Dulceaţa de cireşe albe şi amare

Lămîi

2012-01-21T15:16:00.000-08:00

Lămîiul meu are mai multe fructe ca frunze!

Alergia

2012-01-10T12:56:00.000-08:00

Mi-am amintit un banc din perioada puştii şi curelei late:

Un vapor naufragiază în apropierea unei insule. Normal, căpitanul:
- Salvaţi femeile şi copii.
Pînă la urmă, toţi ajung cu bine pe ţărm unde întemeiază o colonie armonioasă. După vreo lună, dintre palmierii care înconjurau noile plantaţii de roşii se aud zgomote înfricoşătoare! Îsi face apariţia, o bandă de indieni înarmaţi pînă-n dinţi. Coloniştii se grupează în jurul femeilor, copiilor şi a posesiunilor cărate de pe vapor. Cel mai voinic dintre indieni, şeful bandei:
- Sînt Pană de Vultur. Tai o mînă nici nu simt, zdrobesc piciorul nu mă doare. Vreau femeia albă.
Căpitanul se consultă cu marinarii şi decide să lupte pînă la ultimul. O blondă frumoasă foc:
- Mă sacrific.
Pleacă cu Pană de Vultur, urmărită de coloniştii cu lacrimi în ochi. Trec alte luni fără incidente; roşiile se coc, coloniştii chiar se gîndesc să planteze viţă de vie. Într-o zi se aud din nou zgomote înfricoşătoare! Şeful:
- Sînt Pană de Vultur. Tai o mînă nici nu simt, zdrobesc piciorul nu mă doare; mă piş, urlu de durere. Luaţi femeia albă înapoi.

De curînd, am aflat că Zora aparţine unei rase de cîini de vînătoare din Malta, faraonul. Dacă vede o pisică rămîne împietrită cu lăbuţa din faţă ridicată. Apoi se apropie tiptil, tiptil, niţel aplecată, după care la o distanţă optimă, zvîcneşte în fugă; asemănător cu felinele. Duminică dimineaţă, un oposum a îndrăznit urce-n copacul nostru din colţul curţii. Nu ştia de Zora. Hărăţit, n-a mai îndrăznit să coboare toată ziua. Noaptea a găsit un moment prielnic.

Într-o zi dintre Crăciun şi Anul Nou, ne-au vizitat nişte musafiri neaşteptaţi. I-am omenit cu vinul casei şi alte bunătăţi. La rîndul lor au împărţit cu Zora. Cineva a observat cum acesteia i s-au umflat ochii şi buzele. Roşcata:
- Se transformă în werewolf!
Nu, are o alergie! N-am descoperit la ce şi nici nu vrem să experimentăm! Nu ştiam de alergii la cîini!

Împărţim lumea cu microorganismele. Imunitatea se dobîndeşte prin experienţe. În ultimii ani, numărul alergiilor s-a mărit datorită lipsei de expunere la lumea microorganismelor.

PS: Nu e nici legătură între banc şi alergia lui Zora. :))

Phoenix (II)

2011-12-03T17:01:00.000-08:00

Deşertul arizonian
Muzică a la Stratan

Vinul casei (III) sau Phoenix

2011-12-01T10:03:00.000-08:00

La sfîrşitul săptămînii premergătoare sărbătorii curcanului, am participat la ziua prietenului nostru Dănuţ în Phoenix, Arizona. De la casa mea pînă la a lui, au fost exact 380 de mile (611 km), pe autostrada I-10, mare parte prin deşertul Sonoran.

În California viteza maximă este 70 mile/oră în Arizona 75 mile/oră. Ca oriunde în lume, poliţia veghează şi nu vrea să te înveţe ci să te amendeze. Am scăpat de data asta.

Am dovedit drumul în 7 ore, cu 3 opriri la nişte locuri de repaos excelent amenajate. Aici erai avertizat; nu săriţi gărduleţul: şerpi cu clopoţei şi scorpioni. Ultimii, poţi să-i cumperi încastraţi în plastic transparent, ca suvenir.

Mi-am amintit povestea colegului meu de facultate, alegerianul Hamid. Copii de la el din sat, cînd prindeau un scorpion, aprindeau benzina într-un cerc pe nisip, aşa de vreo doi metri, diametru. Aruncau scorpionul în centru, unde ar fi fost în siguranţă, flăcările nu-l atingeau. Dar nu, el încerca rapid să iasă din încercuire. Convins că nu are scăpare, se aşeza exact în centru şi se autoînţepa. Scorpionul nu e imun la propriul venin.

Scorpioni mici mai apar şi-n locuiţele arizonienilor. Oamenii au intrat pe teritoriul lor, nu invers! Dimineaţa cînd te-ncalţi, trebuie să-ţi scuturi mai întîi pantofii.

Simbolul Arizonei este cactusul saguaro; şi Dănuţ are unul în faţa casei.

Saguaro nu are o limită la apa. Cu cîţiva ani în urmă într-o iarnă mai udă au tot acumulat apa sau îngreuiat şi mulţi s-au răsturnat. A intervenit prompt administraţia Arizonei, prin campania de reîndreptare.

Am numărat 8 rînduri verticale de ţepi foarte ascuţiţi la cactusul lui Dănuţ. Nici fachirii indieni n-ar reuşi să-l atingă. Totuşi o pasăre niţel mai mare ca o vrabie se odihnea veselă pe vîrful lui. Mai tîrziu am văzut-o încercînd să scobească o gaură în oblonul vecinului, era o ciocănitoare.

Am adus 2 sticle de whisky (1.75 l) din vinul casei limpezit: rose. A avut succes. Entuziasmată, vecina lui Dănuţ mi-a adus 2 sticle de bere, producţie proprie. Avea şi cafea în formulă, compensînd alcoolul.

La petrecere ne-a cîntat live: George Rotaru.

Vinul casei (II)

2011-11-10T15:27:00.001-08:00

Anul trecut pe vremea asta, am participat la o masă, în memoria lui Cornel. Evenimentul s-a desfăşurat la un restaurant din Ports O' Call Village, San Pedro. Localul cu autoservire funcţiona astfel: alegi un peşte din tăvile cu gheaţă, cauţi pe listă garnitura corespunzătoare, plăteşti şi aştepţi să te sune numarul electronic, afară la masă.

Mesele masive din lemn nu prea finisate erau aşezate, pe un podet de 2x6 cu vedere la canalul de intrare în portul Los Angeles, cel mai larg din SUA. Printre scîndurile 2x6 se vedea clipocind, apa tulbure. Unele crăpături atingeau chiar 1 inch. Mi-am pipăit uşor, fără să fiu remarcat, cheile de maşină din buzunarul drept al blugilor. Dacă mă abţiguiesc şi le scap, am îmbulinat-o!

Exista şi un bufet alăturat dar romanii sînt descurcăreţi. La masa noastră, Paul a adus 2 sticle de apă minerală, una de culoare roşie şi alta albă!
- Suc?!
- Nu, vinul casei. În fiecare am fermentez 200l alb şi 200l roşu.
Aşa am aflat cîteva secrete ale preparării vinului de casă.
- E voie cu bautura ta, aici?
- Nu, dar Vasile a vorbit în spaniolă cu supraveghetorul şi vom ţine sticlele sub masă.
Îl ştiam pe Vasile doar din auzite; printre altele se ocupa cu contrabanda de ţigări. L-am întrebat:
- De unde ştii aşa bine spaniola?
- Am stat acolo cîţiva ani. Am ajuns şeful unei staţii de benzină/atelier de reparat auto. Odată, un mexican în virstă, Roberto, cu sombrero a adus un camion Ford vechi de colecţie, la reparat. Era o problemă ciudată. Cînd ploua, nu mai pornea. În regiunea aia ploua foarte rar. Am băgat maşina la spălat şi defectul a survenit, l-am rezolvat. Releul care pornea pompa de benzină se bloca la umezeală. Mexicanul a plătit şi a plecat mulţumit. La o săptămînă un tinerel mi-a adus un pachet cubic, aşa de un picior (30cm), specificînd: de la don Roberto.

Vasile s-a oprit şi-a sorbit îndelung cu plăcere, licoarea casei.
- Ce era în pachet?
- Marihuana.

Ne-am minunat şi ne-am uitat cum două remorchere dirijau un vas supraîncărcat cu containere pline cu marfă: Made in China!

Vinul casei

2011-11-08T11:37:00.000-08:00

La începutul lui octombrie, m-au năpădit preocupările de toamnă. Să fiu ca gospodarul moldovean cu vinul, murăturile, cartofii şi legumele în pivniţă; fructele uscate în lozniţă şi cerealele în chiler. Dacă vine iarna şi crivăţul să n-am grijă. Acum cînd vorbesc de crivăţ, mi-am reamintit bancul:

După al doilea război, un reprezentant al Finlandei şi unul al Rusiei trasau graniţa între cele două ţări. La un moment dat, chiar pe linia graniţei găsesc o casă. Bat la uşă şi apare un moş:
- Bună ziua!
- Bună.
- Trasăm hotarul, unde vreţi să rămîneţi, în Finlanda sau în Rusia?
- Aşteptaţi s-o întreb pe babă!
Cei doi reprezentanţi n-au de ales. Se întoarce moşul încetişor:
- În Finlanda.
Rusul e uşor bulversat:
- De ce?
- Păi ... bate iarna un crivăţ la ruşi!

Cum pivniţă n-am şi nici nu pot să-mi construiesc deoarece terenul îmi aparţine numai pînă la 1m adîncime; de lozniţă şi chiler nici nu mai vorbesc. M-am hotărît să-mi fac vin. Pe internet, procesul ăsta e clasificat în 5 etape. Dar am descoperit o vinărie în San Pedro: Marabella Vineyard care vinde suc de struguri. Astfel am sărit la etapa a 4-a şi anume fermentaţia.

Copii orfani

2011-11-04T14:52:00.001-07:00

Pentru cîteva luni, anul trecut am fost abonaţi la ProTV-Internaţional. Acum, am descoperit un site unde poţi vedea direct postul ProTV. Dacă tunetul ajunge în urma fulgerului, aici interpreţii termină de vorbit dar buzele lor tot mai mişcă!

Luni am vizionat emisiunea: Romania, te iubesc, prezentată de ieşeanul Cristian Leonte; subiectul: copii orfani, cu părinţi în viaţă.

Autorităţile caută să rezolve problema în stilul caracteristic: un proiect de lege finalizat cu amenzi aplicate părinţilor nevoiaşi. Aceştia merg la muncă în Europa tocmai pentru a ajuta familia. Cum verifici viaţa celor 500000 de copii rămaşi în grija bunicilor?

Eram în piaţă la Iaşi cînd doi poliţişti tineri agaţă un ţigănuş transportînd verdeţuri:
- Actele la control!
Tînărul dă din umeri. Precupeaţa de la care cumparam leuştean, rîde:
- De ce rîdeţi?
- Si ăştia, cer buletinul la ţigani!
Deci ţiganii nu poartă niciodată buletinul; cum procedează autorităţile, îi arestează şi apoi îi amendează sau invers?

Momentan, guvernanţii n-au resursele necesare punerii în practică a proiectul copiilor orfani iar ProTV-ul doar exploatează tematica.

Finalul emisiunii ne-a prezentat o duduiţă care plecase în Spania, cîţiva ani înaintea aderării la comunitatea europeană, lăsînd băieţelul în grija bunicii. Normal, cînd a revenit (după aderare) copilul n-o mai ştia. Acum, căsătorită c-un spaniol la rîndul lui cu doi băieţi aveau împreună un nou băieţel. Ultima imagine înfăţişează băieţii jucînd fericiţi Nintendo. Mi-am amintit bancul:

Soţia telefonează soţului la serviciu:
- Ola.
Îşi recunoaşte consoarta necăjită.
- Ce s-a întimplat?
- Băieţii tăi cu al meu bat băiatul nostru.

Savarinele (II)

2011-10-27T11:13:00.000-07:00

Primăvara sosise cu întîrziere, în Bucureşti. Florăresele cu fuste creţe şi largi vindeau deja ghiocei. În duminica sfintelor Învieri, prin parcul complexului Regie rar apărea cîte un student, rămas la vatră. Aşa ca mine şi Ovidiu cînd ne îndreptam către cantină.

Ovidiu îşi vindea lunar cartela de masă. Toţi prietenii lui somnoroşi îi dăruiau bonurile nefolosite de dimineaţă. El le meşterea cu hîrtie, lipici şi o lamă Gilette uzată transformîndu-le în bonuri de prînz sau seară. Ajunsese un profesionist în domeniul ăsta, poseda o bonotecă organizată pe culori (luni) aşa cum numai în America am văzut la gospodinele care folosesc cupoane.

La cantină Ovidiu era totdeauna atent cu tovarăşele de la distribuirea bucatelor: săru mîna, vai ce drăguţă sînteţi, etc. Automat cana de supă era extra plină sau felul doi gemea de carne. Pentru duminica respectivă direcţiunea pregătise o surpriză: savarine la desert. Bine înţeles Ovidiu a apărut cu-o savarină în plus!

După amiaza, am sărit gardul la terenurile de tenis si-am jucat "tenis" cu piciorul, folosind o minge de fotbal. Seara iar la cantină; aproape de ora închiderii, tovarăşa care-l îndrăgea pe Ovidiu, l-a strigat:
- Avem nişte savarine rămase. Trebuie consumate seara asta.
I-a înmînat două cartoane pline.
- Mulţumesc, săru mîna.
Zîmbete, am plecat amîndoi cu cîte un carton de savarine. Le ţineam mîndri, pe podul palmei întreptate în sus!

I-am dat două şi portarului nostru de la căminul B. În cameră le-am numărat. Fiecare avea cîte 24. Ne-am aşezat fără grabă în jurul lor. Ar fi fost excelent un cogniac, ceva să mai taie dulceaţa. Am dovedit cîte 10 de persoană. Am căutat să împărţim restul prietenilor din cămin dar erau toţi absenţi. N-aveam frigider, le-am aruncat la ghena de gunoi. Şi erau încă bune!

Savarinele

2011-10-21T15:09:00.000-07:00

Savarinele astea mi-au reamintit un banc:

Blocurile turn şi nu numai, aveau la fiecare etaj o ghenă de gunoi. Să nu obosească locatarii, doar deschid uşa şi aruncă în tubul de tablă, resturile menajere care cad zgomotos undeva, la parter. Un fel de telecomandă pentru gunoi. La o astfel de clădire locuia eroina bancului, o duduiţă tinerică şi casnică.

Într-o dimineaţă tîrzie, după ce şi-a băut cafeau la o ţigară, doar într-un capoţel de diftină, a dus coşul de gunoi, la ghenă. Coşul ei conţinea şi-o sticlă de cogniac Vaslui* (terminată cu soţul seara precedentă) care s-a agăţat de o tablă desprisă a tubului, încurcînd libera circulaţie a gunoiului. Conştiincioasă, tipa s-a aplecat în deschizătura ovală, a alunecat şi-a rămas blocată; afară doar cu picioarele şi poponeţul gol.

În timpul ăsta un tinerel abia revenit din stagiul militar urca mahmur scările; liftul nu funcţiona. Ieri seară băuse o sticlă de palincă în tren, zbierînd spre disperarea călătorilor: "Hai liberare!". Deodată, vede doi tîrîiţi, uşa larg deschisă a ghenei, şi o pereche de picioare palide, plăcute. Domniţei noastre i se coborîse sîngele la cap! Urmează trei minute de gîfîială** după care mormăie mirat:
- Uite la ăştia, au aruncat-o la gunoi şi încă-i bună!

Povestea cu savarinele o las pe săptămîna viitoare.

* Tocmai am descoperit la magazinul Jons un cogniac din republica Moldova asemănător celui de la Vaslui.
** Vorba lui Dan.

Cîntecel

2011-10-15T21:27:00.000-07:00

Ce mai studiază copilaşii italieni!

Vladimir Vladimirovici Putin

2011-10-12T07:12:00.000-07:00

Fostul şi eventual viitorul preşedinte al Rusiei (VVP) portretizat în Viena:

La batrîneţe

2011-10-01T14:52:00.001-07:00

Unchiul meu are nevastă bună. I-a pregătit pastilele cînd a plecat să-si vadă nepoţeii în Canada.

Inglewood

2011-09-01T05:37:00.000-07:00

Henry locuieşte aproape de aeroportul internaţional Los Angeles (LAX), în oraşul Inglewood. Istoria acestei localităţi este asemănătoare cu istoria multor oraşe americane. Porneşte de la cîteva ferme care se transformă treptat în industrii. În cazul Inglewood-ului industrii militare stimulate de al II-lea război mondial! Un oraş predominant alb cu şcoli de elită, case rezonabile preţ/calitate, şi cu rata criminalităţii scăzută. Schimbările în populaţie au început prin anii 60. Presaţi, albii au emigrat către regiunea Orange, de exemplu oraşul Anaheim (unde este Disneyland-ul). Mutarea micşorează preţurile imobiliarelor din Inglewood şi măreşte pe cele din Anaheim. Nopţile liniştite sînt înlocuite cu ritmuri de rap şi manele mexicane! Acum rata negri/latino este pe la 50/50.

La pensie, Henry rămăsese văduv şi nu-i mai trebuia trambalare. Casele din jurului lui s-au vîndut şi demolat. E înconjurat de trei bloculeţe cu-n etaj. La bătrîneţe viaţa e simplă, dacă-ţi permite sănătatea! Renunţase la televizor, dimineţile şi serile răcoroase le petrecea pe-un şezlog, în faţa casei; avea ce viziona!

Duminica, se îmbrăca curat în şpielhosen, obicei moştenit de la tatăl lui originar din Bavaria şi vizita satul turistic nemţesc, Alpine Village. După o bere pe nerăsuflate la terasa market-ului, se îndrepta către agenţia de voiaj. Miss Lili lucra în week-end. Pe biroul ei, trona poza lui Clint Eastwood dintr-un western cu dolari. Tinea pistolul înclinat ameninţător către eventualii clienţi ai agenţiei. Miss Lili adăugase citeţ textul: "go ahead, make one more change!", aviz turiştilor nehotărîţi şi capricioşi.

Henry zăbovea ore bune la agenţia cu aer condiţionat deşi călătorea doar o dată pe an. Mai citea o broşură turistică, mai aţipea pe scaun. Miss Lili:
- Avem o ofertă specială pentru safari.
- Am eu Africa la mine-n Inglewood! Ştii cît am plătit luna trecută electricitatea?
- Nu.
- Mai puţin decît timbrul de expediere a plăţii. :)
- Ce se mai întîmplă în Ingelwood?
- Duminica sînt sufocat, înnebunesc, muzică peste tot!
- Te mai culturalizezi!
- În blocul din stînga sentimentale: te quiero, te quiero ... mucho; în dreapta brutale: hip hop, rap, fu_k; în spate locuieşte un grup religios: Jesus, Jesus ...

Şi vrăjitorii beau şpriţ

2011-08-30T13:16:00.000-07:00

Paulo Coelho, romanul Brida, vrăjitorul Magus:

He placed the wine and the mineral water before her.
"If he poured more water than wine into the first glass to be drank, that meant he wished to speak of serious things. If he poured equal quantities of both, they would speak of both serious and pleasant things. Finally, if he filled the glass with wine and added only a few drops of water, the night would be relaxing and enjoyable."

Toate astea mi se par extrem de cunoscute: vrăjitorii erau şpriţangii. :))

Australia

2011-08-25T18:37:00.001-07:00

Morning Sun on Moreton Bay, Cleveland Brisbane

Fotografiata de prietenul meu, Julian

Pîlnia

2011-08-24T13:46:00.000-07:00

În timpul cînd Ceaşcă plătea datoriile cu păpica Romaniei, bucureştenii aveau ciudă pe ţărani. În viziunea lor, ţăranul era locuitorul unui sat limitrof Bucureştiului care avea voie legal să lucreze în capitală. Pe lîngă asta, soţia, copii, rudele, etc plantau roşii şi alte vegetale în sere de plastic improvizate. Duminica, ţăranul vindea produsele la suprapreţ, în piaţă. Cu profitul rezultat îşi cumpăra o Dacie folosind-o de luni pînă luni. Pe cealaltă parte, mulţi bucureşteni mergeau la serviciu cu mijloacele de transport în comun (nu începuseră să lucreze metroul).
Acum conflictul ăsta s-a terminat, Bucureştiul înghiţind cu noduri, comunele limitrofe. O parte din bucureştenii cu bani şi-au construit case în apropierea capitalei, devenind ţărani!

Să revin la vremurile alea cînd eu student şi căminist la Regie aveam un coleg şi prieten, Ovidiu. Amica lui, Vivi era studentă la ASE. Mai tîrziu sau căsătorit şi stabilit în Constanţa. Recent, l-am tot căutat, dar google nu-l scoate în primele 15 pagini, avînd un nume de familie comun.

Atunci, ei au fost invitaţi la ziua onomastică a colegei lui Vivi, Anca. Părinţii sărbătoritei au lăsat-o să se desfăşoare, în casa lor din Popeşti-Leordeni! Aveau încredere, Anca împlinea 20 de ani. Un autobuz deservea comuna situată la ieşirea sudică din Bucureşti, pe şoseaua Olteniţei.

Lanţul slăbiciunilor; Ovidiu m-a invitat sau m-am autoinvitat, acum n-are importanţă. Cert este c-am ajuns acolo cu brio; toţi patru ... Vivi a mai adus o colegă plinuţă, Angela. La destinaţie, petrecerea în toi, băutură, mîncare, muzică plus mult tineret prin toate cotloanele casei!

După miezul nopţii trei tineri au iniţiat un joc. Îşi plantau pe rînd o pîlnie mărişoară la brăcinari, lipeau o monedă umezită cu scuipat pe frunte şi-ncercau să lase să cadă bănuţul, în pîlnie. Cîteodată reuşeau, de mai multe ori nu. Apoi au început să joace pe bani. Din prima 10 lei, o dată din două 5 lei şi cînd nu reuşeau din patru, plătea jucătorul celuilant. Apoi îndemnau pe alţii să intre la joc. Nu prea erau amatori, m-am oferit eu. Îndemînatec, am reuşit din prima dar nu m-am bucurat prea mult, unul din cei trei a turnat rapid un borcan de apă-n pîlnie. Stăteam crăcănt, cu blugii uzi între picioare şi nu ştiam cum să reacţionez. Tipul care mi-a dres-o:
- Ai noroc, eşti simpatic!
- Si ...?
- Dacă-ţi turnam vinul casei!?
Într-adevăr era un vin negru, 1001! Si abia reuşisem să-mi procur blugii!

Anca m-a scos din încurcătură. M-a luat de mînuţă pînă la şură. Mi-a arătat din priviri scara:
- Podul e plin de fîn. Aruncă-mi pantalonii de sus. Pînă dimineaţă se usucă.

Ce plăcut şi relaxant, culcat în fîn, ascultînd de la distanţă muzica beatle-şilor la magnetofonul Tesla.

Mai s-adorm cînd am auzit scara scîrţîind sub greutatea unei studente rubensiană! Iar e bine la ţară! *

Epilog:
Împreună cu Ovidiu am repetat poanta cu pîlnia, la cămin, colegilor naivi. Foloseam cînd apă rece cînd călduţă. Lui Cezărică şeful de grupei i-am aplicat schema de două ori. A doua oară, uitasem de prima oară şi noi şi el!

* Poate Roşcata n-o să citească blogul ăsta. :)

Pariul

2011-08-22T18:01:00.000-07:00

Sîmbătă am fost invitat de vecinul meu Mark, la ziua fetiţei lui. Au organizat petrecerea în parcul apropiat. Cum orele coincideau cu finala de fotbal mondială a jucătorilor sub 20 de ani Brazilia - Portugalia, în pauză, am pus lesa pe Zora (să nu molesteze copii) şi m-am prezentat la parc. Copii se jucau sub supravegherea mamelor iar bărbaţii jucau "horse polo", dar fără cai. Transpiraţi şi însetaţi se repezeau din cînd, în cînd la rezervele de bere plasate strategic în pungi maro de hîrtie reciclată. În parc nu e voie alcool!? Judy şi Gabriel, un cuplu tînăr pe care i-am mai văzut şi la petrecerea de anul trecut urmăreau cu atenţie jocul.
- Bună, voi nu jucaţi?
Gabriel îmi răspunde imediat:
- Nu, dar nici ei nu ştiu regulile! Stii rezultatul de la meciul de fotbal?
- 1 la 1 la pauză. Ai pariat?
- 500 de dolari pe Brazilia.
Uups, pupilele lui Judy se dilată:
- Mi-ai spus doar, 15 dolari!?
Momentul e penibil, Zora mă trage către jucătorii de polo, zîmbesc:
- Cine mai pariază în ziua de azi 15 dolari!
Mobilul lui Gabriel cîntă o melodie ciudată şi el se retrage chipurile din cauza recepţiei proaste!
- O fi agentul de la casa de pariuri! Stii, după vizionarea primei reprize, Brazilia joacă perfect.
Judy se linişteşte: agentul de pariuri e oricum o variantă mai bună decit vreo fustiţă.

Pe aicea, de la noi

2011-08-16T14:36:00.000-07:00

Sîngătin, singurul sat afiliat comunei Apoldu de Jos, judeţul Sibiu este situat într-o depresiune cu dealuri line, înafara drumurilor naţionale. Localnicii sînt agricultori vrednici şi atestaţi cultivatori de castraveţi din cele mai vechi timpuri. Cînd prin anii 70, autorităţile comuniste au înfiinţat o rată zilnică spre Sibiu, şoferul a devenit brusc cel mai important on din sat!

Doamna Florica locuieşte vara la Sîngătin şi iarna la Bucureşti, undeva pe lîngă televiziunea romană. A reuşit să-şi păstreze casa la ţară în ciuda faptului că tatăl fusese proprietarul unei măcelării în Sibiu şi baiatul ei fugise în Elveţia. Poate o ajutase soţul, inginerul Morel care avea multe relaţii în tabăra foştilor luptători ilegalişti!

Acum era fericită; o vizita Erzsi, o fostă colegă de liceu. Erzsi se căsătorise cu László şi după război se stabiliseră la Nagykanizsa, un orăşel din Ungaria, la graniţa cu Croaţia. Erzsi mai rupea niţel romaneşte; exersa acasă cînd se certa cu soţul, să n-o înţeleagă copii!

Într-o dimineaţă se duc ele la magazinul sătesc, pe care ţăranii îl numeau boldă; un loc unde se găseau de toate şi nimic. Dar o pereche de purici tot aduceai acasă. Te pişcau imediat, acolo unde se terminau ciorapii. Au cumpărat biscuiţi vărsaţi şi bomboane de mentă.

La întoarcere s-au întîlnit cu Maria. Toamna, Maria o ajuta pe doamna Florica la prepararea dulceţurilor şi murăturilor. Era îmbrăcată într-o ie din pînză ţesută-n casă, cu dungi roşii din loc în loc şi-un şurţ în faţă:
- Bună zîua doamna Florica!
- Deie Dumniezo binie!
Maria se întoarce către Erzsi:
- Placeţi pi icia, pi la noi?

Cititorii ardeleni n-au nevoie de explicaţii; pentru ceilalţi, Erzsi la urechea Floricăi:
- Spune-i că nu-mi place pi_da.

Before Zora

2011-08-12T14:54:00.000-07:00

Cocoa a fost primul nostru cîine american; de fapt era rhodesian ridgeback. :) Am tăiat o ferestruică de 15x15cm în poarta de la curte să vadă şi ea strada. Mai tîrziu, am montat un zăvor la nivelul acestei deschideri. Cel care intră în curte, trebuie sa-şi introducă mîna pe ferestruică şi să deschidă zăvorul pe bîjbîite, înfruntînd eventual cîinele! Într-o zi, cînd am chiulit de la serviciu, mă trezesc cu-n tinerel nonşalant în curte:
- Ce-i cu tine?
- Sînt de la Edison, am intrat să citesc contorul.
- Pînă acum îl citeau din stradă, cu binoclul.*
- Nu al dumneavoastră, al vecinului.
- Nu ţi-e frică de cîine?
- Nu, e blîndă.

Pe vremea lui Wilson nu îndrăznea nimeni să deschidă poarta. El se uita pe laterală în deschizătură, nu-i încăpea capul! Odată un tip care încerca să-mi vîndă ceva mi-a întins o broşură peste poartă. Pitbull-ul a sărit imediat.
- Mă avertizează!
- Nu cred, vroia să-ţi ia mîna.

În concluzie, nu intraţi în curţi necunoscute. :) Ce-am păţit eu:

Înainte de cumpărarea casei, vizitam diverse proprietăţi, însoţit de agentul de imobiliare, John. Atunci nu apăruseră lacătele cu cod şi necesita prezenţa proprietarului. La una din case ajungem noi la ora stabilită şi stăpînul ioc. Sună John la sonerie, înjurînd. Mă uit eu la configuraţie:
- Putem sări gardul şi prin stînga şi prin dreapta.
- OK, eu prin stînga, tu prin dreapta.
Gărduleţul de lemn era aşezat pe un zid de cărămizi cam de-un metru. Sar relativ uşor. Se aud nişte paşi rapizi pe ciment! Mă uit înapoi, eram deja la vreo 2 metri de gard, încremenesc. Cîinele rămîne surprins la vederea mea, în curtea lui. Niciodată nu i se întîmplase aşa ceva. Frînează şi se opreşte la un metru de mine. Eu încep să-i vorbesc emoţionat în romaneşte:
- Cuţu, cuţu ... cuţu, cuţu
În sfîrşit realizez, îi e mai frică de mine decît mie de el fiindcă scapă cîţiva stropi de pipi pe ciment! Sînt salvat.

* Acum ne-au schimbat contorul mecanic cu unul electronic. Îl citesc de la sediul lor, şi chiar am un grafic zilnic al consumului, dacă intru pe site.
După cum ştiţi de la liceu, energia electrică E = P x t unde P este puterea iar t este timpul. La rîndul ei P = U x I x cosθ, unde U este tensiunea, I este curentul şi θ este de defazajul între tensiune şi curent. Cînd cele două: U şi I sînt în fază adică sarcina este rezistivă (becuri, resouri, etc) cosθ = 1 atunci contorul mecanic măsoară corect puterea.
În realitate prin casă avem şi motoare (frigider, maşină de spălat, etc) şi contorul mecanic cam neglijează inductanţele, măsurînd mai mult. În principiu s-ar putea cere despăgubiri, dacă bine înţeles n-aţi introdus un film !!? Contorul electronic măsoară corect, totdeauna.

Zora

2011-08-10T15:42:00.000-07:00

Deoarece azi stocurile americane, băncile franceze şi revolta londoneză continuă, putem trece la povestiri locale. În iunie am avut grijă de Michiduţă. Proprietarii, un cuplu din Sacramento au recuperat-o spre dezamăgirea noastră. Am ajuns la un acord în familie, să adoptăm o căţeluşă pitbull sau combinaţie de la adăpostul de cîini.

Ocazia s-a ivit mai repede decît mă aşteptam: a venit adăpostul la noi! Un tip întreprinzător, a adus căţeluşi metişi la Whittwood Mall. Acest mall a fost renovat complet acum 2 ani: dintr-unul interior, într-altul exterior; mergi de la magazin la magazin pe alei, în aer liber. Acolo, Iris a descoperit căţeluşii într-un ţarc:
- Sînt vreo 20, diferite rase, grăbeşte-te! Sînt vaccinaţi şi fixaţi; costă $200/buc.
Sar în maşină. Ce afacerist, îi i-a cu $90/buc de la adăpost. Dacă nu se vînd, îi duce înapoi. Pe de altă parte ajută la plasarea lor, altfel mulţi sfîrşesc eutanasiaţi. Oare cum am s-o aleg? Îmi trec tot felul de idei, nici una rezonabilă. Poate mă selectează ea pe mine! :)

La faţa locului lucrurile sînt diferite. Cei mici, de o lună stau ghemuiţi unul în altul. Aia de două luni sau peste, se hîrjonesc. Grupele astea, nu mă bagă în seamă. Mai sînt 2 vîrstnici (un an) disperaţi după oameni. Poate, poate cineva îi va adopta. Si întreprinzătorul e bucuros să scape de ei, preţul lor e retuşat: $100.

Undeva lîngă scaunul pliant stă în poziţia "sit" o frumuseţe de căţel. Ignoră vizitatorii, supraveghiază hîrjoneala.
- Ce rasă e?
- Collie şi pitbull, o ea, foarte cuminte, a stat lîngă mine cînd am condus.
Am luat-o în braţe. S-a supus, liniştită. Am întrebat-o pe Iris:
- Îţi plac culorile?
- Da, e negativul lui Michiduţă: neagră c-o baveţică albă-n faţă. Vîrfurile picioarelor şi a cozii sînt deasemenea albe.

Acasă, am botezat-o Zora. După recunoaşterea noului teritoriu şi acomodarea cu Bella s-a dus liniştea noastră, vorba aia: cuminte ca-căţelul lui Melinte! Rupe, fură, muşcă şi are nişte dinţi ca acele! De cîteva zile a început să-şi recunoască numele; pînă atunci credea c-o cheamă, NU, NO sau "you little shit".

Cînd ne-au vizitat nepoţeii virtuali, i-am avertizat:
- O puteţi mîngîia doar cînd e foarte cald. O cuprinde moleşeala.
Dar Ethan e primul la fugă în clasa lui şi încercă s-o întreacă imediat. Zora după el, apucîndu-l cînd de pantalonii scurţi cînd de mînecuţă. Competiţia se transformă în panică, Ethan sărind în braţele lui taică-său. De aici, profitînd de neatenţia Zorei, s-a refugiat în casă unde meditează cu glas tare:
- This dog sucks!

Don't drink and drive!

2011-08-05T14:15:00.000-07:00

De cîteva luni Tim lucra la o companie mică, ca desenator tehnic. Avea meseria asta în DNA, tatăl lui desenase 30 de ani pentru Walt Disney. Proiectarea suferise schimbări drastice; planşeta şi creionul au fost înlocuite de autoCAD, PC şi imprimantă. Însă nu suporta biroul fără geamuri şi aerul condiţionat foşnind necontenit.

Ce bine era la TWA (Trans World Airlines) unde începuse ca încărcător de bagaje şi avansase la şef de tură; salariu mare, ore suplimentare plătite o dată şi jumătate, vacanţe, muncă în aer liber fără probleme mintale. În 1985, bilionarul Carl Icahn a cumpărat parte din acţiunile şi operaţiile companiei şi s-a autointitulat "chairman". După o multime de decizii intenţionat greşite, în 1992 compania a intrat în faliment. Asta era specialitatea Icahn: se îmbogăţea falimentînd companiile!

Pentru Tim a urmat şomajul, cursurile de autoCAD, noul serviciu. Azi mai are două ore pînă la terminarea programului şi nimic de desenat. Bate darabana încet, să nu-şi deranjeze singurul coleg rămas în birou, Bill. Bill n-aude nu vede, joacă de zor solitaire. Îl năpădesc amintirile:

Cînd am deschis cargo-ul unei curse transatlantice; şi-un labrador negru sîngerînd a sărit şi s-a tot dus pe pista de decolare! A ros cuşca pe parcursul călătoriei. Nu l-au mai găsit. Cum s-or fi descurcat cei de la TWA cu proprietarul?

Dar cînd am angajat un nou driver la căruţul de bagaje. I-am făcut instructajul de protecţie şi explicat importanţa marcajelor şi a traseelor din aeroport. La prima cursă, a tăiat de-a dreptul o pista de aterizare, motivînd economie la combustibil si timp. L-au dat afară imediat.

Dar Leah, prima nevastă, ce frumuseţe de femeie şi cît de mult am iubit-o! Dar copii noştri, acum pe la casele lor. Nu m-au mai sunat de la Thanksgiving-ul trecut! Imediat după a doua naştere, Leah mi-a spus:
- Nu mai vreau copii.
- OK.
- Există o operaţie simplă care garantează sterilizarea bărbaţilor: vasectomy.
M-am operat după vreo două săptămîni de argumentări. Chirurgul:
- Operaţia asta este aproape ireversibilă!
Mi-a dat să semnez diverse hîrtii, nu vroia să aibă probleme!

La doi ani de la operaţie, am divorţat. Au urmat mai multe relaţii, uşurate de certificatul de sterilizare pînă m-am îndrăgostit de Martha. M-am recăsătorit şi deoarece Martha vroia copii am cheltuit $10000 la chirurgie. Am redevenit fertil. Am un băieţel de 3 ani, Mark. Ieri, l-am luat de la day care. În maşină:
- Tată, tată!
Îmi arată cu degetul un nene, în automobilul de pe pista alăturată:
- Nenea ăsta bea şi conduce.
Îl văd cu-n pepsi în mînă. Rîd, Mark a văzut noile reclame contra beţivilor la volan: don't drink and drive.

Fabrica de diamante (IV)

2011-07-29T11:52:00.000-07:00

Amsterdam nu e un oraş mare. Are multe canale şi biciclete. Dacă întredeschizi uşa maşinii în trafic, sigur cade un biciclist! Am lăsat Opelul închiriat în faţa hotelului şi ne-am aventurat printre cafenelele mirosind a cînepă. Timpul trece repede dacă vizitezi Rijksmuseum cu impresionanta colecţie împrumutată din fostele colonii, museul Van Gogh sau fabrica turistică de bere Heineken. Geamurile din cartierul roşu sînt fascinante dar atenţie şi la moţurile lăsate de cîinii de companie, pe trotuare.

La final am vizitat una din fabricile de diamante cu intrare gratuită. Grupul nostru era subţire: eu, Roşcata, copila noastră Iris şi alt cuplu din Australia. În prima fază am fost informaţi despre: diamante şi defectele lor, karate, tehnicile de tăiere şi lustruire. Parcă mi-aş fi amenajat şi eu o făbricuţă, în garaj! Partea a doua s-a desfăşurat într-o camera de prezentare, de fapt un seif. Ne-am aşezat la o masă lungă; ghidul pe-o parte, turiştii pe cealaltă impresionaţi de faţa de masă din catifea neagră.

Ghidul a apăsat un buton invizibil nouă şi ţac-pac uşa masivă s-a închis. Apoi s-a transformat brusc într-un vînzător volubil. A început să scoată abil diamante din cutii de lemn căptuşite tot în catifea neagră. În viaţa mea n-am văzut atîtea diamante! Începeau de la $1000 şi preţul tot urca. Se uita permanent în ochii adulţilor:
- Întrebări?
Mi-am revenit din şocul diamantelor:
- Tocmai ne-aţi explicat: multe defecte sînt mascate la expunerea diamantelor pe fond negru!
Începe să rîdă. Încearcă iar să ne vîndă, lăudînd marfa; noi nu manifestam nici o intenţie. Strînge diamantele, fiecare în lăcaşul lui. Ne deschide uşa. Realizez, nu s-a uitat niciodată la copil:
- Iris, dă-mi diamantul!
Lucrurile se precipită: buton, uşa ţac-pac. Nu mai e volubil ci disperat.
- Care diamant?
- Am glumit.
Scoate iar cutiile şi numără cu atenţie. Se linişteşte.

Fabrica de diamante (III)

2011-07-27T11:26:00.000-07:00

După 2 zile petrecute în Germania, am închiriat o maşină şi direcţia Amsterdam prin Belgia. Am trecut graniţa undeva după Aachen şi nu ne-a observat nimeni. Ne-am oprit în parcajul vămii şi m-am îndreptat către singura gheretă, cu-n vameş la post.
- Vă rog să-mi ştampilaţi paşaportul!
- Eşti colecţionar de vize?
Am zîmbit, mi-am amintit de amicii noştri, soţii Bidick care înconjuraseră globul. Paşapoartele lor aveau o extensie, aşa ca o mini hartă împăturită, plină de ştampile vamale.
- Nu. De la consulat ...

Mi-a arătat cu degetul, biroul central. Am intrat timid într-o încăpere încărcată de fum, unde vreo 10 vameşi în uniforme verzi, jucau şah, cărţi, etc. Explicaţii, apoi unul din ei mi-a aplicat pe Re-entry Permit, ştampilele mult rîvnite.

După 2 ore de condus, ne-am dezmorţit la un popas cu restaurant, am schimbat dolari pe franci belgieni, şi iar pe autostradă. Alte cîteva ore cînd ne-am oprit la o benzinărie. Am plătit întii trei mii de franci şi după plin mi-a dat rest doar trei. M-am uitat întrebător:
- De mult nu mai eşti în Belgia.
În palmă ţineam restul în guldeni olandezi.

În sfîrşit am ajuns la Amsterdam trecînd prin cîmpurile de lalele cu miros de bălegar. Am găsit nesperat de repede firma luminoasă a hotelului, dar cumva nu reuşeam să ajungem cu maşina. Era după cîteva canale! Rotocoale, rotocoale pînă am cerut politicos ajutorul unui trecător prezentabil:
- Do you speak English?
S-a uitat la mine de parcă eram ultimul mohican:
- Of course.

În Amsterdam toată lumea vorbeşte engleza.

Fabrica de diamante (II)

2011-07-21T11:25:00.000-07:00

Părăsind consulatul victorios, m-am oprit la o staţie de benzină. O dimineaţă tipică de toamnă cînd vremea e identică azi, ieri şi mîine. La orizont cerul e înrozit nu de la soare, ci de la poluare! Aşezat pe-o bordură un tip bine îmbrăcat, mirosind strident a băutură, îşi ţine capul între mîini.
- Eşti OK?
Nu mi-a răspuns imediat. După meclă pare de undeva din orientul apropiat. Nimic neobişnuit în LA, o mulţime de benzinării au proprietari şi angajaţi palestinieni, egipteni etc. Mormăie aproape plîngînd:
- M-a trimis nevastă-mea după lapte pentru copii, iar eu m-am oprit la un bar şi-am cheltuit banii!
Scot din portofel un dolar, dar m-a refuzat. Mi-arată o cruciuliţă de aur pe care o poartă la gîtul păros.
- Asta-i tot ce mi-a rămas. O am de la tata, valorează 500 de dolari, o dau cu 50.
- De unde eşti?
- Sînt creştin din Egipt.
Salvasem nişte bani cu viza benelux, îi întind 50 şi-mi pun podoaba la gît. O să-mi poarte noroc! N-a fost să fie, după două zile şi lănţişorul şi cruciuliţa s-au coclit!

Privind din altă direcţie, s-a spart ghinionul: pe la începutul lui decembrie, cursa LTU a aterizat cu brio la Dusseldorf. Acolo ne-a aşteptat prietenul socrului meu, Xifta. Vorba aia, cu trei prieteni înconjori lumea. Xifta locuia într-un apartament cu două camere în Essen, şi tocmai îl părăsise nevasta. Cum nu se poate mai convenabil: el a mai scăpat de presiunea gîndurilor, povestindu-ne împrejurările şi noi ne-am învîrtit de voie prin locuinţa micuţă. L-am întrebat de ce liftul blocului este îngust şi lung:
- Nemţii sînt oameni practici. Cînd moare un locatar, nu poţi aşeza sicriul vertical.

În prima noapte m-am trezit pe la 3:00. Roşcata dormea torcînd liniştit; de pe recamierul unde dormea copila noastră de cinci ani se auzeau zgomote:
- Te-ai trezit?
- Nu ştiu ce-i cu mine. Nu pot să dorm.
- Datorită diferenţei de fuse orare ...
Vorbeam degeaba. Cît îşi aducea ea aminte, nu se trezise niciodată noaptea. Era călită la grădiniţa americană. Activităţile se desfaşurau acolo în jurul bazinului de înnot. Pe la 18:00 cînd o aduceam acasă era obosită, mînca şi nici televizor nu-i mai trebuia.

Fabrica de diamante (I)

2011-07-20T14:40:00.000-07:00

Înaintea comunităţii europene existau şi alte afinităţi între state, printre care şi Benelux. Denumirea vine de la începutul numelor celor trei state participante: Belgia, Olanda (Netherlands) şi Luxembourg.

În perioada începuturilor din America, înainte de a ne încetăţeni, am planificat o excursie: Germania, Belgia şi Olanda. Paşapoartele noastre fără cetăţenie expiraseră şi-am aplicat şi obţinut un Re-entry Permit în SUA. Doar culoarea albă îl deosebea de un paşaport obişnuit. La vremea respectivă era valabil 5 ani şi l-am folosit intensiv. Altădată, la intrarea în Konstanz, din Elveţia vameşul neamţ îşi strigă colegul:
- Hans, vină să vezi noul paşaport american!

Însă cu Re-entry Permit-ul trebuia să-ţi plăteşti vizele de intrare în statele de vizitat. Cu $50/persoană orice ambasadă a ţărilor din Benelux îţi ştampila o viză în paşaport, bineînţeles valabilă pentru cele 3 ţări. Cel mai aproape, consulatul belgian era localizat pe bulevardul Wilshire. Acest bulevard continuă seria clădirilor înalte din downtown LA, către vest spre oceanul Pacific.

Ce vremuri relaxate, eram singurul client la consulat. Plictisit, funcţionarul, m-a invitat într-un birou fără geamuri securizate între noi. Mi-a înmînat un formular:
- Viza asta ieftină are o condiţie: dacă o obţineţi de la noi, va trebui să intraţi prima dată în Belgia.

Completînd formularul relativ simplu pe o masă apropiată, am avut plăcerea să observ cum funcţionarul răsfoind nişte hîrtii se scobea şi-n nas. Apoi răsucea expert biluţe pe care le lipea sub tăblia biroului.

Generatorul (II)

2011-06-23T14:55:00.000-07:00

Într-o duminică, citind o Romanie Liberă împrumutată, am găsit un anunţ scurt: cumpăr generator de frecvenţe joase. Am sunat:
- În legătură cu anunţul ...
Mi-a răspuns o voce matură, hotărîtă:
- Aveţi un generator de vînzare?
- Nu, dar vă construiesc unul; frecvenţe audio?
- Mai joase decît audio (20Hz), cît mai aproape de DC.
- Să ne întîlnim. Vă convine cofetăria de pe Metalurgiei din Berceni?
- Desigur.
- Cum vă recunosc?
- O să ţin Romania Liberă în mîna stîngă.
Stabilim noi datele temporale şi după convorbire mă frămîntă tot feluri de gînduri. La ce-i trebuie generatorul ăsta!? Umblau zvonurile cum americanii şi ruşii construiesc arme în domeniul frecvenţelor extrem de joase!? Poate sînt undele telurice pe care le menţionează Cora (are suport; P. construieşte generatoare, în Atelier. :)) Părea ca-n întîlnirile comuniştilor ilegalişti!

La cofetărie s-a prezentat un licean, cu scuze penibile referitoare la neprezentarea beneficiarului real; avea însă o listă de cerinţe şi întrebări. I-am răspuns dar începuse să-mi pară rău de implicare:
- Trebuie să cumpăr nişte piese, să proiectez o schemă bloc, te costă 4000 de lei, jumătate azi.
Venisem pornit să-i cer 3000 de lei, 2000 pentru o lună de muncă şi 1000 pentru piesele pe care le cumpăram de lîngă piaţa Universităţii, de la bişniţarii cu conecţii la IPRS Băneasa. Puştiul a scos un teac de bacnote cu casa scînteii şi mi-a întins 2000.

După o lună, i-am predat generatorul, mi-am încasat banii şi toată lumea a fost mulţumită. După vreo 3 ani, mă trezesc cu-n telefon:
- Sînt ăla cu generatorul de joase.
- S-a defectat?
- Nu, îmi trebuie un amplificator de antenă performant.
Apoi s-a pierdut în diverse detalii tehnice. Nici nu m-a întrebat dacă sînt capabil să-l construiesc! Eram într-o situaţie diferită, aveam actele de plecare definitivă din ţară depuse la miliţie şi numai de amplificatoare nu-mi ardea.
- Îmi pare rău, nu pot să vă mai ajut.

Generatorul (I)

2011-06-21T13:13:00.000-07:00

O perioadă am lucrat cu-n tehnician tailandez. Vorbind el de unele sau altele:
- La noi femeia e ca o pîine. După ce creşte, o bagi cu grijă la cuptor. Cînd s-a rumenit pe-o parte, o întorci pe partea cealaltă!

Cam aşa au procedat şi fizicienii; au întors timpul pe dos şi-au caracterizat frecvenţele. Unitatea de măsură a frecvenţei: hertz-ul este inversul secundei şi viceversa. După descoperirea undelor radio de Marconi/Popov/Tesla/etc guvernele au împărţit spectrul de frecvenţe, în benzi de frecvenţă şi le-au vîndut sau închiriat doritorilor. Atmosfera care ne înconjoară nu e gratuită!?

De curînd televiziunile americane au fost nevoite să abandoneze benzile de frecvenţe analoge (700MHZ) şi să emită digital mai eficient (sau mai înghesuit). Statul a vîndut la acţiune spaţiul astfel eliberat, încasind 19 miliarde de dolari. Companiile respective recuperînd banii de la populaţie. Acum 250 de ani, la noi în Tara Romanească şi-n Moldova, fumăritul (birul pe fum) a precedat taxele pe undele radio!

Să revin la subiect; pe la sfîrşitul anilor 70 lucram în Bucureşti în domeniul frecvenţelor. La fel ca-n orice domeniu de activitate e mai greu să construieşti ceva la extreme. În cazul meu, la frecvenţe înalte unde timpii sînt foarte mici (ns sau ps) sau la frecvenţe foarte joase.

La timpul respectiv, oamenii interacţionau prin Romania Liberă care surprinzător oferea o secţie de mica publicitate. Bineînţeles, nu te puteai abona la acest ziar. Proaspăt proprietar al unui apartament în Berceni, am făcut o coadă la poşta de pe bulevardul Metalurgiei:
- Aş vrea să mă abonez la ziarul Romania Liberă.
- Numai dacă aţi fost abonat înainte la acest ziar.
- Dar la Sportul Popular?
- La fel.
Să mă refac, am mîncat o prăjitură la cofetăria de lîngă poştă. Am întrebat vînzătoarea:
- De ce au linguriţele gaură-n centru?
- Se fură!

Ceasul

2011-06-17T19:35:00.000-07:00

Bunicul n-avea nevoie de ceas. Se uita chinezeşte la poziţia soarelui (altfel ar fi strănutat):
- E zece, într-o oră mîncăm.
Din burtă, ceasul meu biologic nu-i dădea dreptate:
- E prînzul tataie!

În clasa a VII-a, tata mi-a cumpărat o Popeda, un ceas rusesc; să-mi îmbunătăţesc rezultatele la invăţătură. Ruşii perfecţionau ceasurile cu rubine. Se zvonea că după război mutaseră o fabrică de ceasuri din Germania cu toţi salariaţii, la ei. Unul din soldaţii Armatei Roşii care a înfipt steagul pe Reichstag avea trei ceasuri la mînă! Apăruse bancul:

Un soldat rus rătăcit prin Romania se întîlneşte cu-n puşti moldovean. Alioşa era necăjit, nici unul din cele trei ceasuri de pe mîna stîngă nu mergea. Puştiul avea unul singur, dar funcţiona. Trecuseră cîteva luni bune de la capitulare şi nu mai îndrăznea să-i ia ceasul cu forţa. Prin semne, insistă să-şi schimbe ceasurile. Puştiul e de acord, ia cele trei ceasuri şi le întoarce tacticos. Surpriză, încep să ticăie. Alioşa:
- Tî inginer!

Oamenii nu pricepeau sarcinile rubinelor dar un lucru era clar: mai multe rubine măreau calitatea şi preţul ceasului. Cu prima ocazie am desfăcut un ceas abandonat iar cînd i-am scos părul au sărit o mulţime de rotiţe şi şurubele; ar fi trebuit să fi lucrat sub un borcan!

În studenţie apăruseră ceasuri cu cadrane rotitoare nichelate şi indicaţii fosforescente. L-am rugat pe colegul meu Hamid să-mi aducă unul din afară, contra cost. Mi-a adus un ceas ieftin şi arătos fără rubine, pe ştifturi. Normal s-a defectat în 8 luni. Hamid s-a oferit să-mi cumpere altul în următoarea vacanţă de vară. N-a mai apucat, cineva l-a înjunghiat pe aeroportul Fiumicino.

Acum, n-am nevoie de ceas. Computerul, televizorul, aragazul, maşina, mobilul, etc sînt dotate cu ceasuri digitale care n-au părţi în mişcare. Meseria de ceasornicar a dispărut iar bijutierii au preluat schimbarea bateriilor.

Michiduţa (II)

2011-06-09T18:54:00.000-07:00

Prima victorie:

Michiduţa

2011-06-07T10:16:00.001-07:00

O săptămînă avem grijă de căţeluşa Panda (2 luni). Noi am numit-o Michiduţa; rasa: Shar-Pei combinată cu-n Fox Terrier. E deosebit de activă, poate are attention deficit hyperactivity disorder (ADD). :) Poza e într-unul din rarele momente cînd a stat nemişcată cîteva secunde.

Jocuri (II)

2011-06-01T11:18:00.000-07:00

După vizionarea filmului polonez: Cavalerii teutoni (1960), toţi băieţii erau înnebuniţi de armuri, săbii şi arcuri. Avînd la dispoziţie o trusă de scule, abandonată de meşterul lemnar care a luat arvuna tatei şi nu s-a mai prezentat niciodată la repararea acoperişul, mi-am confecţionat cu succes o armură din tablă, coif şi-o suliţă. Pe armură am pictat emblema cavalerilor: crucea neagră. Tata:
- O să te salte ăia de la secu!

Erau vremuri deosebite: într-o noapte Băiatul, cîinele nostru a urlat două ore. Prin pereţii firavi auzeam discuţia din camera alăturată. Mama:
- Vezi ce se-ntîmplă!
- Nu-i nevoie, survolează Belka cu Strelka!
Cele două erau primele căţele care zburau în spaţiul cosmic (întorcîndu-se vii; urmaşele Laikăi care sucombase la bordul Sputnik-ului). Eu nu eram la curent cu activităţile extraterestre ale ruşilor, dar în 1961 am realizat diferenţa.

O adoram pe sora lui Titi, Ani. Umbla c-o fustiţă scurtă şi-o cravată de pionier apretată, peste bluza uşor bombată. Era mai mare ca noi şi nu mă băga în seamă nici cînd îmi etalam talentele la trasul cu praştia sau căţăratul în nuc. Pe 12 aprilie, m-a luat puternic în braţe şi m-a pupat de nenumărate ori. Nu mai ştiam nici pe ce lume trăiam:
- ?!
- Am reuşit, am reuşit, striga ea!
- ?!
- Azi, a zburat primul om (Gagarin) în jurul pămîntului.

Era niţel ca-n bancul cu ochelarista Nataşa care se-nbăia în Neva şi vede înceţoşat un individ care se repede spre ea. Goală puşcă, fuge disperată, tipul după ea. Nataşa se împiedică şi cade pe nisipul umed, la fel presupusul agresor, gîfîind. Din apropiere, Nataşa îşi recunoaşte prietenul, Volodea.
- Nataşa, Nataşa, m-au admis în comsomol.

Într-o zi din vacanţa de vară au bătut la uşă 2 bărbaţi îmbrăcaţi în halate similare:
- Sînt acasă părinţii?
- Nu, sînt la serviciu.
Le-am răspuns mirat de faptul că nu-aveau frică de cîini. Fetiţa îi lătra cu aplomb dar Băiatul era în curtea lui Titi. Cum ajunsese el, acolo?
- Sîntem de la sfatul popular şi trebuie să vaccinăm cîinii.
N-au aşteptat acordul meu; cel care nu vorbise a dat în vileag un leaţ la capătul căruia se întrezărea un oval de sîrmă. Cu dexteritate, a prins căţeaua şi-a tras-o pe stradă. Am dat să-i urmez dar vorbitorul nu m-a lăsat:
- O aducem imediat.
Eu m-am repezit la punctul de observaţie a străzii, din cireş. Pe stradă era o căruţă acoperită c-o prelată şi un al treilea nene în halat pregătind o siringă. Cu greu s-a lăsat Fetiţa vaccinată, apoi a început să tremure spasmodic, căzînd jos. Individul cu leaţul, i-a scos sîrma de pe gît, a dat prelata la o parte şi-a aruncat-o peste un morman de cîini.

Imaginile astea groaznice s-au păstrat în memoria mea şi mi-au distrus respectul faţă de uniforme. Mai tîrziu m-am bucurat de Băiatul care fiind un cîine al străzii adoptat de noi, s-a descurcat singur.

Jocuri

2011-05-26T16:11:00.000-07:00

În perioada ploilor mocăneşti ne jucam prin casă, cîntînd:
Plouă, plouă, babele se ouă, într-o casă nouă
Ouăle-s de lut, babele se ...

În zilele frumoase jucam fotbal pe un maidan apropiat. Aici în America, copii se apucă de sport numai cînd au echipamentul corespunzător. Noi jucam în haine obişnuite şi c-o minge de-ţi venea să ne plîngi de milă. Cel care aducea mingea era lăsat să-şi aleagă primul coechiperii.

Din cînd în cînd, ne vizita naşa mea din Braşov, Eliza şi odată mi-a adus o minge solidă de cauciuc. Am arătat-o băieţilor ţinînd-o strîns la piept, aşa cum aş strînge-o acum pe Shakira. Toti au mîngîiat-o; am ales eu echipa mea şi Titi, cel mai bun fotbalist, echipa lui. Tot eu am dat lovitura de începere: am luat mingea-n mînă şi-am tras o lumînare de se uitau toţi doar cu-n ochi la ea. A căzut exact în singurul ciot de la o buruiană mîncată de porcul vecinului. N-a sărit înapoi şi nici n-am auzit-o fîsîind!

Din motive financiare, anul următor naşa mi-a adus doar o minge de tenis. Acum lucra la oficiul telefonic şi vorbea deseori cu mama, gratis! Mai tîrziu, cînd am început să lucrez în Bucureşti, primeam telefoane ciudate:
- Alo?
- Vorbiţi vă rog
Apoi glasul mamei redirecţionat de la Iaşi prin Braşov:
- Ci faşi?

Am confecţionat nişte palete din lemn şi-am bătut toată vara mingea de tenis, pînă-am pierdut-o sub cireş. După ce-am căutat-o vreo 2 ore, Titi:
- Stiu o metodă sigură.
Îl văd cum scuipă-n palma stîngă:
- Spune drace ce-ai furat.
Cu muchia mîinii dreapte, loveşte în scuipatul mărgelat care sare într-o directie. Căutăm intensiv mingea în direcţia respectivă. După mai multe lovituri, căutăm în toate direcţiile.

Mult mai tîrziu, turist, c-un Opel închiriat, am intrat în Franţa pe la Lille şi-am văzut semnul de circulaţie: "Toutes les directions".

Roşcata locuia la Bucureşti într-un bloc pe calea Victoriei aproape de piaţa Amzei. Copii se jucau de-a ascunselea numărînd:
Unica-doica-trei surcele
rapciu-rapciu-farmacele
ţui-ţui-papagal
pene roşii de curcan
şi de curcă curcănească
de prin ţara Romanească

La cine se termina "poezia", urma să-i caute pe ceilalţi. Cînd se plictiseau de joaca asta îl strigau pe Dan, un băieţel grăsuţ de la etajul trei:
Dan, Dănuţ, Dănel
Porc, purcică, purcel!

Leuşteanul diasporos (II)

2011-05-19T18:59:00.001-07:00

Aparut dupa intrarea in concurs!

Cei 2 inconjoara planta cu frunze de catifea.

A crescut nitel cu vremea rece!

Il ajungem pe Danut!

Turnul de apă

2011-05-11T15:14:00.000-07:00

Într-o dimineaţă de primăvară, ne-au trezit zgomote ciudate dispre curtea institutului unde lucram în Bucureşti. Un pluton de constructori vociferînd care încotro, înarmaţi cu-n buldozer, o macara şi alte unelte manuale. Săpau de zor o groapă uriaşă. Corcoz, care le ştia pe toate:
- Ridică un turn de apă pentru măsurarea debitelor.
După fundaţie, s-a profilat un turn cu diametrul de cîţiva metri. Cînd braţul macaralei a rămas în urma înălţimii turnului, plutonul constructorilor a dispărut.

Acum, pe nişte schele împletite din fringhii şi scînduri, lucrau cu rîndul 4 tineri. Sîmbăta, la primirea lefii, cei 4 porneau o mică petrecere cu ţuică pe schela instabilă, legănînd în bătaia vîntului şi a popularelor de la un patefon suit pe scripete. Secvenţele turnului: se înălţa 5 zile, se scutura sub privirile îngrozite a 300 de salariaţi în ziua a 6-a, se odihnea duminica(oare?). După vreo 3 luni, echipa nu s-a mai prezentat la lucru. A trecut o lună, două. Corcoz:
- Au violat o elevă de la liceul din apropiere. Sînt la pîrnaie.

Deoarece era dificil de găsit constructori la înălţime, turnul i-a aşteptat 4 ani cînd au fost graţiaţi, după 23 august de nenea Nicu. Mai bine i-ar fi lăsat acolo sus, pe schelă ca pe meşterii lui Manole, şi-ar fi construit aripi din plăcile de patefon!

Despre maşini

2011-04-27T19:01:00.000-07:00

Citind povestirea Inei despre Jupînul care-şi îngrijeşte duios maşina, mi-a venit chef să le spăl pe ale mele. Cum să-ncep, am patru; pentru fiecare membru de familie! :) Mi-am amintit de Gara de Nord unde la vederea miilor de bagaje îţi venea cheful de ducă. La căminul din Regie am exploatat repede dorul ăsta. Seara, îl lăsam pe colegul nostru Ovidiu să doarmă vreo 2 ceasuri cînd îl zgîlţîiam uşurel de umeri:
- Scoală, scoală!
- De ce, mîrîia el buimăcit.
- Pleacă trenul, întîrzii. Îi arătam geamantanul pe care îl pregătisem anterior, pe tăcute.
Brusc sărea din pat şi-ncepea să se îmbrace la repezeală!

Dar să revin la maşini. În 84, după 3 luni de muncă, mi-am luat primul automobil vişiniu: un Oldsmobile Royale, Delta 88 cu 55000 de mile la bord. O maşină de 4.7l, solidă, cumplit de comfortabilă, la numai $1800!? Curînd după cumpărare mi-am dat seama: ceea ce m-a încîntat iniţial, motorul diesel V8, era partea vulnerabilă a maşinii. După criza de benzină din anii 70, profitînd de cerinţa de automobile diesel (motorina fiind singurul carburant abundent) fabrica Oldsmobile a transformat fără multe teste, motorul de benzină în unul de motorină. Pe la 65000 de mile începuse să-mi fumege eşapamentul de parcă era Trabant. Noroc de-un accident: m-a lovit o duduiţă într-o Hondiţă. Honda s-a îndoit în V iar mie mi-a spart un far şi-o baterie (aveam 2 baterii la Royale). Cum asigurarea a dovedit vina duduiţei, mi-a dat $1600.

I-am povestit istoria asta amicului Costache:
- Ar fi trebuit să-ţi plătească vreo $20000 dacă te-ar fi durut capul, gîtul sau spatele. De aia ai primit aşa repede banii de reparaţie; să nu te răzgîndeşti!
- Mi-aş fi cumpărat casă :)
- Scapă de diesel.

Am pus un anunţ, într-un ziar, de 3 ori cu specificaţia: niţel lovită, preţul $850. Doar la a treia apariţie a anunţului am primit un telefon. Cumpărătorul, şofer de camion s-a prezentat împreună cu soţia:
- Îmi plac motoarele diesel.
I-am prezentat maşina, şi el a mîngîiat farul crăpat. Apoi s-a uitat sub motor:
- Cam curge uleiul?
- Dacă îi schimbi garnitura de chiuloasă, se remediază.
- S-o mişcăm niţel.
Fac ei cîteva ture pe străzile învecinate.
- O cumpăr.
Îmi întinde banii. Ii număr încetişor şi mă uit întrebător:
- Sint doar $800.
Roşcata îmi face semne de potolire disperate. Eu nimic. Se caută el prin buzunare, ea prin poşetă şi cu chiu cu vai scot alţi $49. Accept mărinimos şi clienţii pleacă fericiţi. Roşcata:
- Fiecare lucru are cumpărătorul lui!

Leuştean (II)

2011-04-18T15:31:00.000-07:00

Odată cu apariţia leuşteanului am trecut la ţinuta de vară. Adică:

- sandale (cu sau fără ciorapi)

- pantaloni scurţi

- cămaşă cu mînecă scurtă

Iarna, ţinutele sînt mai complexe: pantofi, pantaloni lungi şi cămaşă cu mîneci lungi. :))

Vara, cînd sîntem invitaţi la nepoţeii virtuali (părinţii lor au în spatele casei o rîpă plină de vegetaţie), e musai să trecem la ţinuta de iarnă. Tînţarii sau specializat, înţeapă şi prin ciorapi!

Leuşteanul diasporos (I)

2011-04-15T14:23:00.000-07:00

Zilnic eşti bombardat cu o multitudine de emailuri. Unele îţi oferă ceva, altele caută să-ţi schimbe baza de date după care funcţionezi bine merci. Săptămîna trecută am primit unul de la colegul nostru Bogdan, despre leuştean. Am aflat cum planta asta pe care o punem în borş este de fapt un leac. Aşa ca Sovata unde mergi să-l cunoşti pe tata! Ori ciocolata Bucureşti ... Căutînd printre cărţile noastre de bucate am descoperit: A pocket guide to HERBS, iar la leuştean (lovage).

"Native to the Mediterranean, lovage grows wild in mountain pastures and by streams. In medieval times it has a long tradition of being used in a aphrodisiacs (mentioned by the Roman epicure Apicius). Its aromatic seeds were chewed to aid digestion."

După prima vizită în ţară (1991), m-am întors cu seminţe nemestecate din care mi-a răsărit un leuştean viguros. Cînd Cocoa (rhodesian ridgeback) a trecut de un an, supărată că o lăsăm singură acasă mi-a scos tufa de leuştean cu rădăcini cu tot. By the way, Cocoa era o căţea foarte deşteaptă. Prin comparatie, Bella e repetentă!

Toate încercările ulterioare de-a creşte alt leuştean au eşuat. Pînă anul trecut cînd am găsit răsaduri la un magazin de plante. La instrucţiuni:
- Exposure: sun or part shade.
- Height: 1-2m tall
- Spacing: 46-61cm apart
- Water: 2-3 times per week until established.

În primul an, cele 4 răsaduri abia au atins 15cm. Iar anul ăsta au reapărut toate.

Bella

2011-03-22T17:59:00.001-07:00

Iar e bine in America!

Alternative financiare (II)

2011-03-10T14:45:00.000-08:00

Acum, tarifarea biletelor de tren se face ca-n regimul muncitoro-ţărănesc. De exemplu un bilet (cl. II-a) la personalul Iaşi-Bucureşti (400km) costă 29 lei. La accelerat 48 lei, plus un supliment de viteză 16 lei (total 64lei). Suplimentul ăsta ar trebui să se numească de neoprire, deoarece personalul şi acceleratul merg cu viteza permisă de terasament! Acceleratul nu opreşte în toate staţiile! Dacă vrei să călătoreşti la clasa a I-a cu acceleratul, biletul este 75 + 27 = 102lei.

Folosind aceste cunoştinţe, călătorul care cumpără un bilet de avion Los Angeles-Bucureşti ($1500 la clasa economică) întreabă cît costă clasa "business". Aici biletul este peste $5000, se lasă păgubaş. Deşi iniţial, ar fi îndrăznit o întrebare şi despre clasa a I-a. Acolo preţurile sînt peste $10000.

Să revin la "barter". Cu cîtva timp în urmă un cunoscut m-a întrebat:
- Unde găsesc o persoană de încredere?
- De ce.
- Să-mi împrumute $2000.

Atunci am rîs dar bancul s-a transformat în realitate: băncile nu prezintă încredere. Guvernele s-au repezit să ajute instituţiile financiare falimentare deoarece sistemul capitalist era în pericol. Nici un vinovat n-a fost pedepsit!

Barter-ul între companii evită băncile. Odată cu internetul au răsărit situri care uşurează găsirea partenerilor comerciali (ex: IMSbarter.com). La nivel global se estimează tranzacţii barter de 12 miliarde.

Dar o alternativă financiară pentru omul de rînd?

La noi, de ziua unui prieten, îi cumpăr un cadou şi plec încărcat de la petrecere cu diverse bunătăţi (left over). :))

La nivel internaţional a apărut: www.timebanks.org/
At its most basic level, Time banking is simply about spending an hour doing something for somebody in your community. That hour goes into the Time Bank as a Time Dollar. Then you have a Time dollar to spend on having someone doing something for you. It's a simple idea, but it has powerful ripple effects in building community connections.

Cu alte cuvinte dacă ţi s-a spart camera de la bicicletă şi habar n-ai cum s-o peticeşti, dar eşti membru la banca de timp, găseşti în oraşul tău pe situl menţionat un tip priceput, care primeşte la schimb o pîine frămîntată de tine sau echivalentul în dolari de timp.

Alternative financiare

2011-03-04T10:16:00.000-08:00

Pe vremea cînd făcea plopul mere şi răchita micşunele!:)) Nu, cînd Roşcata lucra la o companie aeriană, am fost invitaţi de reprezentantul companiei Lufthansa, Johannes la un prînz, în Alpine Village (Torrance, CA) un complex turistic german, construit cu banii soţiei de Hans Rotter!? Piesa centrală este restaurantul unde poţi servi un şniţel vienez, o friptură elveţiană sau alte preparate bazate pe varză murată ... niţel diferită de varza noastră! Chelneriţele, încorsetate în costume tradiţionale bavareze nu pot duce prea multe halbe într-o mînă, aşa cum am văzut la Octoberfest-ul din Munchen!

După prima bere, obrajii lui Johannes s-au înroşit! Erau vremuri bune pentru companiile aeriene: noi rute se profilau în Europa de Est, Pan Am-ul nu declarase faliment, Boeing-ul avea doar concurenţă americană Douglas şi Lockheed iar Lufthansa începuse programul "frequent flyer". L-am întrebat:
- De ce atîta efort în programul "miles": birouri, salariaţi, evidenţe?
- Nu sînt pentru călătorul obişnuit care traversează odată pe an Atlanticul. Îi căutăm pe cei care călătoresc mereu. Odată descoperiţi le oferim beneficii personale chit că mulţi dintre ei zboară pe banii companiilor unde lucrează. Astfel, rămîn loiali companiei noastre.
- Deci agenţiile de voiaj rămîn cu buzele umflate!
N-a avut replică. La nota de plată, chelneriţa i-a adus o listă la semnat. M-a văzut mirat:
- Cînd se adună suficiente mese îi oferim un bilet de zbor gratuit lui Hans, se numeşte "barter".
- Aşadar, un schimb în natură, un troc. Fiecare are de cîştigat.

Oare ce se întîmplă cu taxele?

Egipt

2011-02-11T10:33:00.000-08:00

Dacă naţionala egipteană de fotbal ar fi cîştigat campionatul mondial, n-ar fi creat aşa o euforie generală ca plecarea/fuga lui Mubarak. Probabil el se ascunde într-una din piramide!

M-am gîndit să-l felicit pe singurul cunoscut egiptean: Frank Elminoufi. La începuturile noastre americane, ne-am căutat un apartament, în oraşul Hawthorne. Frank era managerul complexului:
- Completează formularul!
Scriu numele şi-l returnez. Frank se scarpină în cap şi dintr-un dosar galben scoate un mănunchi de formulare completate minuţios de alţi aplicanţi.
- Aştia au conturi la bancă, maşini, rude, etc. Însă tu vei primi apartamentul.
- De ce?
- Aşa am ajuns şi eu în ţara asta, doar cu nevasta şi-o valiză.

Despre vinuri (IV)

2011-02-04T06:20:00.000-08:00

De Armindeni, bunica ne dădea cîte un păhărel de vin pelin. Pelinul (artemisia absinthinum), o plantă pe care nici caprele n-o mănîncă, creşte pe la marginea drumurilor şi dă vinului un gust amar. Se spune că-n exces pelinul provoacă halucinaţii!? Comerţul socialist a introdus vinul pelin la kg încercînd să-i mascheze aromele neplăcute. La un moment dat singurele două produse din alimentare erau muştarul şi vinul pelin. Alte ţări, mai dibace folosesc pelinul la prepararea vermutului şi a lichiorului de absint.

Cînd ne-a vizitat socrul în America, Roşcata a pregătit o masă festivă cu tot tacîmul. La friptură musafirul a început să ne povestească:
- Într-o zi, pe vremea cînd locuiam la Lupeni, tot oraşul a aflat c-au murit gîştele farmacistului!
Ia o pauză, înghiţind o nouă bucată de muşchiuleţ. Eu, nerăbdător:
- De ce-au murit?
- Păi se zvonea că le-a dat mult de mîncare şi nimic de băut.
Cum noi ne uitam nedumeriţi, el ne arată paharele goale. Rîsete, apoi am avut grijă să aibă permanent paharul plin cu vin.

Despre vinuri (III)

2011-02-01T06:51:00.000-08:00

Am rămas la sifon. Chiar mai devreme de clasa întîia, mă trimetea tata după ţigări. Cînd m-a văzut acomodat cu bănuţii şi cu restul, m-a trecut pe sifoane. În stînga sifonul şi-n dreapta cercul. Atunci, toţi băieţii erau experţi la dirijarea cercului. Ce de opturi faceam! Rupeam cîte trei sîrme pe vară. Al meu era de batoză, cu dinţii la interior. M-am gîndit să-ncep un business cu cercuri. Sigur, fabricate profesional cu beculeţe: made in China!

Cantităţile de vin baute diferă de la persoană la persoană, funcţie de evenimente.

Stratan le înregistra într-un caiet:
Cu cana mare, jinu negru de primaie…
Ştiu, de-ar şi într-un caiet,
Pe tate să le trec,
Atîtea ca, necurată na-r şi ni-ş o foaie.

La beţie, prietenul meu Mircică se lăuda:
- Dacă s-ar umple camera asta cu tot vinul băut de mine, m-aş îneca.
L-am luat inginereşte:
- Să calculăm. De cînd te-ai apucat?
- De la 15 ani.
- Deci după 30 de ani, şi-un litru zilnic, ai băut: 30 x 365 x 1 = 10950 l
Să-i rotunjim la 20000 l = 20 metri cubi. Bucătăria ta are aproximativ 4x5 m, abia dacă ne ajunge la brîu!

Cînd eram licean, m-a invitat colega mea, Sanda S. acasă. Tatăl ei, profesor universitar m-a servit cu-n vin alb, parfumat.
- Ce parere ai?
Atunci eram politicos:
- Excepţional. De unde l-aţi cumpărat?
- E din producţia anului trecut. Eu l-am preparat.
- Cîţi litri ... ?
- 20 de litri.
Mi s-au mărit pupilele. Toamna, tata cumpăra un butoi (500 l) de la un ţaran şi de Paşti era deja terminat. Mai tîrziu l-au arestat pe ţăranul respectiv, era simpatizant legionar.

Despre vinuri (II)

2011-01-28T15:05:00.000-08:00

După cucerirea Daciei de Traian, a rămas mult vin nebăut prin butoaiele văduvelor dacilor. Acesta a devenit catalizatorul formării poporului roman.

Zaibăr, Nohan, Conder, 1001, Puterea ursului, etc sînt soiuri autohtone nepretenţioase, deplin adaptate la condiţiile din Romania. Viţa nu se mănează şi nu trebuie îngropată iarna. La Cotnari, tocmai mana personalizează vinul cu o aromă şi culoare gălbue specifică. Doar în Ungaria, la Tokaj se mai repetă acest fenomen.

Herta Muller vede Romania ca pe o imensă livadă de pruni! Poate dinspre Banat; în rest prunul creşte armonios pe lîngă podgorii. Explore the Carpathian garden, sigla turistică a Romaniei ar trebui să conţină o frunză de viţă de vie şi una de prun.

Vinurile autohtone, numite producătoare au tăria alcoolică scăzută (8%), se casează uşor, deci sînt greu de păstrat şi comercializat. Astfel, încă din socialism s-a trecut la înlocuirea lor cu soiuri nobile şi denumiri franţuzeşti. Acestea au tăria alcoolică perfectă pentru rafturile magazinelor (12%) însă sînt moţocoase la condiţiile de cultivare. Trebuie îngropate iarna şi după fiecare ploaie vor stropiri cu vermorelul. Mana este prezentă în toată lumea, doar Chile a scăpat.

După culoare vinurile sînt de trei feluri: albe, roşii şi rose obţinut amestecînd primele două. Din cele mai vechi timpuri, vinurile au fost ţinute în beciuri, pivniţe, hrube şi erau servite reci.

Mai nou, cineva a decis: vinurile roşii trebuie băute la temperatura camerii unde se simt practic toate imperfecţiunile. Asta pune presiune pe producători. Pentru sticla desfundată şi neterminată de vin roşu se foloseşte un aerator! Mi-am cumpărat şi eu unul şi-am constatat: după 2 săptămîni, vinul scump dintr-o sticlă cu aerator se transformă într-un oţet ieftin.

Şpriţul, o inovaţie nemţească sau austriacă se obţine prin adăugarea la vinul alb a apei gazoase, 50/50, ambele reci. Dacă procentul este 30/70, obţinem şpriţul de vară! Romanii iubesc şpriţul deoarece erau obişnuiţi cu vinurile producătoare nealcoolizate şi cu apele minerale gazoase. Mai tîrziu aceste ape minerale au fost detronate de sifon.

Despre vinuri (I)

2011-01-24T15:03:00.001-08:00

După rezolvarea problemelor inerente începutului emigrării în America, romanii încep să caute un vinişor ca la mama acasă. Dacă nu-l găsesc, experimentează cu sifonul întii sau invers ori întreabă prietenii. Pe la începutul anilor 90, mă sună misterios: Cornel A.
- L-am descoperit.
- Ce?
- La magazinul Ralph, au Glen Ellen.
Să fie ceva legat de Jack London? Acolo îşi petrecuse el, ultimii ani!
- Pe cine ai găsit?
- Un vin de masă, $7 sticla de 1,5l. Merge la fix cu apa gazoasă.

Dacă m-aş strădui, aş scrie despre Cornel un blog întreg. Odată, mă opresc la el, venind de la serviciu, în drum către casă. Mă ia direct:
- Un şpriţ?
Tocmai începuse o campanie contra celor care şofează abţiguiţi:
- Nu, mă grăbesc, mă aşteaptă copiii acasă.
- Lasă băi, dacă mori o să spună tată la următorul.
Nu mă aşteptam la un asemenea argument. Deci, ne-am apucat de şpriţuri.

După vreo 5 ani, cînd vinăria Glen Ellen a sistat producerea vinului respectiv, comunitatea romană a intrat în derivă! Noroc c-am descoperit vinul Ménage à trois (750ml) care amestecă exact 33% Chardonnay, 33% Muscat şi 33% Chenin Blanc. Habar n-am cum ţin ei proporţia asta, îmi imaginez o tipă sexy care pune pe rînd, în zdrobitor cîte un strugure din cele 3 soiuri menţionate.:))

Din cînd în cînd primesc cîte un email cu inventatorii romani. Pixul, avionul cu reacţie, insulina sînt printre multe altele, mari invenţii romaneşti. Nimeni nu-l aminteşte pe Burebista, inventatorul prohibiţiei!

Cornel (II)

2011-01-12T14:55:00.000-08:00

(Urmare la povestirea Cornel din decembrie 23, 2008).

Prin clasa a XIII-a, în vacanţa de iarnă eram la Cornel, în Tătăraşi. Tanti Lucreţia şi nenea Nicu au plecat devreme la muncă. Mai harnic, Cornel s-a sculat primul şi-a tras o tură pe-afară. Reîntors, mă zgîlţîie:
- Scoală-te, scoală-te!
- ?!
- E o zăpadă afară!
Credeam că mă păcăleşte; dar afară începuse crivăţul. Părinţii lui Cornel s-au reîntors de la serviciu pe la prînz şi erau îngrijoraţi de lipsa pîinii şi a altor alimente iar noi eram bucuroşi după bătaia cu zăpadă şi chiar ne închipuiam că nici şcoala n-o să mai înceapă. Minunea aia de zăpadă n-a ţinut mult.

În vacanţa de vară Cornel era la mine pe str. Viticultorilor. Camera unde dormeam avea o uşă blocată unde tata construise nişte rafturi pentru cărţi. Însă pe raftul superior trona o damigeană de sticlă cu vişinată. Ziua anterioară, se terminase fermentaţia vişinelor, afară la soare şi tata adăugase ceva alcool. Cum dormeam somnul dulce al dimineţii, într-un pat apropiat de uşa blocată, buf ... o explozie. Ne-am trezit brusc. L-am văzut pe Cornel plin de sînge pe faţă şi el m-a văzut la fel. Cînd ne-am revenit din şoc, am constatat că dopul damigenii rezistase dar sticla nu. Am început să strîngem cioburile răspîndite pretutindeni. Tot curăţind am gustat unele vişine, pe burta goală! Ne-am ameţit şi-am început să aruncăm vişinele unul în altul. Iar am mai ciugulit vişine ... Ne-am îmbătat şi-am adormit în patul înroşit de vişinată. Aşa ne-au găsit părinţii!?

Duminică am primit un email de la băiatul lui, Andrei:

Salut Costel,
Vă anunţ că tata a pierdut bătălia cu boala, a murit ieri.

Dumnezeu să-l ierte!

Wilson

2010-12-16T14:50:00.000-08:00

Evenimente notabile la noi: a murit Wilson, am fost la Ports O'Call Marketplace (San Pedro) la o coadă de peşte în memoria lui Cornel şi m-a vizitat Cora.

La vaccinarea antirabică (iulie 09), Wilson a fost diagnosticat cu o tumoare neoperabilă, veterinarul:
- Mai trăieşte 3 pînă la 6 luni.
Iris l-a trecut pe regim fără carbo. Acelaşi veterinar dupa un an:
- You are still around !
În timpul ăsta acasă, Bella (labrador/coiot) se agita continuu aşteptîndu-l. Dar cînd l-am dus pentru vizita finală, Bella nu s-a mai frămîntat, cumva ştia. Ciudat !

Acum curtea e fără apărare. Bella latră dar se ascunde cînd intră cineva. Où sont les neiges d'antan cînd Bella suna alarma iar Wilson ataca inamicii ?

El Clasico

2010-12-01T13:15:00.000-08:00

Deşi presa vuieşte de noile dezvăluiri Wikileaks sau cum guvernele nu ştiu să-şi ţină secretele secret, evenimentul săptămînii a fost El Clasico: Barcelona versus Real Madrid. L-am vizionat la Alpine Village unde cu greutate barmanul american a descoperit canalul mult rîvnit de noi, trei cunoştinţe întîmplătoare: un neamţ, un roman şi bineînţeles un mexican.

Asta îmi aminteşte bancul cu trei stewardese care se confesează reciproc, tot la restaurant.
- Adevăraţii iubiţi sînt doar în Munchen.
- Ba nu, cei mai focoşi bărbaţi sînt la Bucureşti.
- Nicidecum, în Mexico City.
De la o masă alăturată, Bula indiscret:
- Daţi-mi voie să mă prezint: Hans Gică Gonzales.

Discuţiile noastre derulau aşa:
- Turcii de la Real: Khedira şi Oezil n-au faţă de El Clasico.
La care neamţul îmi răspunde:
- Aştia sînt germani.
Iar mexicanul ne-a povestit istoria lui Chicharito (în traducere: mazăre fină) de la Manchester United.

Mitriţă:

2010-11-21T17:45:00.000-08:00

Scurtătura spre Găvan:

Găvan

2010-11-17T14:35:00.000-08:00

Găvanul e administrat de comuna Bogdana (Vaslui). Satul e perfect ascuns între două dealuri apropiate şi nu se vede de pe coama dealului estic. Pe perioadele raidurilor tătărăşti camuflajul ăsta era perfect. Acum sînt nevăzuţi de autorităţi. În realitate pentru găvănaşi e mai aproape Bîrladul pe un traseu de-a lungul dealurilor, cu rata de la Morăreni (3km de sat). Bogdana e la 7km de Găvan pe drumul nepietruit 245A. Acest drum e frumos marcat cu galben pe harta google, de fapt nu se mai cunoaşte cînd plouă!

Cînd eram la bunicii din Bogdana nu-l ocoleam pe unchiul Mitriţă din Găvan. Aşa s-a întîmplat şi la prima revenire în ţară (1990). Pe scurtătura de la cişmeaua cu două ţevi m-am întîlnit cu-n cioban, înfipt într-o bîtă.
- Bună ziua
- Bună, da a cui eşti?
Îi explic eu pe îndelete.
- Am fost în clasă cu maică-ta.
Ia te uită, ce chestie, o fi fost drăguţul mamei!
- Oare o fi acasă Mitriţă din Găvan.
- Păi un să fie!
Însă nu l-am găsit acasă. Erau doar găinile, stupii, viţelul şi cîinele. Asta a încercat să mă latre dar mi-a mirosit DNA-ul şi s-a lăsat păgubaş. Am făcut nişte poze cu acareturile, le-am trimis prin poştă din LA.

În 1991, l-am găsit prăşind un ogor la marginea drumulul 245A. I-am strîns mîna muncită, s-a bucurat vizibil. Acasă, a scos un vin producător roz şi-am băut amîndoi din căniţe de tablă ruginite pe ici pe colo. Cît timp mătuşa mea pregătea o gustare l-am întrebat:
- E mai bine acum fără comunişti?
- Da.
- De ce?
- Nu-mi mai bate nimeni la poartă să-mi spună ce să fac.

Chiper

2010-11-13T14:56:00.000-08:00

Nu ştiu cum sînt alţii dar eu cînd mă scol noaptea şi beau apă filtrată de la robinetul frigiderului, îmi amintesc nopţile din casa bunicilor. Săream geamul, să nu scol casa din scîrţîitul uşii. O luam binişor bîjbîind pe prispa de lut către uşa din spatele chilerului. Nu se auzeau decît greierii şi duruitul jetului pe tabla lozniţei. Ultimul fel la masa de seară era lapte de capră fierbinte cu bucăţele de mămăliguţă. Îi arătam bunicului burta umflată:
- Nu mai pot!
- Lasă, lasă, laptele îşi face loc.

Simt ceva cald lîngă picior, m-am blocat dar mi-am revenit imediat. Era Chiper, apărarea casei contra duşmanilor de tot neamul. Cum sătenii nu-şi încuiau uşile, nu existau hoţi. Deci pe lîngă alte vietăţi, inamicii erau doar activiştii de partid!

Chiper era liber noaptea şi dimineaţa trebuia ancorat la cuşca de sub nucul uriaş. Nu se lăsa uşor, doar ademenit cu ceva mîncare. Acum, aici, dulăii mei sar disperaţi în legătoarea lesei!

Deşi dezlegat, Chiper patrula noaptea pe proprietate, prezent la datorie cu excepţia zilelor predestinate împerecherilor. Atunci se întorcea după cîteva zile slab, flămînd dar vesel. Odată a revenit împuşcat. N-a fost pe placul stăpînului iubitei. La doftoricit bunicul cum s-a priceput şi i-a scos alicele una cîte una. Chiper a suportat fără împotrivire. Toţi îl considerau pierdut şi cîteva zile a avut capul umflat cît o baniţă. Şi-a revenit iar cicatricile înspăimîntau cumplit inamicii.

Alegerile de mijloc

2010-10-29T11:45:00.000-07:00

La doi ani după alegerea preşedintelui SUA, au loc alegerile la "jumătatea termenului" pentru membrii congresului şi ai camerei reprezentanţilor. De asemenea, în California alegem noul guvernator, 30 de posturi în administraţie şi 9 propuneri. Dacă pentru poziţiile de vîrf ştim care sînt candidaţii din reclamele negative de la televizor şi radio, pentru ultimele 20 se luptă circa 50 de candidaţi de care n-am auzit niciodată. Nici google nu-i scoate, deci cum îi selectăm? Dacă eşti ciolo* îl alegi pe Carlos Moreno?

La propuneri e mai simplu, de exemplu propunerea 19: legalizarea marihuanei în California. Soroş a cheltuit $1 milion în susţinerea ei. Odată aprobată aş fuma relaxat în curte, pe sezlog, o ţigară? Da şi nu. Dacă mă reclamă vecinul la poliţia locală n-ar fi o problemă, dar dacă telefonează la FBI, am îmbulinat-o!

Tocmai ne-a vizitat Amy ** o domnişoară implicată în procesul politic:
- Neaparat să participaţi la vot.
- Pînă acum aproape nimic din voturile mele n-au adus vreun rezultat. I give up!
Totuşi merg să votez propunerea 19.:))

* membru al unei găşti latino.

** Amy cu prietenul ei Luca au vizitat în 2008 Bulgaria, Romania, Ungaria şi Germania. Rîndurile de mai jos îi aparţin:
On July 24 we went to see Obama speak near the Brandenburg gate. I thought I´d go be a good American and inform myself about Obama´s policies, seeing that I knew so very little about him even though I figured he was probably the best candidate. After waiting 4 excruciating hours in the hot sun, his very general speech (of which he read every word) about German/American relations and history (barely touching on his ideals as candidate for president) fell on tired ears. I was disappointed that he didn´t take a stronger stand on important issues like war and environment. But we were right up close and it was nice to be a part of the event.

Procese (I)

2010-10-26T15:03:00.000-07:00

Era pe la sfîrşitul verii. Ploaia care lovise Bogdana cu o zi înainte, contenise. Sufla un vînt umed de pe dealul Taberei. Încă acoperită de nori groşi, partea de răsărit a cerului plutea ameninţătoare deasupra satului. Nici nu cîntase primul cocoş cînd bunica îl atinse uşor:
- Scoală Tudurache.
Vara, bunicul dormea afară, pe un pat de scînduri, sub agud.

Cît timp bunica pregătea desaga cu merinde, bizuindu-se doar pe auz, Tudurache găsi caii tineri păscînd liberi. Îi înhămă la căruţă şi porni în goană către Bîrlad. La nouă dimineaţa trebuia să fie prezent la proces. Parfene *, cumnatul îl tot tîra pe la tribunal pentru o bucată de pămînt moştenit de la socru. Azi era ultima înfăţişare.

Prin bezna dimineţii, caii, căruţa şi Tudurache făceau un singur corp grăbindu-se către necunoscut. A ajuns la tribunal chiar cînd aprodul striga cazul Parfene ... şi a cîştigat prin neprezentare. Întors acasă a aflat motivul: avînd cai bătrîni, cumnatul a pornit seara devreme către Bîrlad. Acolo, a tras căruţa la umbra unui tei şi, obosit de noaptea nedormită, a aţipit ...

* Constantin Parfene (din ramura cumnatului bunicului), profesor la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, Facultatea de Litere, apreciat metodist, coautor al manualului de limba şi literatura romană clasa a X-a. Şcoala Nr. 3 din Vaslui îi poartă numele.

Harababură la prefectură

2010-10-14T18:17:00.001-07:00

Arhitectura chibritelor, caracterizează majoritatea caselor din Los Angeles. O caroserie lemnoasă, pe două feluri de fundaţii: ridicate sau betonate, cu-n acoperiş de "single".

Cumpărarea unei case şi a terenului aferent nu înseamnă şi dreptul extragerii zăcămintelor deasupra cărora locuieşti. Oraşul nostru stă pe o pungă de petrol; cu cîteva alambicuri, o sondiţă şi căutări pe google aş reuşi să-mi asigur necesarul de benzină! În realitate nici primăria noastră nu reuşeşte, deşi încearcă din răsputeri.

În septembrie a fiecărui an se organizează o piaţă în centrul oraşului cu: produse agricole, gustări, obiecte artizanale, etc. Anul ăsta participau şi un grup de cetăţeni supăraţi, cu pancarde mari: salvaţi Whittier-ul. Să fie ceva religios? Nici pe de parte.

Deşi are primar, consilii şi primărie oraşul nostru e subordonat judeţului, Los Angeles. În 1994, cînd preţul petrolului era mic, Chevron a vîndut oraşului 518 ha de deal cu drept de extragere. Oraşul a folosit o părticică din banii rezultaţi din propunerea A, votată de alegătorii judeţului; şi anume $17 milioane. Propunerea A, colectează anual cam $19 de la proprietarii caselor din judeţ în scopul extinderii, renovării şi menţinerii parcurilor şi a terenurilor libere. Partea mea în 16 ani fiind $300 iar locuitorii Whittier-ul: 82000 (aproximativ 20000 de case). Rezultă: oraşul a plătit deja la fondul propoziţiei A: $6 milioane.

Acum, deoarece preţul petrolului este de 10 ori faţă de cel din 1994, şi metodele de exploatare mai puţin destructive şi zgomotoase, oraşul a închiriat terenul unei alte companii petroliere Matrix Oil Co. din Santa Barbara, sperînd să obţină minim $7 milioane, anual. Are însă trei oponenţi redutabili: apărătorii mediului, locuitorii din vecinătatea terenurilor de extragere şi conducerea judeţului LA. Primii nu sînt de acord cu sondele, vecinii terenului petrolifer nu vor sonde şi cisterne lîngă casele lor scumpe iar primaria LA vrea tot profitul rezultat.

Whittier-ul deţine actele cu dreptul de extragere a zăcămintelor şi a angajat avocata care a conceput propunerea A. Doamna avocată Feldman fiind plătită cu $15 mii pe lună, susţine: forarea modernă menţine intact conţinutul propunerii A.

Aşteptăm rezultatul acestor confruntări. Dacă oraşul Whittier cîştigă vor mai dispare unele gropi stradale şi se vor înmulţi locurile de muncă pentru nepoţi la primărie! Vor înfiinţa programe de ajutorare a cetăţenilor. Într-o povestire viitoare, o să scriu despre cum am beneficiat acum vreo 15 ani, de un astfel de program.

Belgia Romania Ungaria 2010

2010-10-10T13:07:00.000-07:00

"Have a save trip" la aeroportul din Charleroi

Ceasla la Iaşi

Gellert la Budapesta

Triunghiul Bermudelor

2010-10-07T21:37:00.000-07:00

Sorina lucra în cadrul laboratorului tensiuni alternative. Avea părul negru şi scuuurt. În rest era buuună. Îţi venea s-o apretezi! Iubitul ei la vremea povestirii era amicul meu Costache. Prietenul anterior se numea Ţol şi activa la laboratorul tensiuni înalte. Eu îl poreclisem, îmi reparase o chiuvetă şi l-am descoperit expert în măsurile englezeşti.

Deci, fostul ciclist naţional Ţol, îl duşmănea pe Costache fost handbalist de performanţă deşi decizia schimbării, aparţinuse Sorinei. Ce mai, era rea de muscă.

Acum m-a prins singur în birou şi încerca să mă combine cu secretara directorului. Sorina iubea aranjamentele. Disperat am încercat o diversiune. M-am uitat insistent la triunghiul Bermudelor ei:
- Nu ţi-e teamă că te procopseşti cu vreo boală?
- Nu, o spăl şi e ca nouă.

Şarpele

2010-10-04T13:37:00.000-07:00

Cînd copilul nostru mai mic a împlinit 10 ani, sora ei mai mare i-a dăruit un şarpe galben într-o cuşcă superbă, de sticlă. Mai mult a surprins părinţii! Îl mîngîiau cu dragoste şi-l lăsau să se încolăcească pe mînă. Reptila de vreo jumătate de metru scotea repetat limba şi te fixa imperturbabilă.
- Hai mîngîiaţi-l şi voi.
Eu şi Roşcata nu ne aventuram. Cînd eram mititel, circula povestea cu-n sătean de la Bogdana care adormise pe iarbă, cu gura căscată. Un şarpe de casă a profitat de situaţie, atras şi de mirosul de lapte. Deci atenţie: e periculos să bei seara lapte şi să te culci afară sau dacă meniul lactat e de neevitat, gura-nchisă!

Să nu-mi dezvălui teama, l-am atins uşor cu-n deget:
- Toată vara ai muncit greu la "fast food", cu-n salariu minim şi cheltui banii pe şarpe şi cuşcă?
Cuşca avea un mic bazin, un loc de odihnă, relief cu pietre şi vegetaţie, ca-n paradis.
- Sînt banii mei şi e "cool".
- Ce mănîncă?
- Peştişori.

Cînd am rămas singur cu nevastă-mea:
- Dacă scapă animalul din cuşcă? Cum îl găsim?
- Lasă, au fetele grijă de el. Poate ne luam şi-o pisică!
- O să am coşmaruri.
- Dar dacă ar fi cumpărat un crocodil mic?
La gîndul unui aligator m-am mai liniştit. Tocmai apăruse un articol în Los Angeles Times cu-n aligator mărişor descoperit într-un lac din Long Beach. Proprietarul l-a aruncat acolo cînd crescuse prea mare. Autorităţile l-au capturat într-o lună cu cheltuieli mari şi acum este la grădina zoologică.

Au trecut cîteva luni şi lucrurile s-au mai limpezit. Şarpele mînca vreo trei peştişori pe săptămînă; cînd veneau prietenele era scos, lăudat şi mîngîiat. Odată copilul fiind în tabără, mi-a rămas în grijă. M-am prezentat la "pet store" să-i cumpăr peştişori. Deoarece nu aveau din cei ieftini (trei la dolar) i-am luat unii mai scumpi. Surpriză, ăştia frumoşi cu aripioare colorate, nu-i plăceau. După încă o zi, ... de foame, i-a răzbit!

Iar au mai trecut cîteva luni, copilul:
- Vreau să-l scot din cuşcă şi încearcă să mă muşte!
- Nu-ţi mai place?
- Nu.

Problemele se rezolvă de la sine. Mai tîrziu am aflat cum l-au scăpat pe parchet de multiple ori! Să nu se răzgîndească, am înhăţat cuşca şi copilul şi m-am prezentat de urgenţă la "pet store". Vînzătoarea:
- E cumva bolnav?
Am lăsat copilul să parlamenteze.
- Nu.
- E agresiv?
- Da, sare la mînă.
- Nu primim animale cu probleme de comportament.

Am plecat bosumflaţi spre alt "pet store" unde eu am răspuns întrebărilor similare:
- Ceva probleme?
- Nu, e un scump, cuminte şi prietenos!
- Dacă mai aşteptaţi niţel pînă vine şeful de magazin vă dau şi nişte bani pe cuşcă.
- N-avem nevoie, vă mulţumim.

Briceagul (II)

2010-10-01T12:41:00.000-07:00

Anul trecut, v-am povestit despre briceagul lui Adrian Lacea. Atunci, Iris l-a adoptat, şi-l ţine la îndemînă, în maşină! Cînd a plecat în vacanţă către Brussels l-a plasat corect în bagajul mare. Din neatenţie, la îmbarcarea din Charleroi pe Wizz Air, briceagul era în rucsac şi totuşi a trecut cu brio de control.

La Băneasa a aşteptat-o soţia prietenului meu Cornel şi-a transferat-o la Otopeni, pentru o cursă Iaşi, Tarom. La trecerea prin filtrul de control i-au descoperit briceagul. M-am pomenit cu-n email de la Cornel:
- Ce facem cu briceagul?
- Expediază-l prin poştă. I-am explicat importanţa sentimentală a obiectului.

Ieri seară, am recuperat copilul de la LAX. A trecut fără probleme vama americană din Toronto. Azi o să degustam zacusca, dulceţurile şi palinca. La duty free în Budapesta a cumparat şi-un rom cubanez.

Căldură mare

2010-09-28T13:57:00.000-07:00

Ieri s-a înregistrat în Los Angeles o temperatură record: 113°F (45°C). Fahrenheit a măsurat zilnic temperatura într-un oraş aşa ca Iaşul. Pe durata unui an, a notat cu 0°F (-17.7°C) cea mai scăzută temperatură şi cu 100°F (37.7°C) pe cea mai ridicată.

Deşi în LA cresc portocali, lămîi, măslini (ăştia rămîn cam neculeşi), etc, clima nu este mediteraniană ci deşertică. Adică uscată: ziua cald dar la umbră OK şi noaptea rece. După amiază, de la ocean pînă la primele dealuri bate o briză răcoroasă. O simţim şi la noi acasă deşi sîntem la 17 mile de Pacific.

După dealuri, în "valley" e fu..re! Sînt cîteva grade în plus şi nici urmă de briză. Cum oraşul s-a tot extins, în "valley" trăiesc jumătate din celovecii LA-ului.

Temperaturi peste 100°F sînt rare în LA. Apar în perioada numită "vara indiană", două săptămîni în septembrie sau octombrie cînd bate o "adiere" dinspre deşertul Mojave. Vîntuleţul ăsta e ca jetul uscătorului de păr.

Oricum e mai bine ca-n Phoenix, Arizona unde vrea să se mute prietenul meu Dănuţ. El s-a îndrăgostit de-o casă dichisită, dar ieftină. În pozele casei, n-am văzut prea multă vegetaţie, un cactus ici, colo. Deci n-o să taie iarba, mai degrabă ţepii cactuşilor.

Am dezbătut împreună, unde te adaptezi mai bine la frig sau la cald şi-am decis de comun acord: la frig. Totuşi el se va muta la Phoenix, unde patru luni pe an temperaturile sînt peste 100°F!

BRU

2010-09-22T19:00:00.001-07:00

Continuare la LAX - BRU

Prin Italia

2010-09-16T13:49:00.000-07:00

Îngheţată la Lazise.

Verona, balconul Julietei

Malul lacului Garda.

Acoperişurile din Bologna.

Baia cu bideu.

LAX - BRU

2010-09-10T13:35:00.000-07:00

Joi, başbuzica mare a plecat la Iaşi via Brussels। Avionul decola la 6 dimineaţa şi pînă la aeroport sînt 35 de mile (56km). Trebuia să fim acolo cu 2 ore înainte, ne-am sculat la 2:30, eu am băut un ceai şi-am cărat valiza la maşină. Roşcata:
- Ai pus panglica de siguranţă împrejurul valizei?
- Nu, unde-i?
Caut într-o magazie la lumina lanternei, îmi prind degetul într-un fermoar, înjur tare:
- N-o găsesc.
Plecăm spre aeroport la 3:20। 90% din stopuri sînt pe verde. Autostrada e goală. O las la terminalul 7, ne îmbrăţişăm şi valea. Nu-mi vine să cred la 4:25 sînt acasă. De emoţii mă trece că..rea! Unde mă găseşte şi sunetul mobilului cu vestea:
- Sînt deja în sala de aşteptare a cursei United.
Mă strecor în aşternuturile încă transpirate!

Azi dimineaţă primesc un email liniştitor. Nu începe cu dragă tată ci cu: beer heaven.

Belgium is yummy. Let's rewind a bit. I arrived on time, even a bit early. Thank you, United.
I found my way to Hermina's place. Very spacious, open, airy place. You should consider staying here if you visit Dan this Christmas. She is renting out her place for a good price because she'll be in Japan. It's very central.
The train and metro were a little confusing but manageable। Please thank mom for giving me a map. I used it.

I had a crossiant for breakfast. Delicious!!!!!!!!!!!!!! Hermina has an organic bakery across the street from her place.

We strolled around। Went to an antique market and browsed inside a few stores. Saw Grand Place (impressive). We just ate lunch. Baquette, arugula, tomatoes, Kwak beer (strong), goat cheese, and now I'm too buzzed to remember what else. We are listening to Abba.

What else do you want to know?
Love, I

Leapşa filmelor

2010-09-09T15:29:00.000-07:00

Leapşa filmelor de la Ina

Două lozuri (1957)
D-ale carnavalului (1958)
O scrisoare pierdută (1953)
Tanţa şi Costel (1967)
Eu cînd vreau să fluier, fluier (2010)
4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (2007)
Filantropica (2001)
Moartea domnului Lăzărescu (2005)
Puterea şi adevărul (1971)
Reconstituirea (1968)

Cum Dănuţ e în delta Dunării, toată lumea e binevenită.

Tensiunea sau curentul

2010-09-08T13:41:00.000-07:00

Cine-i vinovat la o electrocutare: tensiunea sau curentul? Curentul, este răspunsul corect, l-am găsit bine documentat şi pe internet la legea lui Ohm (I = V/R). Simplificat, cu cît rezistenţă electrică a corpului este mai mare cu atît mai norocos e electrocutatul. Dacă lucrăm cu două mîini şi fără mănuşi de protecţie la o instalaţie elecrică, sub tensiune, cîţiva miliamperi sînt suficienţi să provoace fibrilaţia inimii!

Tot pe situl respectiv mai aflam: curentul alternativ este mai periculos decît cel continuu şi drumul curentului în cazul electrocutării. Evitaţi cazurile omuleţului cu părul vîlvoi! :)

Cînd eram în Bucureşti, mai cîştigam un ban reparînd televizoare. Din motive economice, televizoarele romaneşti n-aveau transformator. Masa circuitelor era legată direct la nulul reţelei. De multe ori nulul respectiv era inversat cu faza reţelei de 220V alternativ. Aşa mă curentam eu cîteodată. Niciodată n-am ajuns la faza cu fibrilaţia dar deveneam agresiv. Nu mă luam la bătaie cu clientul dar mai încărcam nota de plată!

Odată am desfăcut capacul de carton presat al unui televizor şi pe şasiu scria cu creion chimic: rău platnic. Am montat meticulos capacul înapoi:
- Regret, nu se poate depana.

Zorile

2010-09-02T09:41:00.000-07:00

La începutul vacanţei de la terminarea liceului pînă la începerea facultăţii, m-a abordat Zumică:
- Hai două săptămîni la Constanţa, sau cît ne-ajung banii.
- La Constanţa!
- Constanţa, Mamaia, parcă contează; ştiu o gazdă în zona Soveja.
- Ce facem la mare?
- Plajă, baie şi agăţăm cehoaice.

Părea un plan bun. Zum era coleg de clasă şi locuia într-un apartament dichisit cu jaluzele si alte utilităţi, în clădirea băncii agricole Iaşi. Tatăl lui, director adjunct la banca menţionată era un tip calm care te interoga cu meticulozitate, ce mai: litera şi spiritul legii.

Uite aşa aterizăm noi în Soveja. Să economisim banii, o luam pe jos pînă-n Mamaia. În cîteva zile ne-am bronzat dar cehoaice n-am agăţat. Într-o seară Zum a propus schimbarea teritoriului; şi-a decis restaurantul Zorile din Constanţa; unde-am comandat friptura standard cu cartofi prăjiţi şi bere. La o masă vecină, un domn grizonat şi prezentabil petrecea seara cu prietena. Acesta pe puţin cu 30 de ani mai tînără ar fi vrut să danseze dar el nu se lăsa urnit. Zum politicos:
- Domnişoară dansaţi?
Ea acceptă fericită. Ca-n melodia lui Salvatore Adamo! A dansat-o Zum trei dansuri, apoi eu unul si iar trei Zum. După care ne-am terminat restul de bere şi-am descoperit că perechea părăsise localul. Chelnerul:
- Aveţi două beri şi un mesaj de la masa vecină.

Zumică citeşte nerăbdător mesajul, mototoleşte hîrtiuţa şi-o aruncă nervos în scrumieră. O recuperez, mesajul mi-a rămas înca în memorie:
- Mi-aţi încălzit-o suficient, mă grăbesc s-o f.t, vă mulţumesc!

Tudor

2010-09-01T10:19:00.000-07:00

Amicul meu Tudor Petruţ revine pe platourile de filmare şi debutează la Hollywood într-o serie de spoturi publicitare:

Discover Card 1

Discover Card 2

Gîndacul de Colorado

Viaţa la cămin (II)

2010-08-26T11:25:00.000-07:00

Privit de sus complexul Regie părea un sat de vacanţă. Două cantine imense, un stadion cu terenuri de tenis adiacente (unde noi jucam tenis cu piciorul) şi un punct medical cu cabinete dentare. La acestea din urmă studentele la stomatologie învăţau să planteze plombe "live". Într-o zi, Ovidiu a venit de la dentist, mîndru:
- Sînt unic pe glob.
- De ce?
- Am un dinte în plus.
S-a dovedit doar o numărătoare greşită!

Însă la căminele de băieţi nu puteau intra fetele şi invers. Visam să-mi găsesc o prietenă alpinistă!

Altă dată l-am luat pe Ovidiu la agăţat; vorba vine. Aveam o prietenă la ASE, Tatiana. Locuia într-un cămin vechi pe lîngă piaţa Amzei. Speram să-i găsească şi lui vreo colegă; vorba aia: sper mata! Pe drum am încercat să ne întărim la Carul cu Bere. Nu serveau bere fără gustări iar noi tocmai mîncasem gratuit la cantină, Ovidiu deţinea o librărie de bonuri. Cartela de masă îşi schimba culoarea lunar şi conţinea bonuri pentru dimineaţă, prînz şi seară. Bonurile erau de mărimea unui timbru oprit din creştere. Ovidiu era expert în decuparea, aranjarea şi falsificarea acestor bonuri.

Restaurantul Berlin ne-a acceptat şi după mai multe beri redegiste am pornit cu aplomb spre piaţa Amzei. Era o seară superbă de noiembrie. Frigul ne încreţea frunţile. Portăreasa căminului:
- După ora nouă nu mai deranjăm studentele.
- E o chestie importantă!

Am aşteptat vreo studentă s-o anunţe pe Tatiana, am strigat-o, geamul ei de la etajul doi fiind luminat, nimic. Între timp, Ovidiu căuta pietricele. Surprinzător, n-a găsit ceva convenabil. În disperare de cauză a scos o piatră cubică din caldarîm:
- Cu asta spargi fereastra sigur.
- Nu, o arunc pe-o traiectorie eliptică şi piatra va lovi uşor tangent sticla.
- Am acceptat imediat aceste explicaţii matematice.

Ovidiu a potrivit îndelung proiectilul, a măsurat mintal coordonatele carteziene ... buf ... piatra cubică a intrat direct în camera Tatianei. Noi fuga spre Calea Victoriei şi toată iarna geamul a stat cîrpit cu-n carton.

La prima reîntîlnire cu Tatiana, cînd am condus-o tandru la cămin, mi-a arătat cartonul:
- Nişte derbedei ne-au spart fereastra!

Viaţa la cămin (I)

2010-08-25T14:41:00.000-07:00

Viaţa în căminul studenţesc era fermecătoare iar priveliştea de la geamul camerei noastre, încîntătoare: alte camine din Regie şi o alee către stadion. Cîteodată în sesiune pe studenţi îi apuca "strechea". Încingeau discuţii puternice, academice între blocuri, deci între facultăţi. Finalul conţinea dezmierdări de genul: boule, tocilarule sau la..giule!

Odată pe săptămînă funcţiona o spălătorie de rufe. Să nu te pomeneşti înapoi cu-o pijama mai mare, trebuia s-o identifici cu iniţiale sau alte desene specifice, cusute. Aşa am devenit expert în broderii!

La necesitate spălai lucruşoarele în chiuvetă. Era mai greu cu uscatul. Ovidiu meşterise nişte sfori paralele la fereastră. Înaintea unui examen din sesiunea de vară, îşi spălase cămăşuţa şi încerca s-o plaseze pe sfoara cea mai îndepărtată. Afară era căldură mare şi noi nici n-auzisem de aer condiţionat! Era doar într-un slip. M-am apropiat tiptil, tiptil ca turcii de Toma Alimoş şi i-am tras slipul, stîrnind brusc rîsul unor domnişoare care se întreptau spre stadion.

Ovidiu avea două opţiuni: să-şi tragă slipul cu mîna stîngă cu care se prijinea de pervaz sau cu dreapta în care ţinea cămăşuţa! Amîndouă opţiuni fiind nerealizabile, am avut timp berechet să ajung lîngă uşa de ieşire; "just in case".

Proiectul de stat (II)

2010-08-24T07:47:00.000-07:00

Am lucrat serios, cîteva săptămîni la proiectul lui Lică. Partea practică am împrumutat-o de la institutul unde lucram, doar un afişaj cu leduri, fără voltmetru. Am meşterit un generator TTL şi nişte butoane să vadă juriul cum "sclipeşte" afişajul. Oamenii iubesc beculeţele. În ziua prezentării proiectului, ne-am pus la costum şi ne-am prezentat din timp la un amfiteatru din Polizu. Şeful comisiei era decanul facultăţii, Vasile Cătuneanu. Acum prin google am aflat că s-a născut în comuna Miroslava, judeţul Iaşi!

În anul IV, am fost vecin de cameră, la Regie cu nepotul lui, de la Telefonie Telegrafie, mare pierde vară. Decanul primise ordin de la sora lui să-i controleze odrasla! Odată, îl văd pe decan intrînd în camera nepotului. Iute, la mine în cameră, încalec geamul s-ascult cum îl ceartă. Ovidiu colegul de cameră, aşteaptă cu nerăbdare transmisia:
- Nu prea aud.
Mă plasez mai bine. Un picior pe pervazul vecinilor altul pe-al nostru, toate asta la etajul trei. Pierd contactul vizual cu Ovidiu:
- Nu se aude nimic.
În clipa următoare decanul intră la noi în cameră şi-l întreabă:
- Ştiţi cumva unde-i "nepotul"?
Ovidiu n-apucă să-i răspundă, transmisia mea continuă:
- A îmbulinat-o, cred că-l bate.
Decanul rîde:
- Ia dăte jos mătăluţă, să nu-ţi rupi gîtul!

Revenind la prezentarea statului: conducătorul de proiect, Mihai nu se prezentase. Degeaba s-a pus Lică ultimul pe listă. În disperare de cauză, m-am recomandat: coleg de serviciu cu Mihai plecat într-o delegaţie de urgenţă la Sibiu. Decanul a acceptat substituţia şi Lică a intrat la examinare. S-a descurcat nesperat şi a luat un cinci imens. A intrat în rîndul şi beneficiile licenţiaţilor!

Proiectul de stat (I)

2010-08-23T09:56:00.000-07:00

Facultatea de electronică se încheia cu-n examen de stat conţînînd şi o aplicaţie practică: un montaj electronic sau chiar un aparat. Proiectul reprezenta sfîrşitul vieţii studenţeşti şi începutul carierei din "fabrici şi uzine". Nota avea o pondere sporită la repartiţie şi studenţii silitori se chinuiau tare cu proiectele practice! Nu existau sponsori, cumpărai piesele scump de la magazinul Dioda ori ieftin dar nemarcate de la ţigani (furate sau descoperite în groapa de gunoi IPRS Baneasa). Colegul nostru Lică era o excepţie, nu-l pasiona examenul de stat. Dar şi fără acest examen a prins o întreprindere ieşeană majoră, la repartizare.

În timpul celor trei ani de stagiatură, salariul celor neatestaţi nu creştea, şi aşa mă trezesc cu-n telefon. Lică:
- Costele m-ajuţi cu-n proiect de stat?
- Sigur dar îţi trebuie şi un conducător de proiect oficial.
Conducătorii aştia era de regulă asistenţi la IPB sau ingineri cu stagiatura terminată. Pentru supravegherea unui proiect primeau de la IPB, 500 de lei.
- N-am pe nimeni în Bucureşti, poate mi-l recomanzi tu.

M-am frămîntat vreo cîteva zile. Într-o dimineaţă mi-am amintit de Hary. De fapt îl chema Horia. Am fost colegi, prieteni în anul întîi. La sfîrşitul examenelor cînd a trecut cu brio în anul doi (anul întîi nu se putea repeta) mi-a zis:
- Asta-i o facultate de căcat, la anul dau la medicină.
Hary s-a lăsat de electronică şi spre surprinderea mea a intrat la medicină. Şi-a luat o motocicletă, apoi o nevastă. În anul doi de medicină a suferit un accident undeva pe lîngă restaurantul Codrii Cosminului.

După înmormîntare l-am cunoscut pe fratele lui mai mare, Mihai inginer electronist la ICE. L-am sunat şi-a acceptat să conducă proiectul lui Lică:
- N-am timp să mă implic efectiv. Ajută-l tu şi eu vin la susţinere. Care-i tema?
- Un volmetru digital cu afişaj de 4 1/2 cifre.
- Bine, mă pricep la voltmetrele astea cu integrare "dual slope".

De gardă

2010-08-16T11:45:00.000-07:00

Multe din unităţile socialiste erau păzite sporit noaptea, prin "salariaţii de gardă". Institutul din şoseaua Vitan-Bîrzeşti unde lucram în Bucureşti, nu se abătea de la regulă. Noaptea, un salariat desemnat si un paznic asigurau vajnic protecţia secretelor.

"Tocmai apăruse bancul:
Un spion american, dornic de informaţii secrete est-europene, se prezintă la intrarea Institutului de Cercetări Miniere, Baia Mare şi-ntreabă portarul:
- Cîţi oameni lucrează la dumneavoastră în institut?
- Apoi, numai jumătate! "

Pentru serviciul de gardă, salariatul primea o zi liberă। Mulţi salariaţi vroiau să fie mereu de gardă beneficiind asfel de un concediu continuu!! Altfel îţi venea rîndul odată pe an। Anul respectiv m-a ajuns garda într-o noapte călduroasă de vară. Cînd ultimul lucrător a părăsit institutul şi-am rămas doar eu cu portarul, i-am urat noapte fără controale şi m-am retras în laborator. Ştiam, nu-i păsa de controale fiind apărat de cîinii "necomunitari".

În laborator, am alăturat 2 birouri pe marginile cărora am înălţat un zid de cataloage şi cărţi, aşa de vreo 25cm. Am stins lumina şi m-am strecurat la mijloc, trăgînd uşurel peste mine o plasă chinezească de plastic!

Întins în adăpostul de ţînţari improvizat ad-hoc, îi auzeam cum bîzîie neputincioşi. M-am trezit după cîteva ore datorită unor mîncărimi pe faţă şi pe mîini. Nemernicii, descoperiseră o intrare!

M-am liniştit cînd mi-am amintit ce-a păţit Corcoz. A fost de gardă într-o noapte de iarnă. Era frig tare în laborator. Şi-a făcut un pat de scaune şi-a adormit lipit de calorifer. Dimineaţa era bronzat pe spate, în dungi.

Măgarii americani

2010-08-15T22:33:00.000-07:00

Foto: Florin Sixt

Dan Constantinescu (III)

2010-08-10T13:26:00.000-07:00

Dragă Costel,

Îmi cer scuze pentru întîrzierea răspunsului. Sînt mereu pe drumuri dar … îmi şi place! Îţi mulţumesc pentru aprecierile la adresa “poveştilor“ mele. Nu am publicat. Dacă ţi-au plăcut, mi-ai făcut o bucurie şi pentru mine este suficient! Nu ştiu cît de potrivite sînt ele în corespondenţa noastră colectivă!? Regret, noi doi nu am prea comunicat direct în cei 5 ani. Cred că nu este tîrziu pentru un nou început!

Eu am locuit cîţiva ani în Iaşi. Am fost asistent la Electronică acolo. Prima mea soţie a fost colegă de clasă cu tine şi cu Pelin ….! O chemă Sabina. Lumea după cum vezi este mică! Căsnicia nu a mers şi am divorţat. Am revenit străin în Bucureşti şi trăiesc cu nostalgia Iaşului! (Ai citit Nostalgia lui Mircea Cărtărescu? Este o carte extraordinară!). M-am recăsătorit şi am o fetiţă, Ioana Maria, care mîine împlineşte 11 ani.

În anul 1, Pelin a plecat în USA, în urma votului nostru. 2 voturi diferenţă între el şi Corneliu B. Eu şi Cristi am votat pentru Pelin! Într-un fel i-am schimbat destinul lui Pelin şi lui Cornel! Cornel s-a realizat aici. Dacă ştii, spune-mi ce face Pelin ca să fiu… liniştit! Spune-mi dacă te pot ajuta cu ceva în ţară. Cum îţi merge în USA?

Cu toată afecţiunea,
Dan C.

Ianuarie 2007

Dan Constantinescu (II)

2010-08-09T15:31:00.000-07:00

Un alt email de la Dan Constantinescu:
Dragi colegi,

Inca nu am plecat in Moldova. Trebuie sa ajung intr-o locatie destul de izolata langa Suceava. Astept sa treaca furtuna, ... “ vanturile, valurile…”. Am fost la Rm. Valcea la un simpozion medical in localul Bibliotecii lor Judetene. O constructie noua, functionala.

In Valcea, toata lumea face comert. Intr-adevar am vazut cele mai scumpe masini! Am reusit sa vizitez Muzeul lor de Arta care se afla intr-o casa foarte frumoasa in stil maur. Se numeste Casa Simian dupa numele fostului proprietar. Doar la Constanta , in fata Portului Tomis, pe faleza, am mai vazut o casa atat de frumoasa. Din pacate acolo nu am putut intra. In muzeu au cateva tablouri de Grigorescu din “perioada alba”. La simpozion am cunoscut un medic hematolog, dr. Gavanescu de o sensibilitate, cum numai in Moldova am mai intalnit; este membru al Uniunii Artistilor Fotografi, are nenumarate premii internationale. Mi-a daruit un DVD cu fotografii din Cozia, Muntii Fagarasi, Sibiu , Valcea, flori. Sunt niste fotografii deosebite. Ii voi pregati o copie lui Costel. Astept comenzi! (lui Cornel ii pot da un film pe CD ; se numeste “Touching the void” un film cu alpinisti). Inainte de Sarbatori am vazut la TV un interviu luat regizorului Dan Puric. M-a impresionat bogatia lui de idei. A regizat un spectacol, Don Quijote, cu care a mers prin toata Europa, de mare succes. Spre rusinea mea nu am vazut nici o piesa in regia lui. El spunea in interviu sa fim atenti cu integrarea, sa nu ajungem sa avem frigiderele pline si sufletele goale!. Cei din Valcea sunt destul de echilibrati in privinta asta! M-a incitat regizorul amintit si cu ingaduinta voastra va voi spune o poveste despre tineri!

Eram in anul 4 si am vazut undeva pe un avizier din Politehnica o invitatie la un curs de “Scenariu film”. M-am dus din curiozitate. Ne-am adunat 6 sau 7 studenti din facultati si ani diferiti, in 303, la et. 1, intr-o camaruta. Profesorul nostru era un student la IATC, cu cativa ani mai in varsta decat noi. Am inceput cursul cu exercitii de imaginatie. El ne da o tema iar noi in 10 min. trebuia sa imaginam in cateva propozitii o poveste coerenta cu inceput si sfarsit si care sa transmita un mesaj, suportul unui viitor scenariu de film. Asa decurgeau seminariile lor la IATC! Am incercat dar mintile noastre erau blocate, impietrite! Nu puteam scoate nimic din noi, eram neputinciosi! Am vrut sa renuntam dar a intervenit profesorul, un om cu o imaginatie extraordinara, tenace si bun pedagog. Am continuat si incet, incet carapacea s-a spart! Imaginatia noastra incepea sa zboare fara oprelisti! La rezolvarea unei probleme de Titeica, imaginatia este limitata de axiome si teoreme; in acele exercitii imaginatia era libera!

Dupa cateva luni de “antrenament”, am hotarat sa propunem fiecare un scenariu, sa-l alegem pe cel mai bun si sa facem un film. Unul din colegi era din Malini, comuna unde s-a nascut poetul Nicolae Labis. Ne-a povestit ca familia poetului era extrem de modesta. Labis a fost remarcat pentru talentul sau si ajutat sa vina in Bucuresti pentru continuarea studiilor. I s-a cerut sa scrie poezie proletcultista. La inceput a acceptat apoi a refuzat. A fost exclus din organizatie, a inceput sa bea si a murit intr-un ajun de Craciun, calcat de tramvaiul 13, la 21 de ani. Pare un asasinat politic.

Stiti, ultimile cuvinte ale lui Maiakovski au fost: “Nu trageti tovarasi!” Fiecare stat satelit a avut cate un Maiakovski. La noi a fost Labis. Ne-a impresionat destinul tragic al poetului. L-am ales. Am mers cu totii la Bellu, i-am cautat mormantul si i-am aprins fiecare cate o lumanare. Ne-am apucat de lucru cu infrigurare si dragoste. A fost o munca colectiva in care comunicarea dintre noi era totala, fara retineri, fara bariere.

A rezultat un manuscris de 60-70 pagini, pe care l-am gandit neutru si nevinovat dar plin de simboluri. Eram siguri ca putem transmite si altora emotia noastra. Urma partea dificila: obtinerea aprobarii pentru folosirea unui aparat de filmat si pentru pelicula alb-negru de 10-15 min.

Profesorul nostru a mers cu un rezumat inofensiv al scenariului la un tovaras de la UASCR. Dezastru, profesorul trist si putin infricosat ne-a comunicat ca acel tovaras a respins lucrarea noastra. “In loc sa ne inspiram din munca si realizarile oamenilor muncii de la orase si sate noi pierdem timpul, ratacim in misticisme, nu justificam cheltuielile pe care statul le face cu noi, meritam sa fim exmatriculati”… si alte texte la “moda” atunci.

Eram uluiti. Doream sa mergem cu totii pentru a ne sustine cauza. Mai experimentat profesorul ne-a spus ca, in cel mai bun caz, riscam exmatricularea. Dupa multe discutii, cu amaraciune si teama, am hotarat sa distrugem manuscrisul. L-am rupt, l-am pus intr-o punga alaturind un bolovan si l-am aruncat in Dambovita.

Am sters din agende adresele si telefoanele noastre, ne-am strans mana si ne-am despartit pentru totdeauna. Noi devenind personajele unui alt scenariu, scenariul fricii. Nu am povestit nimanui nimic. Nici macar lui Cristi cu care ma intelegeam atat de bine si in care aveam incredere. Din fericire nu au aparut consecinte neplacute.

Eu asociez sistemul trecut cu o ghilotina care a tocat dragostea. Si il mai asociez cu un dispozitiv elaborat si subtil care genera frica la nivel individual si colectiv. Ma gandesc la acei “teroristi” din “89 care …… au fost…… fara sa existe”, emanati de acelasi generator performant.

Astazi, dupa atatia ani, incerc sa-mi reamintesc numele colegilor de atunci, incerc sa le reconstitui chipul. Nu reusesc. Acel “device” mi-a raschetat o zona din memorie…… As vrea ca tinerii de azi si de maine sa nu mai fie nevoiti sa-si distruga lucrarile.

Mi-o imaginez pe fetita mea, speriata, aruncand grabita la ceas de noapte un … “manuscris” in Dambovita si…. “se sperie gandul”. Din pacate pentru noi, “Miorita” ramane inca emblematica…

Va urez numai bine,
Cu salutari,

Dan C.

Dan Constantinescu (I)

2010-08-08T16:42:00.000-07:00

Un email de la Dan Constantinescu, dupa reuniunea de anul trecut:

Dragi colegi,

În primul rînd vă urez un Crăciun binecuvîntat, cu sănătate şi cu bucuria succeselor copiilor। Să nu-i uităm pe cei plecaţi dincolo. Dumnezeu să-i odihnească în pace. A fost un eveniment după un amar de ani! Totdeauna mi-au plăcut brazii argintii! Sînt sigur că la următoarea întîlnire vom fi mai mulţi। Este nevoie doar de puţină dragoste! (Moldovenii de care sînt foarte legat ar spune "oleacă di dragoste"!) Nu vreau ca mesajul meu sa fie protocolar. Vă voi "spune" o poveste! Eu călătoresc foarte mult şi întîlnesc de fiecare dată oameni mai mult sau mai puţin interesanţi.

Am fost plecat la Iaşi pentru a instala un aparat la Spitalul Nicolina. Reprezentantul spitalului se numea Moruzi; un tînăr bioinginer (o meserie fără statut în Romania), cam de 30 ani foarte simpatic. L-am întrebat:
- Sînteţi urmaşul lui Constantin Moruzi, domnul Moldovei?
S-a bucurat de întrebare şi mi-a răspuns afirmativ!
- Înseamnă că vă înrudiţi cu Grigorie Ghica, cu Alexandru Ipsilante, cu familia Şuţu şi Callimachi; în fostele case domneşti se află azi Facultatea de Medicină din Iaşi, nu-i aşa?
Omul meu se uită in stînga apoi în dreapta, a început să vorbească în şoaptă; părea stînjenit şi am schimbat subiectul. Probabil că prin anii 50, oamenii reacţionau asemănător.

Revenind la Constantin Moruzi, grec din Fanar, el a fost uns Domn în 24 dec। 1777, de Crăciun. În cronici se spune că acest Domn privea încrucişat, era "şpanchiu" sau "ciacîr" ! Pentru a-i fi pe plac, boierii pămînteni işi lipeau cîte un "benghi" pe vîrful nasului pentru a se uita şi ei "ciacîr"! După boieri au urmat negustorii şi slugile! Se spune că toată Moldova era pe atunci "şpanchie"!!!.
Mă gîndesc, în tinereţea noastră moda aceasta (la figurat evident!) se păstra! Este foarte răspîndită şi în prezent!

"Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate ."

După "89 cînd am putut pleca prin Vest, am întîlnit şi pe acolo aceeaşi "modă", m-am liniştit; am pus-o pe seama structurii umane şi am căutat să mă detaşez de complexul balcanic. Dar dacă morala este totuşi alta?

Mă opresc aici, v-am plictisit destul, "bat cîmpii"! Ce să fac, mie îmi place istoria!
Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi,

Dan

Dan Constantinescu

2010-08-06T15:59:00.001-07:00

Astăzi, ne-a părăsit colegul nostru de facultate şi grupă, Dan Constantinescu. Un suflet deosebit. Dumnezeu să-l odihnească!

Blat negru

2010-08-03T15:32:00.000-07:00

Ieri mi-am luat rămas bun de la nepoţeii virtuali care pleacă în vacanţă, la Bucureşti. Kyle m-a întrebat de ce nu merg cu ei:
- N-am bani, trebuie să plătesc "the law school" pentru fiica mea.
Am auzit-o mai tîrziu întrebînd insistent:
- Mom, what is a law school?
Ce vremuri, lumea călătoreşte cu avionul iar CFR-ul se destramă! S-a nimerit odată să merg la Iaşi cu Adrian. Şedeam la taclale pe culoar, înnodînd ţigările la geamul întredeschis.
- Să dăm un blat negru.
L-am întrebat mirat:
- Blat negru?
- Dă-mi 30 de lei, o să-l plătesc eu.
M-am conformat cu bucurie. Nu mai trebuie să am grija naşului. Bucuria a fost de scurtă durată.
- Îi spun că ne dam jos la Gara Mare şi noi dispărem la Gara Nicolina.
- Şi plata?
- Dă-l în aia a măsii, nu vezi ce burtă are.
M-am opus fără argumente. A înţeles din tonul vocii mele:
- Bine, bine îi dau banii, la Bîrnova.
Naşul s-a prezentat niţel după tunel, Adrian i-a predat nonşalant 20 de lei. Naşul s-a întors nemulţumit către mine. O situaţie penibilă:
- El ţine fondurile.
La vederea arătătorul meu, Adrian intervine hotărît:
- Sîntem studenţi amărîţi şi ăştia sînt toţi banii.
Naşul, autoritatea supremă a trenului nu ştia cum să procedeze. Să ne trîntească un proces verbal, care s-ar fi întors la o adică contra lui (ne-a prins doar la Bîrnova!?) sau să ia un mic ciubuc.
- Ia mai scotoceşte-ţi buzunarele!
Adrian se execută fără grabă şi surpriză dintr-un buzunar apare un 5 lei. Toată lumea e mulţumită. Mai tîrziu cînd trenul trece vijelios pe lîngă casa lui Ilie Pintilie:
- Dă-mi 15 lei înapoi.
- Îţi dau o bere, mîine.

Salamul de cal

2010-07-30T06:34:00.000-07:00

CBP (customs and border protection) protejează cetăţenii americani de eventualele obiecte periculoase. Fructele, vegetalele, produsele din carne se încadrează cu succes între aceste obiecte. Prima amendă este $300, a doua $500.

Uite ce-a păţit prietenul meu care an de an vizitează ţara de baştină, Suedia. Anul trecut, şi-a cumpărat un sandwich în escala de la Londra, l-a mîncat pe jumătate, restul l-a pus în rucsac. A uitat de el. Aşteptînd sosirea bagajului mare la banda rulantă, cu rucsacul pe cimentul aeroportului LAX, a fost abordat politicos de vameş:
- Aveţi fructe sau carne în bagaj?
Un cîine în lesă se agita în dreptul rucsacului.
- Nu.
Desface fermoarul şi spre satisfacţia vameşului apare jumătatea de sandwich. Una peste alta îl trece la un control mai amănunţit. Descoperă în bagajul mare un 1kg de cartofi suedezi dulci.
- Cartofiori!?
- Sînt cartofi noi ... suedezii iubesc mult soiul ăsta.
Hotărît, vameşul îi aruncă la gunoi.
- N-o să vă amendez data asta.

Dar l-au încondeiat în baza de date. Anul ăsta, de la început l-au ghidat către controlul amănunţit. Mai la fundul bagajului mare, au descoperit un salam.
- De ce n-aţi declarat acest salam de porc?
- Nu-i de porc ci de cal şi este ambalat de fabrică, în vid.
- Nu contează, are o substanţă interzisă în SUA.
Prietenul meu n-a înţeles despre ce substanţă vorbea şi n-a insistat. O să rămînă în baza de date, toată viata? Poate îl şterg după o vreme. Vorba aia: daca ai fost şi nu mai eşti, e mai rău decît dacă n-ai fost!

PS: Dar ce aduc din ţară, romanii sau ungurii? Îşi pun vameşii mîinile-n cap.

Sclipirile beculeţului MIL

2010-07-28T14:38:00.000-07:00

Sîmbăta trecută, Roşcata:
- Mergi cu mine la Trader Joe?
Normal nu m-aş fi urnit dar acasă era plictiseală mare, ... fotbal ioc. La întoarcere se aprinde la bordul Versei un beculeţ: Service Engine Soon. Mă frămînt:
- Oare care-i baiul?
- E doar o avertizare, s-o duci la service.
Ea nu prea dă atenţie la beculeţele astea. Odată a condus toată ziua cu frîna de mînă trasă! Acasă consult manualul maşinii. Beculeţul are altă denumire: malfunction indicator light (MIL). Şi o listă întreagă de defecte posibile. În continuare se poate folosi maşina dar cu nişte recomandări: nu depăşi 45MPH (70km/h), fără accelerări dure, fără urcări de dealuri, fără pasageri, doar cîteva drumuri şi trebuie dusă la dealer. Cu alte cuvinte am belit-o, n-am voie pe freeway şi nici un Nissan service prin apropiere. De supărare m-am apucat şi-am tuns planta lipici. E o plantă care se lipeşte de orice, mi-a acoperit un gard şi acum se îndreaptă spre casă. După vreo oră, plin de frunze şi flori am dovedit-o.

Duminică dimineaţa caut pe atotştiutorul google şi aflu de codurile motoarelor. Codurile se pot citi prin două metode: cu un aparat electronic: "code reader" (costă la magazinul auto începînd cu $70) s-au numărînd licăririle beculeţului MIL. Să porneşti licăririle beculeţului MIL trebuie:
a) cheia de contact pe pozitia ON
b) dai cinci pedale de acceleraţie în 5 secunde
c) stai 7 secunde
d) apoi ţii acceleraţia apăsată 10 secunde

După vreo 3 încercări nereuşite am rugat-o pe Iris să stea cu-n ceas lîngă mine şi-am reuşit să pornim flash-urile. Dacă se aprinde beculeţul rapid de 10 ori e 0, de 9 ori e 9 şi asa mai departe. Am aflat codul hibei nostre: 0037. Iar pe google care descoperă un blog cu decodarea codurilor, 0037 înseamnă: sensorul de oxigen are încălzitorul paradit. Oare cît costă? Iar nenea google îmi scoate preţul sensorului $155 plus probabil $100 munca; poate sînt încă în garanţie? Norocos, garanţia expiră la 36000 de mile şi Versa are doar 34300. Mi-au prezentat o factură superbă cu $0 de plată şi mi-au spălat maşina. N-a mai fost aşa arătoasă de cînd am cumpărat-o.

Marţi mă tot gîndeam ce bine mi-ar prinde un "cod reader". Mă uit pe ebay şi tocmai prezentau unul cu doar $0.99. Am licitat cei $0.99 şi l-am cîştigat. La plată însă au apărut $29.99 în plus, reprezentînd costul livrării!

Bogdana

2010-07-23T13:28:00.001-07:00

Foto: Cătălin Strătilă

Cluj

2010-07-22T15:22:00.000-07:00

Cu blaturile repetate pe ruta Bucureşti - Iaşi parcă am devenit CFR-ist, beneficiind de 70% reduceri. La înmormîntarea colegului nostru de clasă Zeno am descoperit ruta Bucureşti - Cluj! 6 proaspăt absolvenţi ai clasei speciale de matematică de la liceul internat Iaşi, au "bypass" facultăţile ieşene şi-au plecat spre capitală: eu şi Sandu la Electronică, Nichy şi Zeno la Automatică, Adrian la Arhitectură şi Nuţu la Comerţ Exterior. Mai tîrziu s-a transferat şi Dănuţ la Matematică. În anul doi de politehnică (1971) s-au dat nişte burse (prin concurs!) în străinătate. Astfel Sandu a plecat în SUA şi Zeno în Anglia. Altă dată poate revin cu amănunte despre aceste concursuri "socialiste". Băiatul unui renumit fizician, Zeno a fost şeful nostru de promoţie। Eu n-am prea înţeles de ce-a învăţat Zeno cu aşa tenacitate şi de ce şi-a dorit să fie şef de promoţie? (noi în timpul ăsta băteam mingea). Am găsi o explicaţie în cîteva personalităţi şefi de promoţie la Negruzzi: Eugen Lovinescu (1899), Traian Lalescu (1900), Iorgu Iordan (1908), Mihai Jora (1909), Demostene Botez (1912), Mihai Ralea (1915), Radu Beligan (1937). Numele respective sînt scrise pe un stîlp al holului de intrare. Aici în America dacă donezi ceva, de exemplu $10000 la Biserica de Cristal, îţi scriu numele pe o dală călcată zilnic de enoriaşi! Dar să revin la Zeno. L-au găsit mort în camera lui din Anglia; sinucidere sau crimă? L-au înmormîntat la cimitirul catolic din Cluj.

Într-o perspectivă pozitivă, mi-am găsit la Cluj o prietenă pe care am mai vizitat-o. Odată am format chiar un grup de patru blatişti electronişti. Naşul ne-a preluat încîntat şi ne-a predat pe partea a doua a rutei, schimbului. Noul naş ne-a avertizat de un posibil supracontrol:
- La fiecare oprire urmăriţi-mă cînd cobor. La o adică, mut geanta pe burtă şi bat în ea.
Noi ne-am instalat într-un compartiment liber şi-am trecut la şeptică. La fiecare oprire unul dintre noi urmărea naşul şi geanta lui. Uşor, uşor, neobservînd schimbări, ne-a scăzut grija şi atenţia. La Turda am şi uitat să-l urmărim. Tinel:
- Naşul Costele!?
Arunc o privire, naşul bătea disperat, geanta.
- Băieţi, jos.
Am sărit pe peron în graba din trenul care tocmai pornise încetişor. Naşul ne procurase anterior nişte bilete folosite. Le-am ştampilat la caserie şi-am mai cumpărat doar un bilet la următorul tren personal. Doar şeful nostru de grupă Nicu a stat două ore bosumflat, îşi uitase mănuşile de piele, în accelerat.

Primul blat

2010-07-16T14:47:00.000-07:00

Prin căminul 303 din Bucureşti, se vorbea mult despre blaturile pe tren. Fiind interesat, l-am chestionat pe vecinul meu din Iaşi, Adrian *. Era student la IEFS, tot în capitală şi mare şmecheraş.
- Cum se face blatul la tren?
- Te duci la Gara de Nord şi cînd trage trenul, vorbeşti cu naşul.
Uite ce simplu pare şi eu mă frămîntam fără rost!
- Cît plăteşti?
- Cam 1/3 din bilet şi doar înainte de a ajunge la destinaţie.
Cu acest instructaj mi-am pregătit bagajul de mînă şi m-am prezentat la acceleratul de Iaşi. Am descoperit un naş burtos stînd mîndru pe scara unui compartiment. L-am abordat politicos:
- Bună ziua.
Nimic, parcă n-aş fi existat! O fi fost atent la semnalele ceferiste! Continui suav:
- Sînt student şi aş vrea să merg acasă, la Iaşi.
El tace şi se coboară calm pe peron. Apoi porneşte agale către locomotivă. Iar eu m-am reîntors la 303.

Cînd m-am revăzut cu Adrian i-am povestit întîmplarea şi el a rîs copios:
- Naşul n-are nevoie de "papă-lapte". Dacă vine un supercontrol şi tu începi să te smiorcăi, să dai vina pe el.
- Dacă chiar vine supercontrolul?
- Păi improvizezi şi tu ceva, de aia ai reuşit la Politehnică. Citeşte regulamentul CFR-ului sau sari din tren!

Mi-am luat inima în dinţi şi-am încercat iar blatul spre Iaşi. Părea acelaşi naş; l-am abordat hotărit:
- La Iaşi.
- Vagonul 3.

* Adrian locuia la începutul străzii Kogălniceanu, iar eu pe Ralet, acum vis-a-vis de Centrul Cultural German!

Zile onomastice (II)

2010-07-13T14:23:00.000-07:00

Programul de sîmbătă a început cu prezenţa mea puţin după ora 9 la Ethan, să-l iau la Toys R Us. Mă aştepta împreună cu sora lui, Kylie (aproape 8 ani).
- Pot să merg şi eu cu voi?
- Desigur.
Îi încoţopenesc cu centurile de rigoare pe bancheta din spate. Nici nu trec de prima intersecţie, Kylie:
- Cîţi bani cheltuim?
Îi întind portofelul:
- Numără-i.
Cîteva momente de linişte:
- 109 dolari, pot să-mi iau un scuter? Costă 99 de dolari.
N-am cuvinte, ştiam că-n portofel sînt numai vreo 80 de dolari!
- I-ai numărat bine?
- Da, sînt 5 de douăzeci, un cinci şi 4 de unu.
Nu ştiu pe unde scot cămaşa, mă prefac ocupat cu traficul. Îmi amintesc:
- Scuterul n-are şi TVA? *
- Nu, reclama spune: taxele sînt incluse.
- Bine dar asta e ziua lui Ethan, ziua ta e în noiembrie; atunci cumpărăm scuterul ăla.
- În noiembrie sîntem în Romania!
Eu ştiam de vacanţa lor de trei săptămîni în august!
- Pînă la ziua ta, sigur vă întoarceţi şi azi am grijă de Ethan.
- Tataiu ştii să ajungi la Walmart?
- Da.
Nu-mi dau seama unde-i bate gîndul, Walmart e un magazin ieftin!
- Mergem întîi la Walmart să-i cumpărăm ceva de 10 dolari lui Ethan ...
Discuţia se termină. Sîntem în parcajul gol iar Toys R Us-ul pare închis. În spate derută!
Apoi bucurie, o chestionez pe casieră:
- Sîntem primii clienţi?
- Da.
- Poate ne faceţi vreo reducere de 10%.
- Numai managerul are puterea asta şi el nu-i aici.
Asta n-a auzit de saftea! Cumpărăturile au fost rapide, Ethan era calat pe nişte jucării Sonic iar Kylie şi-a ales o jucărică ciudată. Acasă maică-sa ne-a luat la întrebări:
- N-aveţi minte, aţi ales o jucărică pentru 3 ani?
Acum intrat în horă:
- Tu la 8 ani te uitai după băieţi ori te jucai cu păpuşele?
Soţul ei intervine numaidecit:
- N-o ştii, era precoce.

Puţin după 10, am ajuns la patiseria romanească din oraşul La Habra, Cakes & Stuff să-mi ridic cei 50 de mici, zacuscă şi salata de vinete. Pare ciudat pentru o patiserie dar patroana pregăteşte şi chestii de astea, la comandă. Micii care sînt mărişori, costă $1/bucata. Un chilipir, la magazinul romanesc Europa Deli din Anaheim costă $1.50/bucata iar la restaurantul Dunărea $2/bucata.

* TVA-ul în California este aproape de 10% la toate produsele, cu excepţia produselor alimentare.

Zile onomastice (I)

2010-07-12T14:29:00.000-07:00

Sîmbăta trecută am comasat ziua mea cu cea a nepoţelului virtual Ethan (14 iulie). Sărbătorirea asta cu 4 zile înainte a creat o problemă. Fetiţa prietenilor lor, Cristina (8 ani):
- Cîţi ani ai?
Ethan a răspuns numaidecît:
- 5.
- Nu-i adevărat. Ai doar 4 ani şi jumătate, ziua ta e pe 14 iulie.
Ethan s-a uitat smiorcăind la taică-său care l-a lămurit hotărît.
- Ai 5 ani.
Cristina a acceptat autoritatea adulţilor!

Dar să revenim la petrecerea de sîmbătă, aranjamentul a fost simplu. Noi venim cu produsele şi părinţii lui Ethan cu locaţia. Casa lui Ethan are o curte nou pavată încăpătoare la care au adăugat anul trecut şi un bazin de înnot. Curtea continuă cu o vale, fostă albie de pîrîu (actualmente captat de oraş), acum o adevărată pădure de eucalipţi. Ei au tăiat vreo 5 eucalipţi centrali iar în poeniţa rezultată au montat o trampolină de 4 persoane, leagăne şi alte jocuri pentru copii. Astfel, de la înălţimea celor 25 de trepte modelate în redwood, părinţii pot urmări calmi bătăile odraslelor!

În partea întîi copii au fost în bazin iar părinţii au băut: bărbaţii romanii cogniac sau whiskey direct din proviziile mele iar romancele si americanii cockteiluri preparate de Iris (29 de ani). Ea s-a înhămat singură la sarcina investind vreo $250 în fructe şi băuturi speciale deşi am avertizat-o:
- Ai noştri beau doar băuturi tari aşa cum le-a produs firma, şpriţ sau bere iar femeile trebuie să conducă la plecare.
Totuşi ea a pus un borcan cu inscripţia: TIPS. La sfîrşitul petrecerii erau doar 2 hîrtii de 5$ acolo, una de la Dănuţ şi alta de la mine. Şi noi nici n-am băut cockteiluri. Pe perioada primei părţi un singur băieţel era pe afară, Andu 4 ani. Probabil nu ştia să-noate! El s-a ales cu-un pahar de suc de la Iris. Văzîndu-i paharul asemănător cu cel din mîna ei, mămica lui:
- De unde ai paharul?
- De la tanti ăla.
Noi eram pe burtă de rîs. I-am explicat:
- Tanti aia este Iris, copilul meu.
- No, she is old!
Iar rîsete şi Andu a plecat spre bucatarie unde-a găsit-o pe Roşcata:
- Ce faci aici?
- Pregătesc carnea pentru grătare.
- Asta-i cărniţă!

Surpriză mare în finală

2010-07-09T14:02:00.000-07:00

Dacă Olanda intră în jocul de pase tic - tac - tic - tac - tic - tac (Iniesta - Xavi - Iniesta - Villa - Xavi - Pedro) a înbulinat-o. De data asta tot un fundaş va marca pentru Spania şi anume Sergio Ramos. Sper:

- Mark van Bommel (Bayern Munich) să nu omoare pe nimeni.
- Robben (Bayern Munich) să nu se mai dea lovit ca-n meciul cu Brazilia.
- Sigur Del Bosque n-o să-l joace pe Van der Vaart pentru că activează la Real Madrid.
- Sneijder (Inter) va marca să-i încurce pe alţi golgheteri.
- Poate şi portarul Casillas va marca dacă se ajunge la prelungiri.

Gata vizionare plăcută!

Serbia

2010-06-30T10:37:00.000-07:00

Marţi 29 iunie, preşedintele FIFA, Blatter şi-a cerut scuze Angliei şi Mexicului pentru erorile de arbitraj din optimile de finală. Dar Serbiei?

1. Serbia - Ghana 0 - 1.
82' Kuzmanovic (SRB) în săritura la cap atinge involuntar mingea cu mîna. Penalty pentru Ghana înscris de Gyan. Kuzmanovic, normal primeşte şi cartonaş galben.

2. Serbia - Germania 1 - 0.
59' Vidic (SRB) în săritura la cap atinge involuntar mingea cu mîna. Penalty pentru Germania ratat de Podolski. Vidic, normal primeşte şi cartonaş galben.

3. Serbia - Australia 1 - 2.
90+' Australianul Cahill în săritura la cap atinge involuntar mingea cu mîna. Penalty neacordat.

Serbia părăseşte competiţia!

George Samachisa

2010-06-07T13:26:00.000-07:00

Colegii mei de facultate (Electronică şi Telecomunicaţii, Bucureşti) au descoperit un articol despre profesorul nostru Samachişă Gheorghe. El este vice preşedinte la compania SanDisk din California şi are 33 de brevete de invenţii în domeniul memoriilor: remarcabil, admirabil.

Deoarece trebuie să angajezi un avocat specializat, un brevet de invenţie costă aproximativ $20000 deşi sumele plătite la oficiul de inventii sînt de 10 ori mai mici. Inventatorul scrie partea tehnică iar avocatul scrie partea cu mulţi "herein" şi "hereafter" care-l apără în cazul cînd brevetul este violat. Fiind costisitoare, companiile mici sau inventatorii individuali ocolesc brevetele. Dacă prin sacrificii obţin un brevet acesta poate fi copiat de o companie cu posibilităţi. Bătălia se mută la curte unde cîştigă ăia cu avocaţi dibaci! În opinia mea (sigur există şi excepţii!!) patentele sînt folositoare doar companiilor mari. Cei mici constată că-i mai eficient să fie primii cu produsul pe piaţă.

Îmi amintesc un laborator cu domnul profesor unde trebuia să caracterizăm un tranzistor. Fiecare masă cu 4 studenţi primea un tranzistor obişnuit. Erau scumpi la vremea respectivă! Cînd să-l înfing în soclu i-am rupt un picioruş. M-am prezentat la domnul Samachişă:
- S-a rupt piciorul!
Mi-a răspuns cu o voce severă:
- E proiectat să reziste la 25kg forţă.
- !?
Nu doream să-l contrazic, deşi mai era varianta: studenţii anteriori au îndoit repetat picioruşul.

Ultima vacanţă (II)

2010-06-01T13:03:00.000-07:00

Un lătrat singuratec care se apropie rapid. Sînt faţă în faţă cu-n cîine ciobănesc. Ochii rotunzi de culoarea blănii sînt răuvoitori, coada-i sus în semn de atac, are botul pîrlit ! Lătra continuu dar e surprins că-am înţepenit. Oare nu am teamă? Prietenul meu Costache ar fi spus:
- Într-o luptă cu un singur cîine, dovedesc. Îl muşc, îi sucesc gîtul! Aştia au muşchii numai la strîns, dacă îl ţii de fălci nu mai poate deschide gura.
Dar mă întreb, cum reuşeşti să-l apuci? Iar cînd s-a întîlnit prima oară cu Wilson m-a rugat:
- Tine-l băi pe ăsta!

Brusc, dulăul şi-a schimbat tonul lătratului. A cerut întăriri! Răspunsurile s-au auzit imediat. Mi-am intors privirea spre tata. Părea un răzeş care îşi apără glia în 1475, doar giaca de fîş îl trăda. Îmi arată cu mîna terasamentul.
- Stăm pe muniţii.

Mă retrag pe terasament urmărit îndeaproape de conducătorul haitei. Scena de luptă pare acum pictura lui Ilya Repin (ori unul din discipolii lui): troika atacată de lupi. Noi am adoptat tactica de luptă dinaintea descoperii puştii: ocupi o poziţie elevată şi domini adversarul. După folosirea prafului de puşcă în scopuri "utile" e mai plăcut în tranşeu!

La prima aruncare cu pietre nu i-am nimerit. Am considerat-o foc de avertisment! La a doua şi a treia s-au auzit schelăituri. Cei cinci ciobăneşti au ocupat o poziţie de aşteptare, la distanţă. Numai căpetenia începu să alerge în semicercuri, lătrînd ameninţător. După încă cîteva runde de pietre acesta a sunat retragerea.

Ne-am bucurat de victorie dar n-am vociferat în urale. Ne-am îndreptat grăbiţi spre dealul Chiţocului.

Ultima vacanţă (I)

2010-05-28T14:01:00.000-07:00

A sosit şi vara la Iaşi. Ne-am trezit mai devreme decît oamenii muncii şi fără să suduim. Eu, tata şi sora mea Cristiana plecăm în vacanţă, la bunici. Pe bîjbîite găsim cele două sacoşe, una cu merinde pentru noi şi alta cu pîine pentru bunici. Pe vremea aia călătorii nu-şi luau apă, undeva pe drum vor găsi o sursă! Acum şi dacă vizitează mall-ul pentru cîteva ore poartă o sticlă cu ei, parcă ar traversa Sahara.

Pe strada Karl Marx, în bălţile murdare dupa ploaia de ieri se oglindea impunătoare luna. Două măturătoare îmbrăcate corespunzător mînuiau agale tîrnurile de nuiele. La gara mare, am găsit nesperat de repede un personal care timp de trei ore ne-a oprit în toate staţiile (chiar şi unde nu erau gări) pînă la destinaţia finală: Vaslui. N-am intrat în oraş, am cotit-o la dreapta către fabrica de cărămizi. Localnicii o numeau simplu: Olărie.

Cîmpul acesta este în prelungirea celui unde Ştefan cel Mare s-a bătut cu turcii la Podul Înalt în 1474. Să nu vă imaginaţi vreun pod grandios peste rîul Bîrlad, doar un terasament de drum care duce la Olărie. Cum mărşăluiam noi cu aplomb, tata cu Cristiana pe drum iar eu pe poteca de lîngă terasament se aude un lătrat singuratec.*

* urmarea în numărul următor

Falimentul Greciei

2010-05-15T10:47:00.000-07:00

Am văzut ce se întîmplă cînd un magazin intră în faliment. Caută să scape de mărfuri şi organizează oferte. Încep cu reduceri de 20% pentru cîteva zile. Apoi 30%, 40% şi aşa mai departe. La 90% reducere, rămîn mai mult ciurucuri. Lumea ca la urs, disperată după chilipiruri, cumpără pentru nevoi viitoare sau virtuale.

Nu-mi dau seama ce se va întîmpla cu Grecia la falimentare. Îşi va vinde proprietăţile şi cetăţenii? Dacă da, mi-aş cumpăra o grecoaică cînd ajunge pe la 70%; să nu fie prea năsoasă.

Cum fucţionează mecanismul evitării falimentului?

Mi-am cumpărat o canapea pentru sufragerie de la IKEA. Dar mai întîi, am economisit vreo 6 luni apoi am măsurat locul şi stabilit o culoare. Săptămîna trecută l-am vizitat pe amicul Nick. El nu-şi bate capul cu problemele financiare, adică trăieşte din împrumut în împrumut.
- Să-ţi arăt noua mea canapea.
Mă ia de braţ şi-mi arată în sufragerie o canapea sănătoasă, niţel cam mare! Nu mai vorbesc de culoare!
- Tot de la IKEA?
- Nu, m-am tot învîrtit pe la magazinele de mobilă şi-am găsit oferta asta, plus mi-au dat un împrumut unde plăţile încep abia de la anul...

Grecia e în situaţie similară, cheltuieşte mai mult decît produce. Să evite falimentul, ia un nou împrumut.

Figuraţie cu probleme

2010-05-04T15:25:00.000-07:00

În studenţie, număram pe degetele de la o mînă metodele de obţinere a banilor de buzunar: vinzi cartela de masă, meditezi elevi, bişniţezi, etc. Ovidiu, colegul meu de cameră din Regie a venit cu o nouă găselniţă:
- După amiază mergem la filmări. Studiul Buftea caută tineri figuranţi pentru filmul "Ciprian Porumbescu". Plătesc 50 de lei.
- Cît durează o secvenţă?
- Depinde, ieri am stat doar trei ore. E simplu, poate agăţăm şi niste gagici figurante! Deseară se filmează lîngă piaţa Unirii.

Ne-am prezentat noi la timp, ne trecem pe tabel şi dau să mă aliniez la coada pentru costumele de epocă. Ovidiu mă trage de mînecă:
- Stai mai la urmă poate se termină!
Într-adevăr se termină costumele de epocă dar totuşi au nevoie de noi.
Tinerii revoluţionari printre care şi Ciprian în persoana actorului Vlad Rădescu coboară cîntînd scările de la Mitropolie.

Şi-au filmat asta de vreo 7 ori; ba nu erau prea entuziaşti, ba s-a împiedicat unul, etc. Noi cei fără costume trai neneacă, sîntem plasaţi la urmă şi abia dacă coborîm trei trepte iar cît se vehiculau indicaţiile mai trăgeam şi cîte o ţigară! Cînd credeam că s-a terminat, nenea cu portavoce:
- Acum vin cascadorii şi urmează adevărata filmare.
Vreo 10 cascadori călare, îmbrăcaţi poliţişti apăruseră deja în spatele nostru şi urmau să împingă tinerii spre scări. După prima filmare, nenea cu portavoce:
- Poliţia, mai agresiv cu tineretul!
La a doua filmare auzeam fornăitul armăsarului în ceafă. Iar portavocea:
- Alo, poliţia trebuie să înăbuşe revolta! Tare pe ei. Încă o dată.
Parca nu mă mai interesau cei 50 de lei:
- Hai să ne cărăm.
- Stai băi liniştit, caii sînt atenţi nu calcă niciodată omul.
Ne-am transformat în cascadori! :)

După o săptămînă am încasat 49 de lei (1 leu acizele).

Costineşti (VI)

2010-04-29T10:22:00.000-07:00

Cum am acţionat l-a obţinerea taberei din septembrie: m-am prezentat la Costineşti pe 1 iulie; mai pe de-a moaca am ridicat cortul la Raisa-n curte; şi am iniţiat o afacere (ilegală dar necesară) cu blugi, valută etc. Tabăra de tineret traversa o periodă înfloritoare. La vilele de tip bungalow se adăugaseră teatrul de vară şi clubul central.
Uşor, uşor mi-am "descoperit" prietene şi prieteni în toate sectoarele de activitate chiar şi-n comandamentul taberei.

Într-o dimineaţă pe plaja însorită, difuzoarele anunţau cu sîrg:
- Astăzi, în jurul orei 11 ne vizitează iubitul nostru conducător, însoţit de Todor Jivkov, prim-secretar al Bulgariei. Vă rugăm să-i întîmpinaţi cu aplauze.
Liderii au fost punctuali însă studenţii nu i-au aplaudat. Voleibaliştii care se cîntăreau gratuit zilnic, nici măcar n-au oprit meciul! În faţa cantinei, cei 2 vechi comunişti au avut parte de urale subţirele. Fetele de la bucătărie ar fi fost penalizate dacă nu zbierau corespunzător.

Acum dacă tot sînt la "Ceauşescu": vă amintiţi decretul 770 (770 sau 666?), cu interzicerea avorturilor? S-a scris mult despre urmări: decreţei, întrerupere de sarcină nereuşite, filmul 4-3-2-1-0, etc. Mai puţin despre lipsa metodelor alternative: prezervative, anticonceţionale. Regimul comunist a controlat naşpa, dormitorul cetăţenilor. Brusc bărbaţii iubitori au devenit experţi în calendarul intim al femeii. O eroare de calcul a perioadei fertile aducea un nou "decreţel". Cuplurile cu ciclu neregulat erau nefericite!

Mai norocos, aveam o cunoştinţă farmacistă în Bucureşti. Ea îmi fabrica în podul palmei nişte biluţe anti, cu instrucţiuni verbale:
- Sînt valabile aproximativ o oră şi trebuie pastrate la frigider.
Am ignorat ultima indicaţie deoarece: la Raisa era un singur frigider pentru toţi turiştii şi cortul era amplasat sub un prun rămuros. Cînd m-a vizitat prima turturică:
- Vreo protecţie?
- Bineînţeles, şi-am scos cutia cu anticonceţionale.
Rîsetele nostre s-au răspîndit peste toată curtea. Se topiseră biluţele!

Costineşti (V)

2010-04-22T19:44:00.000-07:00

Am o lene la scris ... nişte poze prăfuite să vă trezească curiozitatea!

Costineşti (IV), atunci şi acum

2010-04-15T15:36:00.000-07:00

Atunci, în perioada comunistă, s-a construit la Costineşti tabăra de tineret, transformînd satul de pescari-agricultori într-o destinaţie turistică. Primul simbol al staţiunii este epava vaporului grecesc Evanghelia, al doilea obeliscul reinventat în 2006. Poate ar trebui adaugată pe obelisc deziva locului.

Acum, de departe nu se văd mari schimbări: soarele străluceşte, marea vuieşte şi plaja e tot plină de hormoni. Turiştii speră într-un sejur fără precipitaţii, localnicii deveniţi ad-hoc hotelieri nu se pronunţă prea clar în această privinţă (mulţi dintre ei şi-au recăpătat terenurile agricole).

Dacă "zoom in" observăm: migrarea construcţiilor către Schitu şi Costineşti, a plajei nudiştilor către plaja normală (şi invers) iar uliţele prăfuite s-au transformat în străzi cu sens unic.

Atunci, pe vremea studenţiei mele, staţia taberei avea o muzică nemai întîlnită prin ţară, întreruptă cîteodată de cite un anunţ:
- Avem un băieţel pierdut pe plajă de aproximativ doi ani. Nu vorbeşte, doar plînge.
La intrarea taberei, se posta zilnic un moş cu-n cîntar mare şi alb, de genul folosit la fiecare dispensar din Romania. Preţul unei cîntăriri: 50 bani/persoană. Îndura cu stoicism soarele şi sigur prindea zilnic cîţiva muşterii. Tinerii care jucau volei în apropiere, sesizau imediat cînd moşul pleca spre toaletă. Meciul intra într-o pauză şi la cîntar se forma instantaneu coadă. Numărul cîntăriţilor era direct proporţional cu durata necesităţilor fiziologice ale moşului.

Acum, mi-am pus prosopul în faţa braseriei şi în 10 minute o duduiţă şi-a aşezat prosopul ei niţel peste al meu. Am vrut să protestez dar tocmai şi-a scos bluza şi a rămas cum a proiectat-o natura. O natură abundentă. Tot uitîndu-mă la ea prin ochelarii de soare, m-a luat somnul. M-a trezit un glas:
- Domnul, domnul o poză cu leuţul?
Pentru prima dată în viaţă mîngîiam un pui de leu. Era cuminţel! Costache intervine hotărît:
- Hai, valea!
Fotograful pleacă.
- Care-i problema?
- Aştia amestecă laptele cu votcă în biberonul leuţului.

Silvia

2010-04-09T13:01:00.000-07:00

Joi, a trecut la cele veşnice, mătuşa mea Silvia. Datorită sfintelor sărbători pascale a fost înmormîntată sîmbătă în cimitirul Eternitatea. Dumnezeu să o odihnească în pace!

A fost o femeie frumoasă, hotărîtă şi expeditivă. Din poveştile bunicii:
În copilărie, Silvia era aşa obosită de activităţile zilnice, încît uneori adormea înaintea mesei de seară. La masa de dimineaţă menţiona:
- Eu n-am mîncat aseară!

Îi vizitam întotdeauna cînd reveneam în Iaşi. Odată eram împreună cu Yvonne, fiica mea cea mică. Silvia a început s-o smotocească şi s-o chestioneze, apoi s-o tachineze, fiind cam bronzată ... Yvonne nu reacţiona. Am intervenit:
- Nu prea se descurcă în limba romană.
- Asta-i ţigancă, a replicat Silvia.
Brusc Yvonne şi-a revenit:
- Tu ţiganca!

Nenea Mitică, soţul Silviei:
- Hai Costele să aducem murăturile.
Camara cu bunătăţi era situată în spatele garajului de la demisolul bloculeţului de pe strada Arcu. Trebuia să eviţi ţevile care o străbăteau în toate direcţiile. O masă mică, două taburete şi un bec agăţat doar de dulie. Un decor demn de locurile unde se interoghează suspecţii. Însă noi depanam povestiri importante la un păhărel de ţuică, deşi nenea Mitică are diabet. După o oră se aud strigătele mătuşei.
- Venim imediat.
Trecem pe vin. Înapoi în apartament, Silvia îmi şopteşte la ureche:
- Parcă nu ştiu eu ce faceţi voi, acolo!

Costineşti (III)

2010-03-31T15:47:00.000-07:00

În primul an la Politehnică am remarcat cum se distribuiau taberele studenţesti: erau destinate celor care lăudau cu sîrg partidul şi iubitul conducător, deci liderilor Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti (UASC).

În anul doi împărţeam camera de la căminul Regie cu Mişu şi Ovidiu. La indicaţiile fratelui mai mare, Mişu a intrat în conducerea UASC şi îşi îndeplinea conştiincios primele sarcini: distribuirea ziarelor şi colectarea cotizaţiilor. De multe ori, preşedintele asociaţiei, tovarăşul Vîrtosu îl vizita. Odată, l-am întrebat:
- Există vreo modalitate ca studenţii care nu îndeplinesc sarcini UASC şi nu prea învaţă "aşa bine" să primească o vacanţă de 2 săptămîni, într-o tabără la munte sau la mare?
- Nu.
- Îmi pledez cazul.
Zîmbeşte şi se scarpină îndelung în nas:
- Te înscrii pe lista din septembrie. Toţi vor iulie sau august. Cei care îndeplinesc condiţiile şi nu sînt votaţi, se reînscriu în septembrie, însă acolo vor fi în urma ta. În general studenţii îi votează pe cei de la începutul listei!

Aşa am prins o tabără la Costineşti.

Costineşti (II)

2010-03-26T14:07:00.000-07:00

Seara respectivă s-a lăsat cu o petrecere mare, la braserie. Ionică ne-a încîntat la acordeon, dar s-a afumat rău în final. A doua zi Raisa, sora lui m-a admonestat:
- L-ai lăsat să se îmbete?
- Parcă am eu vreo putere magică!
- S-a făcut de rîs. Ce spune lumea, acum cîţiva ani a candidat la postul de primar ...

Părinţii lor au avut casa chiar pe locul braseriei. Cînd Costineştiul s-a transformat într-o staţiune de agrement pentru tineret au fost relocaţi forţat mai spre interior, pe a doua uliţă. Odată cu creşterea turismului la noua casă cu 2 camere s-au adăugat treptat altele şi altele. Cele 2 WC-uri clasice din lemn, cu gaura în formă de inimă sfîrşeau construcţiile civile.

În afara sezonului turistic familia locuia în cele mai bune camere. În perioadele estivale se tot mutau treptat, funcţie de dever mai către WC-uri. Odată cererea de camere a fost aşa mare încît Ionică a ajuns să doarmă în coteţul porcului!

An de an, turiştii care soseau la Costineşti îmbinau armonios marea cu viaţa la ţară.

La plecare mi-am luat rămas bun de la Costache. Tocmai apăruse dinspre frigiderele braseriei şi băiatul lui cu o sticlă colorată în mînă.
- La anul împlineşte 15 ani şi-l trec pe bere.
- De ce?
- E mai ieftină berea decît sucurile naturale.

Iar m-a prins epigramistul, Aculin Tănase. I-am plătit doar berea şi a doua epigramă sună mai naşpa:

Anuntă-te şi tu cînd vii
În urbea ta frumoasă,
Să n-ai surpriza de-a găsi
Dublura ta ... acasă!

Sticle desfăcute

2010-03-24T13:01:00.000-07:00

Cîteodată, simplitatea şi inocenta copiilor scot la iveală fapte interesante.

Cu mulţi ani în urmă, am fost invitaţi la familia Petrini. Întîmplător, tatăl gazdei era turist la Bratislava, în august 1968 cînd trupele sovietice au invadat Cehoslovacia. Vameşii i-au lăsat cale liberă către America, via Austria. La petrecere era şi un cuplu proaspăt sosit din Romania cu un băieţel de 5 ani, adorabil. Cucoanele au sărit să-l descoase. Într-un tîrziu l-au lăsat în pace şi l-am întrebat:
- Te bate taică-tău?
- Da.
Răspunsul a stîrnit brusc atenţia musafirilor. Am continuat:
- Cu ce?
- Cu culeaua, doale lău!

Altă dată petrecerea era la noi acasă. Aici, sarcinile sînt bine conturate. Eu mă ocup de băuturi şi Roşcata de preparatele culinare. Măsuţa cu băuturi am aranjat-o astfel: mai la vedere cele desfăcute care nu se prea beau şi zac de ani prin garaj, mai la dos băuturile bune. Tot stergînd praful de pe sticle ajung la o sticlă Johnnie Walker Black Label (750 ml) doar cu un deget de whiskey şi alta, de aceeaşi firmă însă Red Label (1.5 l), pe jumătate plină. Ignorînd cleştişorul pentru gheaţă, iau cu mîna un cubuleţ din cooler şi-mi pregătesc o băutură folosind whiskey-ul Black Label. Delicioasă! Odată eliberată o umplu cu whiskey-ul Red Label. În perioada asta apare Iris, fiica mea (atunci de 8 ani):
- Ce faci?
- Mai eliberez locul. Torn dintr-o sticlă mare într-una mică!
Mihai a sosit primul şi s-a îndreptat către măsuţa cu sticle:
- Ia te uită ai şi Triplu Sec!
Însă bine înţeles a luat sticla de Johnnie Walker Black Label. De undeva, apare Iris:
- Tata a umplut-o dintr-o sticlă mare roşie!
Rîsete şi voie bună.
- Hai noroc şi la mai mare!

Transplant

2010-03-16T10:20:00.000-07:00

Colegul meu, Nick K de la proiectare s-a întors din concediu vesel dar cu un fes ciudat pe cap.
- Ce-ai păţit?
- Mi-am transplantat păr.
- De unde?
- Nu de unde îţi imaginezi tu, tot de la cap. Un om normal are 70 de mii de fire iar eu doar 40 de mii. Le-am relocat.
- Pot să văd?
- Peste cîteva zile, acum sînt plin de zgaibe şi e mare pericol de infecţie.

După cele cîteva zile scoate uşurel fesul şi-mi arată noua plantaţie. Erau organizate în smocuri perfect aliniate pe cele 2 axe. Parcă ar fi fost lanul bunicului de porumb după colectivizare. Mă ţin tare să nu izbucnesc în rîs!
- Cît a costat?
- 10 mii de dolari.
Parcă i-ar mai fi trebuit vreo 10 mii!

După alte cîteva zile nu mai poartă fesul. O dată pe zi se pieptană cu grijă şi numără atent firele căzute deoarece fiecare fir costă 1 dolar.

Sticle nedesfăcute sau Costineşti (I)

2010-03-11T11:07:00.000-08:00

Nu ştiu cum sînt alţii dar mie nu-mi plac sticlele nedesfăcute. Încerc diverse soiuri de vinuri şi care nu sînt pe gustul meu sfîrşesc în garaj. La prepararea sosurilor, Roşcata are de unde alege. În Romania aveam o damigeană pentru oţet, aici folosim oţet balsamic! Mi-am cumpărat un frigider (50 l) pentru vinuri dar e mereu gol. Odată desfăcute nu le mai pot pune înapoi, culcate.

Pe vremea cînd nu eram în criză economică, compania la care lucrez organiza anual un picnic într-un parc din Palos Verdes. Două tomberoane imense de plastic serveau la răcirea berii, respectiv a vinului. Patronul nostru mare amator de vinuri albe seci s-a dat mărinimos. A cumpărat 3 duzini din alea scumpe, spera să le ducă acasă intacte! Colegii s-au afumat repede de la bere şi David un tip din Indiana, se clătina rău:
- Merg să mă trezesc.
- Unde?
Îşi băga capul în tomberonul de bere plin cu apa şi gheţă. Am aplicat procedeul şi după cîteva scufundări, mi-am revenit. Atunci zăresc tirbuşonul. Mă pun pe treabă şi desfund toate sticlele de vin. La plecare, patronul supărat:
- Care vrea vin pentru acasă?

Şi amicul meu Costache, are cam aceleaşi obiceiuri. De ziua lui, mă întîmpină:
- O tărie la început.
Pe măsuţa erau diverse sticle şi doar una nedesfăcută: Johnnie Walker Gold Label (15 ani). Abia o primise cadou. Vede unde-mi bate gîndul.
- Acasă la Costineşti, cînd eram mititel, mergeam cu băieţii la furat mere. Cu prada în maieuri, ne strîngeam în cerc pe malul mării şi o inventariam.
Unul dintre noi:
- Le păstrăm pe alea bune, le mîncăm mai întîi pe alea viermănoase.

Eu rîd, el desface dibaci Johnnie Walker-ul şi ştiu exact ce mere mînca el întîi.
- O să trec la vară prin Costinesti, unde te găsesc?
- La braserie.

Într-adevar, l-am descoperit, la braserie. Eu mă cazasem deja la Ionică Munteanu. Iarna, Ionică era ofiţer pe vapor, vara închiria camerele din noua vilă cu vedere de pe acoperiş la Marea Neagră. Costache mă prezintă mandatarului, un machedon solid şi amabil:
- Aveţi gratuit un prînz, din partea casei.
- Mulţumesc.
Cînd pleacă după bucate îi spun lui Costache:
- Eu stau doar o zi!
- La cîţi bani am lăsat eu aici! Plăteşte-i consumaţia epigramistului, Aculin Tănase.

Aşa m-am ales eu cu o epigramă:

Cînd beau o bere cu Costel,
Un tip haios, cam chel
Vin zeci de fete să m-agaţe
Şi toate-mi cad ... la el în braţe!