vineri, ianuarie 29, 2010

Noutăţi (I)


1. La blogul: Teze la limba romană, am primit un comentariu de la nepotul profesorului meu de limba romană, domnul Calistru.

Întamplător am găsit blogul şi mi'a făcut o deosebită plăcere să citesc întamplări despre bunicul meu...vă mulţumesc...acum e mai viu în amintirea mea!

Deci n-am scris poveştile astea chiar degeaba!

2. La blogul: Norocul, loteria şi Wilson (I), am primit un comentariu de la Flavius Ţerbea:

Pe vremuri i-au spart hoţii restaurantul lui taică-meu (pe langă bere şi mici se vindeau şi lozuri...puse pe o roată de sarmă) şi poliţaii au descoperit o gramadă de hartie în mijlocul biroului: băieţii stătuseră ore întregi acolo desfăcand lozuri în plic! Oare au caştigat ceva?! A, şi au furat toate ţigările şi carnea din "unitate"...

Am click pe blogul lui şi l-am găsit supărat la moartea bunicului. Aşa frumos scrie despre bunicul lui încit mi-am amintit de al meu. Bunicul meu a dispărut cu două luni înainte de a împlini 101 ani. A luptat în ambele războaie mondiale. L-am întrebat cum a fost în al doilea:
- Usor, aveam deja 43 de ani, şi m-au repartizat 5 ani la aprovizionare.
A muncit, a iubit, a crescut o groază de copii, a fumat şi nici nu încep aici subiectul băuturii! În august 1998 au fost nişte călduri infernale la Bogdana! Fetele lui, acum şi ele babe, venite să-l îngrijească, l-ar fi mutat în pivniţă. Acolo însă, era butoiul cu vin şi cîteodată, ocupate cu treburile curente, l-ar fi scăpat nesupravegheat. Ce să mai spun, Dumnezeu să-l ierte!

L-am văzut ultima oară în 1997. Tocmai se întorsese singur de la biserică. M-a luat la o parte:
- Ce-i tataie?
- De ce-ai plecat departe, s-o superi pe maică-ta?
- Asta-i un subiect vechi de 13 ani!
Mă ia cu mîna dreaptă după umăr şi-mi şopteşte la ureche:
- Am o problemă.
Aştept răbdător.
- Nu mai pot socoti!
Mă abţin de la rîs, mai ales că-l vedeam serios.
- Si la ce-ţi trebuie să socoteşti?
- Mi-au returnat autorităţile pămîntul şi l-am dat în arendă. Banii s-au schimbat, milioane ...
- Îţi trebuie o contabilă.

Alţii sînt mai norocoşi la contabile. De exemplu Mihai, prietenul meu în perioada de medic veterinar la un IAS în Făget (Arad). Nevasta lui, Stela, îl bănuia de o legătură extraconjugală cu contabila însă nu avea nici o dovadă concretă. Menţionez: în toate povestirile, atestate chiar de Stela, Mihai se referea la ea: contabila cu păr pe ţîţe.




vineri, ianuarie 22, 2010

Cocoşul

Cocoşul îşi strigă mai întîi găinile cînd găseşte ceva de mîncare.

Bunicul meu îşi hrănea sumar găinile doar dimineaţa şi seara. În restul zilei se descurcau singure, cu alte cuvinte erau mereu flămînde. Azi le-am denumi găini organice! În hambarul bunicului trona un butoi imens pe jumătate plin cu boabe de porumb. Odată am aruncat cocoşul pestriţ direct în butoi. Lacom, s-a îndopat rapid cu porumb pînă i s-a umplut guşa şi strîmbat gîtul.

Abia atunci a început să-şi cheme cu insistenţă găinile.

miercuri, ianuarie 20, 2010

Naina


La 25 de ani de la sosirea în America, prietena noastra Cornelia, a organizat o petrecere. Acolo am cunoscut un taximetrist, Adrian. L-am întrebat:
- Cît mai costă un transport de la aeroportul LAX în Pasadena?
- Depinde.
- Zi, noapte?
- Păi din cîteva propoziţii cataloghez clientul. Dacă stie traseul, ieşirile şi intrările de pe autostradă sau are tipărită harta Google, îl încarc normal. Dacă ştie traseul doar aproximativ sau a mai fost în Pasadena acum 10 ani, îi mai adaug $30.
- Si contorul?
- Nu am treabă cu contorul, mai ocolesc! Dacă turistul e prima dată în Los Angeles îl învîrt bine să vadă frumuseţile oraşului, şi-l încarc corespunzător. Dar noi romanii sîntem copii mici pe lîngă ruşi. Mai ieri am auzit de un japonez. Taximetristul rus:
- Unde mergeţi?
- În Pasadena.
- Aveţi viză?
- Ce viză?
- Mai nou Pasadena a introdus o viză pentru turişti. Vă iau, trebuie să vă lungiţi pe bancheta cînd trecem prin faţa vămii. Vă costă $300 !
Cînd au depăşit downtown Los Angeles şi au intrat în tunel:
- Acum.
Japonezul s-a culcat rapid pe bancheta din spate şi ajuns fără "viză", teafăr la destinaţie.

Apoi ne-am adus aminte de Roma şi pensiunea Dina. Acolo ne-am împrietenit cu Mihai. A emigrat după o încercare de trecere ilegală de frontieră, puşcărie 6 luni şi lupte cu autorităţile comuniste. După ultimul memoriu, l-au chemat la securitate:
- Ce-i cu scrisoarea asta?
În faţa lui era o pagina goală! Nu era chiar goală, avea un punct.
- Asta-i punctul meu de vedere!

Acum, la Roma, punctul de vedere a lui Mihai se îndrepta către băieţelul lui de 6 ani, Luşu.
- Să vedem dacă adoarme Luşu diseară.
- Are insomnii?
- Stii cum sînt copiii! Unii sug degetul, alţii suzeta. Luşu nu doarme decît cu naina.
- Cine-i naina?
Sînt nelămurit. Mihai începe să rîdă:
- Naina e o păturică. O adoră. Seara se înveleşte cu ea şi-i plimbă franjurii pe la nas. Numai aşa adoarme. Dar după 5 ani de folosinţă zilnică, păturica s-a cam destrămat. Ce scandal
ne-a făcut cînd i-am ascuns-o! Nu ştiam cum să-l dezvăţăm. Noroc cu aprobarea emigrarii. L-am convins s-o arunce.

A doua zi la masa de dimineaţă:
- A adormit Luşu fără naină?
Mihai a dat a lehamite din mînă şi mi-a explicat cum a tăiat Luşu naina în fîşii pe care le-a plasat în bagaje diferite şi prin buzunare.


luni, ianuarie 18, 2010

Despre cutremur (II)


Într-o sîmbătă de la începutul lui mai 2009, am fost invitaţi la două petreceri. Pe la 9 seara am ajuns niţel aburit la a doua! Printre invitaţi era şi Tudor cu un reporter de la PROTV-Internaţional, Alex Dima. Ei lucrau pentru emisiunea Romania, te iubesc!, mai precis: un scenarist roman la Hollywood. Afara, în faţa altor pahare de vin, le-am povestit "despre cutremur (I)". Le-a plăcut şi Tudor m-a convins s-o reiau în faţa camerei, iar Alex şi-a chemat cameramanul. Acesta a ocupat o poziţie strategică, blocînd uşa. La un moment dat, gazda petrecerii a dorit să iasă în curte:
- Nu se poate.
- De ce?
- Se filmează.
- E casa mea. Vreau să-mi iau o bere din cooler!

Pînă la urmă n-am mai reluat povestea, eram prea turmentat pentru PROTV. Totuşi ei m-au filmat şi am apărut în două secvenţe ale reportajului respectiv. La sfîrşitul lunii mai, cînd m-am întîlnit cu fostii colegii de facultate la Bucureşti, ma abordeaza Voicu:
- Te-am văzut la PROTV.
- Povesteam ceva?
- Nu.
M-am liniştit.

Trecem la cutremurele din Los Angeles. Din punct de vedere seismic, cînd ne-am mutat din Bucureşti în Los Angeles, am sărit din puţ în lac. Cutremurul din 1 octombrie 1987 de pe falia Whittier l-am depăşit binişor pentru că locuiam în Hawthorne. Al doilea, din 17 ianuarie 1994, denumit Northridge, ne-a zdruncinat mai tare. Eram în casa noastră. La vremea respectivă, vecinul nostru avea în curte, un arţar imens. Toamna ne umplea de fructele lui semănînd cu o elice de elicopter în miniatură. Era plin de păsărele. Vecinul l-ar fi tăiat, dar nu se îndura să plătească: $5000. Spre dimineaţă m-a trezit un ciripit colectiv, enervant. Am ieşit în curte, arţarul zumzăia. Cum să le potolesc? Cu o experienţă romanească vastă, caut o piatră şi zvirr! Brusc, s-au liniştit. Cînd m-am reîntors în dormitor, a început cutremurul!

Deci păsărelele alea presimţeau ceva!


vineri, ianuarie 15, 2010

Despre cutremur (I)


În timp ce America caută un nou superstar muzical în emisiunea, American Idol Season 9, Port-o-Prince e un morman imens de moloz după cutremurul din 12 ianuarie. Şi noi am trecut prin cutremurul din 1977, la 4 martie, seara. Abia ne mutasem în apartamentul nostru din Berceni, într-un bloc de patru etaje din prefabricate. Puţine mobile, nişte dulapuri de perete în bucătărie, un pat şi un şifonier într-un dormitor unde ne-a surprins cutremurul. Iniţial am dat să sprijin şifonierul pe care abia îl montasem, dar Roşcata m-a întrebat:
- Cînd se termină?
- Imediat.
Am luat-o în braţe, privirea mi-a căzut pe blocul turn, vis-a-vis de ferestra noastră. Se pendula larg, cu ţipete. 55 de secunde infinite. Cutremurul s-a terminat tot aşa de brusc cum a început.

S-a lăsat o mică linişte. Atunci am auzit gîlgîitul unei sticle. Era singura mea sticla de cogniac, cazută pe burtă în camară, îi sărise dopul! Am recuperat-o, jumătate goală; am tras amîndoi cîte o duşcă zdravănă. Ne-am calmat subit. Am coborît cele trei etaje pe întuneric. Afară nu vedeam efecte devastatoare. Lumea umbla de colo colo, fără vreun scop anume. La scara blocului vecin de pe strada Moldoviţa, unde locuia şi prietenul nostru Costache, doctorul Barbaresso zbiera:
- Ajutor, ajutor!
Lumea se uita la un cetăţean întins pe spate care se sufoca. Horcăia.
- Ajutor, ajutor, ajutor!
Deşi el ar fi trebuit să-l ajute. Mi-am amintit, Barbaresso era de fapt dentist* ! Strungarul, nea Fănică, de la cealaltă scară, s-a apropiat de muribund, i-a băgat degetul în gură şi i-a tras limba. Cetăţeanul şi-a revenit imediat, îşi înghiţise propria limbă.

* După cîţiva ani am fost la cabinetul lui Barbaresso pentru nişte plombe. La el lumea nu zăbovea în sala de aşteptare, la coadă. Mutase scaunele în cabinet. Cît timp lucra la un pacient, vorbea cu următorii. Aşa mi-a dispărut mie frica de bormaşina dentară!



vineri, ianuarie 08, 2010

Axel Munthe şi Australia


Tocmai am primit comentarii prin email de la prietenul nostru Iulian. Din 1983, locuieşte împreună cu soţia lui, în Australia. Într-o perioadă de aşteptări, frămîntări şi lupte cu autorităţile (1981-1983), am împărţit împreună idei şi speranţe.

Sănătate lui Wilson! am înţeles mai bine personalitatea lui, şi mă bucur că înţelegi cîinii! Phoenix weimeraner-ul nostru a mai trăit peste patru ani după ce veterinarii îl suspectau de cancer la articulaţia piciorului! Am întrerupt multiplele investigaţii prin radiografie.

Anii aceia apăsători ai comunismului - s-ar vrea uitaţi pe cît posibil!

Citind şi despre vizita voastră la San Michele: mare iubitor de cîini, celebrul doctor Axel Munthe şi cartea lui, mi-au lăsat o impresie romantică. Niciodată n-o să uit prima pagină din "Cartea de la San Michele". Ciudat, pe lîngă dicţionarul englez roman al academiei, a fost singura carte luată cu noi, din cele trei mii de volume.

Ar fi o povestire aici: cum am vîndut cărţi la talcioc, cîştigînd o mie şi ceva de lei în zece minute. Mi i-a luat pe toţi poliţia, în loc de amendă! Am remarcat eu dispariţia subită a ţiganilor care vindeau ţigări! Încîntat, în beţia succesului şi avînd încă multe cărţi etalate pe o pătură, n-am reacţionat! Îmi aduc aminte şi de informatorul poliţiei, un miliţian sau activist pensionar, întrebîndu-mă de una, de alta!

Desigur îmi aduc aminte şi de cele două greve ale voastre (foamei), curajul şi determinarea voastră, riscurile luate şi discuţiile noastre. Dar şi de durerea ta de dinţi după două săptămîni de inactivitate!

Au fost şi momente plăcute. Parcă mai beam o ţuică şi gustam o smîntînă de la ţară, lîngă posterul vostru din Alpi şi religiozitatea cu care aveaţi grijă de Iris, în special ceremonia băii.

Vă îmbrăţişăm cu drag,

Iulian, Viorica şi Phoenix


marți, ianuarie 05, 2010

Norocul, loteria şi Wilson (IV)


Wilson a ajuns la noi de pe stradă. Fetele au plasat nişte anunţuri pe stîlpi: găsit pitbul, etc. S-a prezentat un tip blond:
- Nu-i al meu.
Roşcata l-a mai descusut despre pitbuli, şi-n final:
- Ce să facem cu el? Să-l ducem la adăpostul pentru animale?
Tipul s-a mirat:
- E frumos, de rasă, numai muşchi, curtea e mare!
Eu nu-l vedeam frumos ci fioros. Şi nu eram singurul. La prima plimbare vecinul nostru, Jennings:
- I-aţi o bară metalică cu tine.
- De ce ?!
- Să-i desfaci gura cînd muşcă pe cineva.

Încurajator! De fapt era un decreţel: acceptat dar nedorit. Uşor, uşor am remarcat şi calitaţile lui. Un cîine soldat, ascultător, dispus să ducă comenzile pînă la capăt. Nimiceşte adversarul este comanda pe care o înţelege instinctiv şi pe care totdeauna o aşteaptă. N-are teamă de alţi cîini sau oameni; se vede uşor după coada sus. O coboară doar la intonaţiile vocii stăpînului. Îşi economiseşte energia; el nu se joacă, se luptă.

Mingea trebuie distrusă. L-aş fi angajat într-o meserie de testare! O minge de tenis pentru cîini o sparge într-o clipă, una de firmă pentru tenismeni rezistă şi trei minute. La următoarele plimbări admiratorii amabili, se exprimau: "ce cîine puternic sau mare" deşi talia lui este undeva la mijlociu. Odată cînd am depăşit perimetrul local s-a oprit lîngă noi o maşină cu geamuri fumurii şi zguduită de muzică rap. Unul din tinerii pasageri, aparent un "gang member" coboară şi mă întreabă:
- Pot să-l mîngîi?
- Da.
În poziţia "sit", ignorîndu-l, Wilson a acceptat mîngîierea.
- Strong mother f...r!
M-am holbat la el.
- Vreau să-l cumpăr.
- Nu-i de vînzare.

După vreo lună, eu cu Wilson, am început să ne înţelegem. Dragostea lui era niţel sufocantă: voia sa fie tot timpul cu mine. Nu mă scăpa din ochi. La început sărea gardul după mine.

Cam în perioada respectivă a lucrat Georgică la noi. I-a plăcut dedicaţia lui Wilson. Vroia să cumpere ceea ce în mod obişnuit nu-i de vînzare: dragostea. Cu o sumă mare cîştigată la loterie spera să mă înduplece.


duminică, ianuarie 03, 2010

Norocul, loteria şi Wilson (III)


Undeva prin romanele sale, Marin Preda povesteşte despre un ţăran sosit în Bucuresti: el se uită după alţi ţărani. Cînd mi-am început nişte modernizări la casă, mi-am căutat un roman priceput, un handy man. Aşa l-am cunoscut pe Georgică: bucureştean din zona Obor, emigrat după revoluţie via Berlin, constructor pe cont propriu. În timpul liber pescar, vînător şi bucătar. E fericit cînd ascultă maneaua, "Supărat".

Proiectul meu a durat vreo trei săptămîni. În week-end îl ajutam. Venea la ore tîrzii, îmbrăcat curat într-o salopetă dintr-o singură piesă. Cînd trebuia să meargă la Home Depot după materiale, dezbrăca salopeta, se spăla şi parfuma, deşi magazinul era plin de constructori transpiraţi şi mînjiţi de vopsele. Din cînd în cînd îl suna prietena, fără să vreau, auzeam discuţiile. Se terminau cam aşa:
- I love you!
Macho, Georgică îi răspundea codificat:
- We will talk about, later!
Altădată venea cu întrebări neobişnuite:
- De ce au trei feluri de benzină la staţii?
- Te referi la cifra octanică?
- Nu, eu cred că au doar un singur rezervor şi o pompă care extrage cele trei feluri de benzină.

Atunci l-a cunoscut pe Wilson. N-a fost singurul care a vrut să-l cumpere ...