joi, august 27, 2009

Sentimentul sovietic (III)


Gală de box la sala polivalentă. Meciul următor: un boxer polonez cu unul rus. La apariţia polonezului: aplauze multiple. În schimb rusul este huiduit, fluierat. Nu era rus sadea, provenea dintr-o ţară satelit (asia centrală)! Şi nici nu începuse lupta!

În concluzie, titlul s-a schimbat: sentimentul antisovietic.

PS. Circulă acum o leapşă de cărţi pe bloguri. Recomand o carte despre imperiul sovietic:
Imperium by Ryszard Kapuscinski.

PS. Link-ul de la comentariul lui Aneta.

miercuri, august 26, 2009

Sentimentul sovietic (II)


După 10 ani la Iaşi. Oghină, cramagiu la IAS Copou trebuie să livreze 10 butoaie a 1000l fiecare, ruşilor. El cunoaşte desfăşurarea scenariului: reprezentanţii ruşi, printre care un cunoscut degustător, se prezentau la cramă. Un tehnician de la IAS Copou introduce o ţeavă lungă de sticlă în butoi. Aşeza etanş degetul mare la capătul sondei şi recolta un eşantion de vin. Ridicînd niţel degetul mare, lăsa să curgă licoarea vieţii în paharul degustătorului. Dacă se constata calitate corespunzatoare, butoiul era sigilat şi livrat.

Oghină are o revelaţie. Confecţionează din ţeavă de plastic (diametrul cepului) nişte containere, lipindu-le un fund tot de plastic, cu cloroform. Umple aceste tuburi cu vin vechi de cea mai bună calitate (otonel, aligote, băbească, etc). La secţia cu vin prost a cramei, introduce aceste containere uşurel în butoaie la nivelul lemnului interior şi le lipeşte sumar. La sosirea delegaţiei ruse, tehnicianul introduce sonda în butoi, de fapt în containerul de plastic cu vin excepţional. Degustătorul e de acord. Tehnicianul bate dopul, containerul cade în butoi, rusul sigilează dopul şi vinul are liberă trecere spre export.

Ce scandal s-a iscat în Uniunea Sovietică la depistarea vinului prost! Dar Oghină a supravieţuit în poziţie deoarece multe persoane de importanţă erau clienţi fideli!

După 20 ani la Bucureşti. Cornelia *, colega de servici a Roscatei, este noua noastră prietenă. Ea a urmat facultatea la Leningrad. Si ruşii au bancuri! Mi-am amintit unul despre eroul Ceapaev, ofiţer în armata roşie. Pînă aici ştiam despre el doar din filme.

Sergentul Alioşa raportează:
- Tovarăşe Ceapaev, cineva murdăreşte pereţii WC-ului de rahat!
- Aşa ceva nu este permis în armata roşie. Urmăreşte şi raportează.
După vreo trei zile se prezintă Alioşa la ordine:
- Permiteţi să raportez.
- Cine e neisprăvitul?
- Dumitri Andreievici Furmanov.
- Nu se poate! Unicul intelectual din armata roşie! Cum l-ai depistat?
- Este singurul care se spală pe mîini după folosirea toaletei.

La un meci de hochei dintre Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică (campionatul mondial), după invazie, şi care s-a terminat spre bucuria mea si a Roşcatei cu victoria la limită a cehilor, am remarcat loialitatea Corneliei pentru patria unde a studiat. Oare e similară cu loialitatea fostului preşedinte Iliescu?

* Să clarific cele patru Cornelii:

1. Cornelia D. din acestă povestire este bucureşteancă şi fosta soţie a lui Dan. Atenţie Dan nu este Dănuţ. Totuşi, Dănuţ a lucrat cu ea sau în aceeaşi clădire cu ea.

2. Cornelia O. din povestea 23 august (III) este fosta prietenă a lui Costache de la Costineşti. Acum locuieşte în Woodland Hills.

3. Cornelia L., fostă O. este nevasta lui Costache din povestea cu OZN-uri. Acum locuieşte în zona Palm Springs.

4. Cornelia N. este fosta prietenă a lui Costel. Probabil şi Dănuţ şi-o mai aminteşte (perioada liceului). Din păcate nu ştiu unde locuieşte.



marți, august 25, 2009

Sentimentul sovietic (I)


Încă din şcoala primară au apărut întrebări. Tovarăşa învăţătoare ne-a explicat războiul al doilea. Aceaşi concluzie a filmelor de război ruseşti: poporul sovietic învingător. Unul din colegi, Ciobanu, a ridicat două degete:
- Mi-a spus bunicul: dacă nu erau americanii ruşii pierdeau.
Tovarăşa învăţătoare a ocolit cu delicateţe răspunsul iar eu am rămas nelămurit! Acasă l-am întrebat pe tata. A bufnit în rîs.
- De ce rîzi?
- Tata lui Ciobanu e mare mahăr la partid!

Detaşat la ţară în vacanţa următoare, am repetat nelămurirea bunicii:
- Pe la sfîrşitul lui 44 a fost cantonat la noi, un soldat rus. A inundat un stup şi a colectat o găleată de miere. A mîncat jumatate, apoi s-a culcat. Eram speriaţi, credeam că moare. Ne-am gîndit să-l ducem la pîrîu, să-l îngropăm în nisipul umed şi rece. Asta e tratamentul din strămoşi pentru cei care mănîncă multă miere de albine.
- Seamănă cu tratamentul pentru cei loviţi de trăsnet! Soldatul a murit?
- Da de unde, s-a trezit cu cuvintele:
- Devocika, devocika?
Dar toate fetele erau ascunse.*

Deoarece bunicul fusese concentrat în timpul războiului undeva la Tiraspol, l-am abordat pe unchiul Bîrcă.
- Au fost cîţiva soldaţi ruşi în sat. Mai toţi întrebau:
- Scolko kilometrî Berlin?
Sau direcţia:
- Kuda Berlin?
Iar unii săteni hîtri:
- Păi treceţi dealul ăsta şi încă unul şi gata se vede oraşul!

* Mult mai tirziu, am realizat de ce aproape toată generaţia berlineză (63 de ani) este de un blond mai spălăcit.


luni, august 24, 2009

23 August (III)


Sîmbată am fost invitaţi la o zi onomastică: musafirul Corneliei din Bucureşti, vărul ei şi tizul meu.
- Nea Costică, 22 sau 23 august?
- 23.
- Dar pe vremuri la defilare, ai participat?
- Da. Odată, cînd m-am angajat electrician la un trust de construcţii, mi-au repartizat steagul. M-am prezentat şi pentru că o tot lălăiau, iar eu trebuia să mă întîlnesc cu amicii la grătărele, am aruncat stegul în boscheţi şi valea.Pe 25 august m-au luat maistrul şi secretarul de partid la chestionat.
- Ce întrebări?
- Stii tu, genul; citesc în ochii tăi: duşman al poporului! I-am înmînat buletinul.
- !?
- Data naşterii: 23 august 1944. Nea Costica ne-a lăsat şi pe noi cu gura căscată. I-am urat din suflet: La Mulţi Ani!



vineri, august 21, 2009

23 August (II)


Despre două defilări:

a) Într-un an n-am reuşit să scap de defilare. La intrarea pe ultima porţiune, unde felicitam prin urale prelungite, frenetice, pe iubiţii noştri conducători, un bărbat cu o copiliţă de mînă (aşa de vreo 10 ani), încearcă să se strecoare printre noi. Securistul nostru îl întreabă imediat:
- Lucraţi la institut?
- Nu.
- Vă rog să părăsiţi coloana.
- Vin de la Mizil, fetiţa mea vrea să-l vadă pe Ceauşescu.
Aştia încă mai cred! Încerc să-l ajut.
- Lasă-l, pare un cetăţean onorabil.
- Dispoziţiile nu se discută.

b) Mai interesantă este povestea defilării unde am participat activ. Adică pixel în litera R, de la PCR. Proaspăt angajat la institut şi încă UTC-ist. Abia după defilarea asta mi-a trecut prin cap să cer retragerea din UTC. Am reuşit cu oarecare greutăţi la 26 ani. Menţionez: acolo te ţineau pîna la 28.

Prima întîlnire de pregătire a tinerilor care urmau să scrie cu trupurile lor: PCR, a avut loc cu două luni înainte de 23 August, la o bază sportivă bucureşteană, unde acum ar fi orăşelul copiilor. La cîrmă erau doi tipi: unul cu mustăcioară, arogant, de la partid şi un profesor de sport în trening. Participanţii, tineret mîndria ţării, proveneau de la întreprinderile apropiate, cei mai mulţi de la IMGB. Profesorul ne-a organizat pe litere, înălţime şi alte criterii ştiute doar de el. Ne-a vorbit de frecvenţa repetiţiilor şi de echipamentul (tricou, chiloţi şi tenişi) care va fi înmînat doar în săptămîna premergătoare defilării. Să nu-l folosim cumva la activităţile casnice! Tovarăşul de la partid ne-a explicat importanţa misiunii: întreaga noastră dezvoltare ulterioară atîrnă în cumpăna defilării.

La a doua întîlnire am trecut direct la repetiţii. Părea simplu: dintr-o coloană ne desfăşuram pe litere. La un semnal, ne ghemuiam jos, cu fruntea pe genunchi. La alt semnal, ne ridicam şi iar în coloană. Normal, multe greşeli şi neconcordanţe la început. Tovarăşul de la partid mă arată cu degetul:
- Tu, din R. Data viitoare să vii tuns corespunzător.
Iar repetăm, iar greşim, iar tovarăşul se încruntă şi pare că-njură printre dinţi. În momentul cînd stăm cu capul pe genunchi se aude de undeva, n-am realizat nici măcar direcţia:
- Boule.
Tovarăşul, vădit supărat, întreabă încruntat:
- Cine a vorbit?
Tineretul tace smerit.
- O să fie aspru pedepsit.
Iar repetăm, iar ajungem cu capul pe genunchi.
- Pi..a mătii.
Se aude clar. Dar cine? De unde? Asta e de neconceput pentru ăla de la partid. E roşu la faţă. Şopteşte ceva la urechea profesorului de sport. Profesorul îi răspunde calm.
- Nu vă enervaţi, mă descurc singur.

A fost ultima oară cînd l-am văzut pe mustăcios în apropierea noastră. Defilarea a fost pe deplin reuşită!



miercuri, august 19, 2009

23 August (I)


Iaca ne apropiem de faimoasa dată: 23 August. În ultimii 25 de ani de America, am sărbătorit acestă zi prin muncă. Exceptînd zilele căzute într-o sîmbătă sau duminică. În Romania eram liber de 23 şi 24 August (dacă se nimerea într-o duminică nu era compensată cu altă zi liberă de guvernul comunist). Dar oare eram într-adevar liber!? De multe ori am participat forţat la vreun miting sau defilare.

Să încep prezentarea acestei preafrumoase zile cu un banc: undeva la ONU sau altă organizaţie internaţională s-au trasat nişte proiecte. Printre ele, un studiu despre camilă. Iată cîteva titluri:
1. Statele Unite:
Cămila şi incompatibilitatea vieţii în SUA.
2. Uniunea Sovietică:
Kamil Kamilovici, întemeitorul cămilei.
3. Republica Populară Romană:
Cămila înainte şi după 23 August 1944.

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care urmăresc de exemplu: Rose Parade în Pasadena (fiecare 1 ianuarie, ora 8:00 de dimineaţă). Pentru un loc mai bun, sosesc de cu seara, cu pături şi pacheţele cu mîncare, uitînd de revelion, dormind chinuit pe caldarîm!

Sau cei care urmăresc direct pe stadion, să zicem deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing. Acolo, mii şi mii de tineri şi tinere din fabrici şi uzine, echipaţi corespunzător cu diaperi, execută un spectacol delirant de precis!

Povestirea următoare: 23 August (II) poate clarifica niţel lucrurile.


marți, august 18, 2009

Ezekiel (III)


Din povestirile lui Ombre:

Noi am guvernat şi peste secţia de paşapoarte din Santiago, mai toţi refugiaţii chilieni din Drumul Taberei aveau cîteva paşapoarte. Anii au trecut, oamenii s-au acomodat, stabilizat. Îl ştii pe prietenul meu Xavier? A aruncat la tomberon paşapoartele nefolositoare. Cineva le-a găsit. S-a zvonit: chilienii aruncă paşapoarte la gunoi. Şi miliţia a aflat. Nu ne mai păzeau pe noi, ci deşeurile nostre. Noi am aflat de la o şedinţă urgentă programată în bloc. Reprezentantul miliţiei pentru probleme chiliene, tov. Niţescu ne-a informat şi rugat insistent să le predăm paşapoartele de prisos!

M-am nimerit odată cu tovarăşul Niţescu în lift. L-am întrebat:
- Ce înseamnă cele două stele mari de la uniformă?
Mi-a răspuns mîndru:
- Locotenent colonel.
- Cîţi trebuie să omori pentru o stea?
- !?
S-a blocat. Nu înţelegea. Am continuat.
- La noi pentru fiecare cetăţean ucis, un poliţist primeşte o stea.

Pe parcursul anilor, comunitatea socialistă chiliană muncind în vest vara, a prosperat. Maşinile străine s-au înmulţit în jurul celor două blocuri. La fel şi spargerile. Îl vedeam obosit, nedormit, răvăşit:
- Pîndesc noaptea dintr-o cameră de la parter.
- Singur?
- Nu, cu alţi trei prieteni. Cu schimbul, unul urmăreşte patru ore, ceilalţi dorm îmbrăcaţi.
- Arme?
- Lanţuri şi bîte.
După vreo două luni Ombre a apărut la lucru fericit.
- L-am prins azi noapte, spre dimineaţă. Ne-am repezit într-un suflet. El a auzit uşa trîntită la intrarea blocului şi a fugit. A cotit-o pe prima la dreapta şi a dispărut subit. Noi am fugit pînă la următoarea intersecţie şi nimic. Am întrebat o femeie care se întorcea de la fabrică.
- Ne-a furat radioul din maşină. Aţi văzut unde a luat-o?
Ne-a raspuns doar cu privirea. Se ascunsese sub o Dacie.
- L-aţi bătut?
- Rău de tot şi l-am predat secţiei de miliţie.

Cîteodată jucam amîndoi şah, la institut. Nimeni nu ştia de aceste partide. Cînd rămîneam singur în birou, îl sunam codat. Piesele le căram zilnic în servietă. La una din partide jucate pe tăcute; uşa evident încuiată, deodată se aude cioc, cioc la uşă. Îi fac un semn discret, de şoaptă:
- Ssst
Iar cioc, cioc insistent. Apoi o voce necunoscută:
- Karpov, Karpov ... deschide!


luni, august 17, 2009

Ezekiel (II)


Suprimînd guvernul Allende, dictatorul Augusto Pinochet a instaurat în Chile o periodă de teroare dar şi de reforme economice. Acestea au produs un miracol economic continuat pînă în prezent. Noi aici, în California, beneficiem iarna de fructe proaspete chiliene! Actuala preşedintă, Michelle Bachelet, fostă refugiată, a locuit într-un apartament oferit de autoritaţile comuniste din Germania Democrată. Poate ea şi Ombre se cunosc personal !? Bunicul Roşcatei avea o vorbă: cu 3 prieteni înconjori lumea.

Să revin la chilienii romani. Deşi lucram împreună, nu mă puteam compara cu el. De ce?

Cînd s-a defectat staţia termică într-o iarnă şi vreo săptămînă n-am avut caldură, s-a plîns directorului:
- Nu pot lucra în frig. Plec acasă.
- Veţi fi în concediu fără plată.
- Nu e vina mea.
Bineînţeles, i-au scazut zilele din salariu. Ombre a reclamat la sectorul de partid. Directorul si-a schimbat decizia. Aşa s-a creat un precedent. Ombre pleca acasă şi în alte zile mai mult sau mai puţin friguroase!!

Vara pleca la lucru în Germania sau Suedia. In general apuca slujbe necalificate. Prima dată a revenit cu un Opel de mîna a doua care a pus pe gînduri conducerea institutului. După vreo 8 luni îl văd încercînd să modifice data de intrare în ţară pe înregistrarea maşinii.
- Ce faci?
- Am voie 6 luni gratuite. Nu vreau să plătesc amenda. Am cerut o audienţă la miliţie.
S-a întors dezumflat.
- M-a primit un maior. A scos dintr-un dulap un caiet ramolit. A scuipat pe deget şi întors filele agale.
- Tovarăşe Ezechel, să vedem cînd aţi introdus Opelul în ţară.
Observă falsul şi-l dojeneşte părinteşte.
- Să nu vă prindă cineva. Reveniţi cu data corectată.
Păi cine să-l prindă? Maiorul era responsabil cu evidenţa maşinilor! A intrat în bucluc. Prima dată modificase cu o lamă. A doua modificare a lăsat în document, o găurică!


sâmbătă, august 15, 2009

Ezekiel (I)


Salvador Allende (1908 – 1973) preşedintele statului Chile, din 1970 pînă la înlăturarea guvernului democratic ales prin lovitură de stat, la 11 septembrie 1973. Să fie o coincidenţă acestă dată, 11 septembrie, 9/11 ?
Salvador Allende a fost primul preşedinte marxist socialist ales într-o ţară din continentele americane.

La sfîrşitul anului 1973 şi 1974 au apărut în Bucureşti cîteva sute de refugiaţi chilieni, direct sau indirect legaţi de guvernul Allende. Aceştia au fost cazaţi în două blocuri din Drumul Taberei (Bucureşti). Li s-au oferit ajutoare şi servicii in funcţie de calificare. Aşa l-am cunoscut pe Ezekiel. El proiecta cablaje imprimate la institutul unde lucram. Normal, noi l-am poreclit imediat: Ombre. Cum amîndoi iubeam şahul, ne-am împrietenit.

Din povestirile lui Ombre:

După moartea lui Salvador Allende, mi-am confecţionat 7 paşapoarte, tata mi-a împrumutat nişte bani şi am zburat la Viena. Am luat un tren spre Praga. La apariţia vameşului de persoane ceh, am prezentat unul din paşapoarte.
- Acest pasaport nu are viza corespunzătoare.
Cu mîna tremurîndă, am luat paşaportul înapoi şi am scos la întîmplare altul din buzunarul de la piept. Vameşul l-a examinat atent.
- Perfect. Bine aţi venit!

Nu mi-a plăcut în Cehoslovacia. Împreună cu alţi prieteni am plecat spre Bucureşti. La Gara de Nord ne-a aşteptat un autobuz escortat de miliţie. Ne-am bucurat. Eram protejaţi. Si blocurile noastre au fost o lună păzite permanent de poliţie. Am realizat mai tîrziu: nu ne păzeau pe noi. Era taman invers. Să nu contactam noi, populaţia locală. Noi, n-am vizualizat niciodată un astfel de socialism, în Chile.

Un an am urmat o şcoală de limba romană.
- E frumoasă limba romană?
- Da.
- Ce cuvînt îţi place cel mai mult?
- Pădure. Nici nu-ţi imaginezi rezonanţa în spaniolă!

Scoala n-a fost numai de limbă. Am învaţat istorie, literatură, etc. Profesoara ne-a prezentat clima astfel:
- Romania are o climă temperat continentală, una din cele mai favorabile condiţiilor de viaţă.
Imediat am întrebat-o:
- Dumneavostră aţi trăit şi în altă climă?
- Nu.


joi, august 13, 2009

Spania 2002-2003


Prin septembrie 2002, ne-am decis să vizităm Portugalia. Fiind vorba şi de Revelion, Roşcata a decis să-l cooptăm pe Mircică. Mircică a adus-o pe proaspăta divorţată, Tănţica. Lăsaţi imaginaţia: doar ca să împartă plata camerei de hotel pe jumătate.

De la început Mircică s-a opus Portugaliei. Am replanificat şi ne-am ales cu traseul spaniol: LAX, Barcelona, zbor la Malaga (închiriat maşină), revelion la Marbella, Sevilla, Madrid, LAX. În afara celor menţionaţi, mai era fiica mea cea mică,12 ani.

Vizitarea Barcelonei s-a desfăşurat similar cu descrierea lui Dănuţ. La Malaga nu a sosit bagajul Roşcatei. Noi, cei cu bagaje, eram veseli. Am consolat-o:
- Lasă, îţi împrumutăm o pereche de chiloţi.
Într-un fel a fost mai bine. Abia am îndesat bagajele în portbagajul Peugeot-ului mov inchis (midnight blue). Cînd s-o pornesc, a cazut mînerul de plastic al cheii de contact. Am gugulit cheia asta ca pe o bubă coaptă, toată excursia. Bineînţeles, ne-am rătăcit în drum spre Marbella, unde închiriasem un apartament cu balcon şi vedere la coasta şi munţii Africii. Si bagajul pierdut a sosit la apartament înainte de Revelion, după parcurgerea altor trasee turistice spaniole (Ibiza).

Într-un una din zile ne-am repezit la Gibraltar. Aici băuturile, ţigările, electronicele erau mai ieftine decît în Spania. Iar gibraltarienii cumpărau salata şi alte vegetale din Spania. Problema majoră aici este apa şi economisirea ei. WC-urile funcţionează cu apă sărată. Totuşi grotele vizitate erau pline de umezeală!

Localnicii corelează bunăstarea insulei, actualmente peninsulă, cu cea a triburilor de maimuţe care misuna în jurul traseului spre grote. Cînd microbuzul s-a oprit pentru privelişte, ne-au înconjurat, obraznice si asteptau ceva de mincare. Mircică:
- Costele, o poză te rog ...
Tănţica a înhăţat un pui, s-au grupat şi i-am luat în obiectiv. Pentru o secundă, am simţit ceva pufos dar ferm pe chelie. Mama puiului care urcase pe microbuz, a sărit agresivă spre Tănţica, folosind capul meu drept stîlp de legătură. Rîdeau cu adevarat în poza respectivă.

Pe 2 ianuarie 2003, după un dejun copios, am părăsit Marbella, dis de dimineaţă. Am luat în piept muntele pe şoseaua A-397, plină de serpentine. Copilul s-a simţit rău. Abia mîncase. Opream la vreun refugiu, aer curat, copilul revenea la normal. Iar în maşină, iar serpentine, iar senzaţia de dat la boboci. Eu conduceam încet şi dacă se forma coloană, opream pe dreapta. Mircică:
- Aveţi noroc.
- De ce? Îl întreabă Tănţica.
- Dacă conduceam eu, aţi fi vărsat cu toţii.

luni, august 10, 2009

Montoya

În decembrie 2002 - ianuarie 2003, am vizitat Spania. E posibil să scriu şi despre peripeţiile acestei vacanţe! La plecare ne-am cumpărat suveniruri. Stiţi voi: la o adică, să poţi demonstra povestirile înflorite. Suvenirurile devin trofee. Tare mă bătea gîndul să-mi cumpăr o sabie de Toledo. După spusele vînzătorului: 

- Le confecţionăm după aceleaşi metode. 

- Fiţi mai concret? 

- Sînt călite în sîngele inamicului musulman! 

 M-am răzgindit şi mi-am luat 2 CD-uri împachetate sub titlul: Spanish Guitar Magic. Acestea au stat cuminţi, neatinse în biblioteca de CD-uri pînă azi dimineaţă. Hai să le ascult în drum spre servici. Primul disc, Segovia l-am schimbat la stopul din intrarea pe autostradă. Al doilea a debutat cu o melodie cunoscută, dar totuşi necunoscută: Malaguena! Parcă ar fi fost două chitări clasice! Nu am mai depăşit vreo maşină, nici n-am mai schimbat benzile. Am închis geamurile să nu scape sunetele. Către sfîrşitul melodiei parcă ar fi cîntat o balalaică acompaniată de o chitară şi o tamburină. Au urmat melodiile Granadinas şi Solearas. Ambele încîntătoare! 

 Cea de-a patra: Fandango de Huelva y Verdiales a pus gaz pe foc. Am lăsat un camion cu remorcă să-mi taie calea. Linia melodică simplă se repeta cu arabescuri multiple. Sunetele eliberate se reîntorceau în gaura chitării maestrului Carlos Montoya atunci cînd oprea melodia intenţionat. 

marți, august 04, 2009

Îngrozitor de exact


Îngrozitor de exact sau comentariile din Flacăra Iaşului.

Comentariile sînt de 4 feluri: împotrivă, de acord, generale şi cele care n-au nici o legătură cu subiectul.Un exemplu la împotrivă, deci un fel de Gică contra ar fi arrme care o deranjează mereu pe Dunea!

Cîteodată mă surprind şi pe mine dorinţe de comentator. Vinerea trecută: ziarul online Flacăra Iaşului publică fragmente dintr-un roman de Dorin Spineanu. Eroul romanului Neculai Acsinia fură carne de la abator în perioada comunistă a anilor 80 .....

Multe comentarii, şi unul care atinge subiectul Ştefănescu (Secretul lui Bachus):
- Hoţia trebuie condamnată indiferent de regimul politic. Ştefănescu, personajul principal al filmului Secretul lui Bachus, a fost condamnat la moarte pentru uriaşa sa avere ilicită.

I-am răspuns eu: alt Ştefănescu.
Amestecaţi filmul (secretul lui Bachus, o comedie impusă, de duzină) cu realitatea! Ştefănescu nu a fost executat pentru uriaşa avere (mizilic, raportată la standardele actuale) ..... A găsit o portiţă în sistemul comunist, ocrotit chiar de primul secretar al sectorul respectiv (Bucureşti). Cumpără vin la negru de la IAS-uri şi-l vinde la magazinul unde era mandatar (legal). Lumea stătea la coadă. Vinul excelent. Am cumpărat şi eu. Cîteva sticle le-am păstrat ani buni. Nu s-au stricat precum cele din film. Ziarele comuniste, au scris: Stefănescu fabrica vin din substanţe sîrbeşti. Nu puteau spune: Ştefănescu a uns şi corupt sistemul. De aia l-au executat rapid .....

Deşi sistemul era gata stricat... Se vede şi în cazul Axinia, unde poliţia împarte carnea confiscată, frăţeşte! Dacă cititi pe google observaţi (Ştefănescu): la proces nu s-a menţionat fabricarea vinului ci doar schimbarea calităţii la vînzare şi procurarea vinului ilegal.

Am uitat să-i răspund la prima parte: hoţia trebuie condamnată indiferent de regimul politic.
Toţi: părinţii, familia, şcoala, credinţa, societatea te ghidează în sensul acceptării şi respectării acestei afirmaţii.
Totuşi, să luăm un caz virtual:X, paralel al eroului Axinia. Sîntem în 1988 şi X lucrează de 8 ani la abator. E un lucrător model, conştiincios cu familie (soţia de asemenea salariată) şi copii. Îşi poate permite să gătească o cărniţă, de cîteva ori pe lună? Financiar da, practic nu. De unde s-o cumpere? Alternative: devine vegetarian (este deja), cumpară de la distribuitorii colegului de serviciu Axinia sau fură din cînd în cînd de la abator! Scenariu pare cunoscut: X e unul din ţăranii lui Zaharia Stancu în scena culesului de struguri, cu botniţă.
Cine a creat acestă criză de alimente într-un stat eminamente agricol? Conducătorii partidului comunist roman în frunte cu răposatul. S-au îndatorat de la surse externe. Acum plătesc datoria vînzînd alimentele la export. E vina lui X? NU. Plecînd de la abator cu o bucăţică de carne în buzunar, riscă să devină noul Jean Valjean!

A doua zi domnul Spineanu răspunde comentariilor:
Cîteva precizări şi de mîine trecem la altceva...... iar alţii pun diagnostice îngrozitor de exacte, cum ar fi domnul care semnează Costel. A înţeles perfect că, prin intermediul eroului meu, Neculai Acsinia, încerc să developez o parte din istoria recentă a Romaniei.

Mi se pare sau e real: am un nou prieten? Îi urez să-i developeze color. Dacă nu se găseste substanţe, măcar alb negru.


luni, august 03, 2009

Despre comentarii


Oare cine a inventat comentariile la bloguri şi articole de ziar? Deocamdată ele sînt numai cu text. Aştept ziua cînd vei desena ceva în cutiuţele respective. Vor potoli dorinţele primitive pentru posteritate. În grădina Copou nu veţi mai găsi o bancă pe care să scrie: Ani (inimioară) Costel - 1968!

Pe vremea aia eram absolut convins: numai în Romania scriu oamenii pe copaci, la muzeele în aer liber sau compun poezii în locurile private. În timpul călătoriilor prin lume am realizat cu surprindere: acest obicei este universal. De la Vatican pînă la marele canion oamenii încrustează şi semnează.

La apariţia vopselelor şpray a izbucnit moda grafitti. Îmi era milă de băieţii care pictau noaptea, la înălţime, podurile. Să-i ajut, mi-a trecut prin cap să proiectez o extensie a mîinii, un braţ mobil. Să nu-şi rupă pictorii gîtul!

În 1984 cînd am vîndut statului apartamentul proprietate personală, din suma primită ni s-a reţinut 10000 lei pentru o zugrăvire viitoare. Pînă la plecarea definitivă din ţară eram chiriaşi în propria locuinţă. Copilul (2ani, jumate) s-a apucat într-o zi să mîzgîlească un perete al sufrageriei, cu carioca.
- Foarte bine am aprobat-o eu.
Zilele treceau, desenele se multiplicau cu repeziciune. A ajuns la linoleu. Nu eram convins de includerea acestuia în cei 10000 lei!
- Nu, pe linoleu, nu.
Cînd nepoţelul vecinului, domnul profesor, s-a jucat pe la noi şi a pictat cu virtuozitate dinozauri, am intrat în încurcătură. A continuat şi la el acasă. Menţionez, domnul profesor era şef de aprozar, dar se îmbrăca corespunzător!
Tare s-a mai mirat maică-mea de picturile astea la una din vizite. M-a întrebat discret:
- Pot să desenez ceva; pentru nepoţică?
Surpriza cea mai mare a avut-o tipa care ne citea contorul electric. A scăpat creionul chimic din mînă, şi-a făcut o cruce largă:
- Aşa ceva, n-am mai văzut nicăieri.

Aici în SUA, la serviciu, un inginer proiectant de circuite imprimate scria pe plăci nume feminine.
Odată patronul l-a chestionat:
- Cine-i Linda?
- Soţia mea.
- Mai bine ai scrie numele avocatului.
- !?
- Soţiile vin şi pleacă dar totdeauna ai acelaşi avocat la divorţuri!

Urmează partea a doua: Îngrozitor de exact sau comentariile din Flacăra Iaşului.