marți, ianuarie 20, 2009

Livada lui Teletin

Bunicul, încă nu era colectivist, mai deţinea o poiană cu fîn într-o pădure. Se numea livada lui Teletin. De două ori pe an, dis de dimineţă, înhama caii la căruţă şi hai l-a cosit. Pe drum nu se lăsa prea mult rugat şi îmi spunea a nşpea oară povestea lui Edi Budi văr cu popa Rac.

De data asta, mi-a dat barda şi m-a pus să caut un lemn de corn. Vroia să-mi confecţioneze un arc adevarat. Un hectar era suprafaţa aproximativă a poienii. Conţinea un mic dîmb şi un izvoraş a cărei apă se întrezărea ieşind la suprafaţă. Ca să-ţi potoleşti setea, trebuia să te întinzi pe burtă.

Tot căutind lemnul de corn, s-a apropiat prînzul şi i-am strigat.
- Tataie, mi-e foame!
- Ia şi manîncă, eu mai am di cosit bucata asta.

Bunica ne pregătise identic: un ou bunicului, unul mie; un boţ de mămăligă lui, unul mie; o bucată de brînză lui, una mie; un măr lui, unul mie. Cert este ca după ce am mîncat porţia mea, îmi era la fel de foame ca atunci cînd mă aşezasem la masă. M-am uitat la bucatele lui, apoi la el în depărtare. Într-o clipă am devorat şi partea lui. Din nou la joacă.

Peste vreo ora îl aud strigînd:
- Costele, unde-i mîncarea mea?
- Am mîncat-o.

Nu m-a certat dar nici n-a vorbit cu mine toată după amiaza. Pe drum, să-l îmbunez, l-am întrebat:
- Cum te simţi?
- Ca viermele-n hrean.

Niciun comentariu: