Aeroporturi (III)

La Iaşi am stat exact 7 zile. Am sosit la Nicolina luni înainte de 6:00 cu acceleratul şi am plecat cu Taromul tot la 6 dimineața. La Iaşi am văzut cum funcționează sistemul de urgențe de la spitalul sfîntul Spiridon, am vizitat Bolta Rece, cimitirul Eternitatea, mătuşele, unchiul şi pe Radu.

Aeroportul din Iaşi are o pistă nouă şi o sală de aşteptare (construcție metalică). Am trecut rapid de security şi-n sala de aşteptare mi-am cumpărat o sticluță de apă. Duduia care s-a aşezat lîngă noi, ne-a povestit viata ei în 5 minute:

- Merg în Spania la fata mea să îngrijesc nepoțeii.

- Mai aveți şi alți copii?

- Da, mai am o fată măritată în Iordania, are 4 copii. Nepoata mai mare are 17 ani şi a vrut să urmeze o facultate la Iaşi. Noroc că a luat o bursă în țara lor.

Ne uităm mirați!

- Cum s-o urmăresc cu atîția hăndrălăi în Iaşi?

Schimbă subiectul:

- Atît m-a bodogănit soțul cu bagajul! Ar fi mai mers nişte zacuscă, avea doar 19kg. Unde mergeți?

- La Praga.

Asta a derutat-o, nu ştia unde-i Praga.

- Departe!

Nu corespundem, s-a mutat lîngă nişte doamne care vorbeau de Spania şi au început o discuție animată. Avionul cu elice ne-a dus la timp în Otopeni unde a trebuit să trecem iar prin security. Acolo au descoperit sticluța cu apă; amenințări cu amendă! Noroc cu coada imensă.

La 9:30 în aeroportul din Praga am cumpărat bilete valabile o zi, pentru toate mijloacele de transport în comun ($5/persoană) cu care ne-am dus la hotel. Eu am mai fost o dată la Praga şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că o să ajung şi a doua oară. Am stat 2 zile şi am mers pe jos de mi-au crăpat călcîiele prin sandale.

După 1989, promovînd berea bună şi ieftină şi evidențiind frumusețile oraşului vechi, cehii au reuşit să transforme Praga într-o industrie turistică redutabilă. Comparat cu Praga, Bucureştiul este un copil în scutece.

Un prînz l-am luat la U Fleku cel mai vechi local care îşi produce berea neagră. Un chelner vine cu bere pe tavă, altul cu păhărele pline de Becherovka şi al treilea cu mîncare. Nimic nu e gratuit, fiecare din cei trei marcînd nişte hieroglife pe nota de plată.

Ne-a plăcut aeroportul Ruzyne: fără coadă la security, magazine interesante, scaune confortabile şi chiar loc de joacă pentru copii. În întîrziere la Frankfurt, iar security şi control paşapoarte, am nimerit o tanti care m-a admonestat că n-am ştampila de intrare în Romania. Parcă era vina mea că vama din Otopeni nu m-a ştampilat! M-a lăsat cînd i-am arătat itinerariul. Iar un avion mare Boeing 747 pînă la Washington Dulles unde am trecut prin vamă rapid. Abia în LA, am constatat că am adus înapoi un avocado californian, pe care îl cumpărasem pentru Doru. La Washington vameşul ne-a întrebat:

- Aveți fruncte şi vegetale?

La care noi am răspuns într-un glas, uitîndu-ne în ochii lui:

- Nu.

Aeroporturi (II)

Nu l-am văzut pe Doru de 7 ani. 

- Ai nițică burtică!

- Merg la sală şi  i-au nişte suplimente Herbalife care îmi vor transforma grăsimea în muşchi.

- La insistența unei romînce, şi Roşcata s-a înscris acum 20 de ani în hoarda vînzătorilor de Herbalife. Odată înscrisă, a văzut că nu poate vinde profitabil decît dacă cumpără en gross. A cumpărat de $1000 şi i-au trebuit 2 ani să recupereze $200. Printre produse erau şi nişte creme de ras pe care le-am folosit înjurînd, mulți ani. E o companie piramidală.

- Se sărbătoresc 555 de ani de existență a Bucureştiului; o să ocolim Piața Unirii.

Doru locuieşte aproape de Arena Națională (Patinoarului). De pe lîngă Unirii am intrat într-un trafic de autobuze trase pe dreapta. Atunci şi-a amintit de congresul PSD (20 septembrie) menit să-l lanseze pe Ponta, drept candidat la prezidenţiale. 100000 de oameni aduşi din toată țara, în 2000 de autobuze. Oare cine plăteşte?

- Noi toți, răspunde Doru.

În fine, Doru cu permisul de conducere în mină, specificînd adresa la fiecare al doilea polițist, ne debarcă în fața blocul. El caută un loc de parcare pentru că al lui, pe care-l plăteşte lunar este ocupat de un participant la miting. Bucureştenii pe care îi întîlnim nu par afectați de eveniment. Un tătic care-şi antrena băiețelul să tragă cu mingea la poartă:

- Trage-n Ponta!

Un domn distins cară două sacoşe cu oale goale de diverse mărimi. Doru ne lămureşte:

- Le duce la mama lui, în fiecare sîmbătă şi le ia pline duminica.

Liftul care urcă la Doru are carpetă şi muzică. Gina ne aşteaptă cu masa pusă. Uitam de bagaje şi ieşim la plimbare spre Parcul Național. Pe bulevardul Basarabia fostă Muncii (nimeni nu vrea să muncească acum) ne strecurăm printre participanții care la plecare se grăbesc spre autobuze. Vrem şi noi să vedem Arena Națională dar nu sîntem lăsați; mîine plecăm la Iaşi. Strig:

- Trăiască Ponta!

Tot nu ne permit. Hai acasă, e mai bine în fața sticlelor. Datorita fuselor orare, cad la datorie repede însă mă trezesc pe la 1, în drum spre toaletă nu văd bagajele.  Va trebui să ne cumpărăm ciorapi, chiloți, etc. Dimineața, Doru:

- Au sosit aseară pe la 10, le-am pus în bucătărie să nu te împiedici.

Aeroporturi (I)

Trebuie să ajung la Iaşi. Au trecut 5 ani de la ultima vizită. Plecăm cu noaptea-n cap. După o oră fără trafic, Roşcata ne azvîrle în vînzoleala aeroportului LAX. Trecem cu brio de security. Nu cumpărăm apă de $3 sticluța, un barman drăguț umple termosul lui Iris. Întîi zburăm la Houston. Nu dăm $10 pe sandwich-urile preambalate din avion, le mîncăm cu poftă pe cele înpachetate de Roşcata!

În sala de aşteptare pentru cursa de Frankfurt sînt mulți călători. Majoritatea, ignoră peisajul aeroportului cu avioane multicolore aşteptînd să fie încărcate/descărcate, uitîndu-se în jos cu patimă spre ifoane sau kindle.

Cel mai mare avion comercial din lume, Airbus A380 pleacă cu 30 de minute întîrziere. E grav pentru că la Frankfurt avem doar 1:35 timp de legătură. Ne consolăm pentru că vecinii noştri de scaune, au doar o oră pentru cursa de Cairo!

Stewardesele sînt de două feluri: zgîrcite, care îți toarnă doar o jumate de pahar din vinul de masă şi darnice care îți umplu paharul. A noastră aparține categoriei secunde şi are un nume nepronunțabil. O descos:

- Cîți oameni încap în avionul ăsta?

- Aproape 500 de pasageri şi 28 de membri ai echipajului. Eu m-am născut într-un sat nemțesc de aproximativ 1000 de locuitori, îi putem muta pe toți, în 2 curse.

- Ajunge o oră să prindem cursa de Bucureşti?

- Da, dar să vă grăbiți. Bagajele însă, sînt descărcate în 45 de minute!

Tot în fugă, Iris înainte, eu abia răsuflînd străbatem aeroportul din Frankfurt. Cumva, iar trebuie să trecem prin security. Nu aşteptăm la coada imensă, Iris arată bording pass-urile la o duduie care ne bagă direct la control. Iris bea repede apa din termos. Duduia, rîzînd:

- N-o să mai prinzi cursa va trebuie să te opreşti la toaletă!

Opresc rucsacul meu pentru cercetări amănunțite. Scot victorioşi un minuscul şpray cu spumă de ras care trecuse în LA, mă lasă totuşi să trec. Ne încălțăm şi încurelăm din mers reuşind să ajungem la poarta spre Bucureşti, la timp.

După o zi ajungem la destinație la ora13, bine înțeles fără bagaje. Duduia de la bagaje pierdute sau rătăcite este expeditivă şi amabilă. Bagajele sînt la Frankfurt şi vor sosi la o adresă din Bucureşti la ora 22. Am telefonul lui Doru şi ştiu să ajung la el dar chiar adresa exactă n-o dibuiesc. De frica teroriştilor, aeroportul nu lasă acces la internet şi ifoanele noastre nu mişcă. Cînd se deschide uşa automată de la vamă îl vedem pe Doru aşteptîndu-ne. Îl fluierăm, îi facem semn cu mîna şi tot duduia ne salvează cu-n cellular.