marți, ianuarie 20, 2009

Livada lui Teletin

 Bunicul, încă nu era colectivist, mai deţinea o poiană cu fîn într-o pădure. Se numea livada lui Teletin. De două ori pe an, dis de dimineţă, înhama caii la căruţă şi hai l-a cosit. Pe drum nu se lăsa prea mult rugat şi îmi spunea a nşpea oară povestea lui Edi Budi văr cu popa Rac. 

 De data asta, mi-a dat barda şi m-a pus să caut un lemn de corn. Vroia să-mi confecţioneze un arc adevarat. Un hectar era suprafaţa aproximativă a poienii. Conţinea un mic dîmb şi un izvoraş a cărei apă se întrezărea ieşind la suprafaţă. Ca să-ţi potoleşti setea, trebuia să te întinzi pe burtă. 
 
 Tot căutind lemnul de corn, s-a apropiat prînzul şi i-am strigat:
- Tataie, mi-e foame! 
- Ia şi manîncă, eu mai am di cosit bucata asta. 

 Bunica ne pregătise identic: un ou bunicului, unul mie; un boţ de mămăligă lui, unul mie; o bucată de brînză lui, una mie; un măr lui, unul mie. Cert este ca după ce am mîncat porţia mea, îmi era la fel de foame ca atunci cînd mă aşezasem la masă. M-am uitat la bucatele lui, apoi la el în depărtare. Într-o clipă am devorat şi partea lui. Din nou la joacă. 

 Peste vreo ora îl aud strigînd: 
- Costele, unde-i mîncarea mea? 
- Am mîncat-o. 

 Nu m-a certat dar nici n-a vorbit cu mine toată după amiaza. Pe drum, să-l îmbunez, l-am întrebat: 
- Cum te simţi? 
- Ca viermele-n hrean.



Niciun comentariu: