Mai amîn, Norocul, loteria şi Wilson (III); e greu de scris între sărbători. Fetele au fost într-o excursie la San Francisco iar eu m-am ocupat de copaci. Deoarece blogul se încarcă greu, am plasat pozele de sărbători la Pozili lui Costel.
La Mulţi Ani!
Acum vreo 9 ani participam la o petrecere organizată de Mircică. Mulţi invitaţi, mîncare şi băutură pe săturate, atmosferă de voie bună. Georgică învîrtea micii pe gratarul sferic. Grăsimea picura pe jăratec, flăcările învăluiau micii. Se oprea din întors, lua o gură mare de şpriţ şi pulveriza neuniform* grătarul. Un musafir întreprinzător ne întreabă dacă vrem să participăm la tragerea loto din ziua respectivă.
- Fondul de cîştiguri este de 37 de milioane. Poate-l nimerim.
Întocmeşte o listă, colectează banii şi dă fuguţa la Liquor Store. Între timp, un tip grizonat se agită:
- Uitaţi-vă la mine. Cum arăt?
Nu vedem nimic special, un bărbat aprope de pensionare.
- Sînt tomnatic, ba nu chiar iernatic! Dacă cîştigăm, merg în Romania şi-mi iau o nevastă tînără.
Rîsete, spontan fiecare începe să-şi depene visele, în caz de ... O duduie vrea casă cu vedere la Pacific, Viorel îşi doreşte o barcă de agrement, altul vrea să cumpere compania unde lucra, etc. Îi vine rîndul şi lui Georgică:
- Vreau să-l cumpăr pe Wilson.
Nedumerire generală, iar tipul grizonat:
- Cine-i Wilson?
- Cîinele lui Costel.
Iar rîsete, musafirii şi-l închipuie fară o doagă! Intervin:
- Wilson nu-i de vînzare.
Pentru înţelegerea acestei situaţii voi descrie în următorul blog cele două personaje: Georgică şi Wilson.
* Avea un dinte frontal lipsă de la o încăierare de bar. În cazul unor confruntări e bine să-l ai în tabăra ta!
Dacă ne referim la jocuri, norocul este abilitatea unor persoane de a cîştiga. Îi simţim prezenţa nedefinită şi-l testăm prin loterie. Habar n-am cine a inventat loteria; un dibaci! Statul a sesizat potenţialul şi sub pretextul protejării populaţiei a transformat-o în monopol. Sfidînd legile economice, loteria este întodeauna profitabilă. Săracii joacă mai mult decît bogaţii. Iar potul creşte în perioadele de criză. Dacă studiezi lista cîştigătorilor din California, îţi vine să-ţi schimbi numele în Martinez sau Rodriguez!
Fiecare joacă după metoda lui. Costache juca zilele de naştere: personală, a rudelor şi a nevestei. I-am sugerat ziua de naştere a avocatului pentru că l-a menţinut cînd a schimbat nevestele! Dănuţ menţine aceleaşi numere:
- Dacă îţi pierzi nevasta la mall, stai liniştit pe bancă şi sigur apare ea.
Pentru nehotărîţi: în Romania extrăgeai numerele dintr-un borcănel, în America le selectează calculatorul (quick pick).
Şi la serviciu se joacă colectiv pentru creşterea probabilităţii. Acolo e musai să participi; altfel o să-ţi dai pumni în cap dacă ceilalţi cîştigă!
De mic, am intrat în teritoriul loteriei, prin lozul în plic. Tata:
- Să tragă şi Costel.
Eu mi-aş fi luat vată de zahăr sau acadele. Nu e prima dată cînd părinţii pretind sacrificiul pentru copii. Mai auzisem:
- Anul ăsta mergem la mare pentru ăla micu!
Să revin la lozul "necîştigător" sau eventual "mai trage o dată", în alte cuvinte:
Loz în plic hîrtie bună
Dai trei lei şi iei o ....
Mai tîrziu s-au descoperit nişte salariaţi îndemînateci ai loteriei care desfăceau capsele, încasau lozurile cîştigătoare şi recapsau pe celelalte.
În 1984, proaspăt rezident al oraşului Hawthorne, mă aprovizionam de la un magazin alimentar mai amărît dar ieftin, Topvalue. Magazinul era frecventat mai mult de emigranţii mexicani şi odată a organizat o loterie pentru clienţi. Am participat şi cîştigat pentru prima oară în viaţă: $10. Mă încadram pozat fericit în reclama lor locală pentru că Visarion rima cu deţinătoarea marelui premiu ($25): Conception.
Lozurile americane de $1 nu au capse. Se răzuiesc cu unghia sau o monedă. Repet şi eu povestea părintilor, îi cumpăr lui Iris un loz. Odată o văd sărind energic, ca domnul Geoană:
- Am cîştigat, am cîştigat, ...
Pentru o clipă m-a cuprins o moliciune ciudată. Mi-am revenit:
- Ce-am cîştigat?
Examinez hîrtia, erau trei figuri identice în linie, deci cîştigător. Acum trebuia să răzui locul cîştigului: $3.
Premiul cel mai mare la lozurile americane este o participare la big spin. De cîteva ori am urmărit şi eu la televizor un big spin. Pe un podium, o roată imensă cu multe segmente de premii mici, începînd de la $10000 şi doar unul de un milion. Odată, fericita, o negresă imensă a învîrtit cu aplomb roata care s-a oprit undeva pe la poziţia şi un sfert la segmentul de un milion. De bucurie a început să sară şi sa ţopăie, iar podiumul de lemn s-a zdruncinat. Acul a mai cazut un segment la $10000. Nu ştiu cum s-a finalizat. Negresa i-a dat în judecată, etc. Podiumul este acum betonat.
La recentele alegeri prezidenţiale Traian Băsescu a cîştigat la o diferenţă mică faţă de Mircea Geoană, datorită voturilor din diasporă. Candidatului PSD i s-a reproşat neglijarea diasporei!?
Totuşi, prin 1999, eu l-am văzut într-o duminică la biserica St. Mary Romanian Orthodox Church din Anaheim, California. Participam la parastasul de 40 de zile pentru Mihai, prietenul meu întîlnit în 1984 la Roma. Biserica, ridicata prin strădania părintelui Avramescu şi a enoriaşilor din Orange County, era plină. Ne-am găsit locuri pe băncile din spate. Părintele a anunţat:
- Avem în mijlocul nostru pe ambasadorul Romaniei în Statele Unite, domnul Mircea Geoană. La sfîşitul slujbei vă va adresa cîteva cuvinte. Pregătiţi-vă eventualele întrebări, dumnealui se grăbeşte spre o altă întîlnire.
Slujba a început. N-o ascultam. Îl revedeam pe Mihai învîrtind celebrii lui mici pe grătar. Apoi plin de tuburi la spitalul Kaiser Permanente. Să-l mai înveselesc, i-am zis:
- Mîine poimîne mori şi nu mi-ai spus reţeta secretă a micilor !
Atunci el mi-a descris-o cu lux de amănunte. Apoi i-a zis părintelui care tocmai sosise:
- Să nu mă lauzi la înmormîntare!
Trezit din reverie, o întreb pe Roşcata:
- Cît durează slujba?
- Normal o oră, dar în cinstea ambasadorul grăbit, părintele a prelungit-o la peste două ore.
Deschid TV-ul duminică dimineaţă la PROTV-I. Surpriză, o cunoştinţă de petreceri, Neluţu tocmai cînta la fluier. Emisiunea: Romania, te iubesc. Moderatorul îl dezmiardă "Bădie", eu îl ştiam de Nelu Chioru! Pe 13 noiembrie 1985, a trecut Dunarea spre sîrbi. Încă mai are în mînă un şrapnel, cadou al soldaţilor de pe frontieră. A fost dansator, aproape artist al poporului în Romania. După fugă l-au clasificat: trădător de ţară. O situaţie neschimbată pînă azi. Probabil Neluţu n-a întreprins nimic în mişcarea hîrtiilor!
Talentul neobişnuit la fluier şi nu numai, el cîntă la cobză, cimpoi sau la orice ţeavă cu găuri, chiar şi cea de eşapament. Toate în umbra iubirii de ţară. Are acasă o cameră folclorică romanească, un adevarat muzeu popular: costume, ii, instrumente, puşti, buzdugane. Prima dată cînd l-am auzit cîntînd, l-am felicitat şi m-am lăudat:
- Am şi eu nişte fluiere.
- De alea cu floricele?
Nu le cumpărasem să cînt, s-a prins!
La ziua altui amic, Neluţu s-a unit cu un violonist proaspăt sosit din Romania şi ne-a ţinut un concert de pomină. În euforia creată de cîntece, bucate şi băuturi, musafirii au început să-l împodobească pe violonist cu hîrtii verzi. Cînd Vasile, fost fotbalist la Politehnica, şi-a terminat dolarii, a scos credit cardul şi l-a tras pe după urechea violonistului. Oaspeţii au tăcut pentru o clipă. Vasile nonşalant:
- O fi expirat!
Îl aruncă pe jos şi scoate alt card. Iar îl lunecă pe după urechea violonistului. Bate delicat pe obrazul lui si PIN-ul. Nelu şi violonistul încep cu aplomb o nouă cîntare populară.
- Iar e bine în America!
Dănuţ tocmai ne-a scris despre profesoara de franceză şi Bernard Pivot. Mi-am amintit cum am legat cu abilitate o sforicică de picioruşul unei muşte. Un zbor urmărit cu interes şi rîsete de colegii noştri. Tocmai la ora de franceză. Acum, parcă începe să-mi pară rău!
Sau nu: temele mele pentru acasă erau fără cusur. Mă ajuta în totalitate Gabriela, verişoară de-a doua. Toate şcolile le-a urmat locuind cu mătuşi deoarece trecutul tatălui ei Simion, o urmărea permanent. Simion a petrecut 10 ani în deltă, fiind simpatizant legionar!
Gabriela a intrat cu brio la istorie/arheologie în Iaşi. Pe atunci, fetele nu prea erau trimise pe şantiere. Ar fi scăpat arheologii ulcelele uitîndu-se după ele! Spre disperarea părinţilor, a părăsit facultatea şi a intrat la franceză, anul următor. Acum este soţia lui Eugen, fost ministru şi ambasador în Japonia.
După atîţi ani, ar fi cazul să-i mulţumesc pentru temele perfecte. Şi Pusi, cel mai bun din clasă la franceză, mai copia temele mele. Pînă m-a prins doamna profesoară, comparînd lucrările. Mi-a interzis categoric să mai copii de la Pusi! M-am conformat.
