vineri, iulie 29, 2011

Fabrica de diamante (IV)


Amsterdam nu e un oraş mare. Are multe canale şi biciclete. Dacă întredeschizi uşa maşinii în trafic, sigur cade un biciclist! Am lăsat Opelul închiriat în faţa hotelului şi ne-am aventurat printre cafenelele mirosind a cînepă. Timpul trece repede dacă vizitezi Rijksmuseum cu impresionanta colecţie împrumutată din fostele colonii, museul Van Gogh sau fabrica turistică de bere Heineken. Geamurile din cartierul roşu sînt fascinante dar atenţie şi la moţurile lăsate de cîinii de companie, pe trotuare.

La final am vizitat una din fabricile de diamante cu intrare gratuită. Grupul nostru era subţire: eu, Roşcata, copila noastră Iris şi alt cuplu din Australia. În prima fază am fost informaţi despre: diamante şi defectele lor, karate, tehnicile de tăiere şi lustruire. Parcă mi-aş fi amenajat şi eu o făbricuţă, în garaj! Partea a doua s-a desfăşurat într-o camera de prezentare, de fapt un seif. Ne-am aşezat la o masă lungă; ghidul pe-o parte, turiştii pe cealaltă impresionaţi de faţa de masă din catifea neagră.

Ghidul a apăsat un buton invizibil nouă şi ţac-pac uşa masivă s-a închis. Apoi s-a transformat brusc într-un vînzător volubil. A început să scoată abil diamante din cutii de lemn căptuşite tot în catifea neagră. În viaţa mea n-am văzut atîtea diamante! Începeau de la $1000 şi preţul tot urca. Se uita permanent în ochii adulţilor:
- Întrebări?
Mi-am revenit din şocul diamantelor:
- Tocmai ne-aţi explicat: multe defecte sînt mascate la expunerea diamantelor pe fond negru!
Începe să rîdă. Încearcă iar să ne vîndă, lăudînd marfa; noi nu manifestam nici o intenţie. Strînge diamantele, fiecare în lăcaşul lui. Ne deschide uşa. Realizez, nu s-a uitat niciodată la copil:
- Iris, dă-mi diamantul!
Lucrurile se precipită: buton, uşa ţac-pac. Nu mai e volubil ci disperat.
- Care diamant?
- Am glumit.
Scoate iar cutiile şi numără cu atenţie. Se linişteşte.

miercuri, iulie 27, 2011

Fabrica de diamante (III)


După 2 zile petrecute în Germania, am închiriat o maşină şi direcţia Amsterdam prin Belgia. Am trecut graniţa undeva după Aachen şi nu ne-a observat nimeni. Ne-am oprit în parcajul vămii şi m-am îndreptat către singura gheretă, cu-n vameş la post.
- Vă rog să-mi ştampilaţi paşaportul!
- Eşti colecţionar de vize?
Am zîmbit, mi-am amintit de amicii noştri, soţii Bidick care înconjuraseră globul. Paşapoartele lor aveau o extensie, aşa ca o mini hartă împăturită, plină de ştampile vamale.
- Nu. De la consulat ...

Mi-a arătat cu degetul, biroul central. Am intrat timid într-o încăpere încărcată de fum, unde vreo 10 vameşi în uniforme verzi, jucau şah, cărţi, etc. Explicaţii, apoi unul din ei mi-a aplicat pe Re-entry Permit, ştampilele mult rîvnite.

După 2 ore de condus, ne-am dezmorţit la un popas cu restaurant, am schimbat dolari pe franci belgieni, şi iar pe autostradă. Alte cîteva ore cînd ne-am oprit la o benzinărie. Am plătit întii trei mii de franci şi după plin mi-a dat rest doar trei. M-am uitat întrebător:
- De mult nu mai eşti în Belgia.
În palmă ţineam restul în guldeni olandezi.

În sfîrşit am ajuns la Amsterdam trecînd prin cîmpurile de lalele cu miros de bălegar. Am găsit nesperat de repede firma luminoasă a hotelului, dar cumva nu reuşeam să ajungem cu maşina. Era după cîteva canale! Rotocoale, rotocoale pînă am cerut politicos ajutorul unui trecător prezentabil:
- Do you speak English?
S-a uitat la mine de parcă eram ultimul mohican:
- Of course.

În Amsterdam toată lumea vorbeşte engleza.


joi, iulie 21, 2011

Fabrica de diamante (II)


Părăsind consulatul victorios, m-am oprit la o staţie de benzină. O dimineaţă tipică de toamnă cînd vremea e identică azi, ieri şi mîine. La orizont cerul e înrozit nu de la soare, ci de la poluare! Aşezat pe-o bordură un tip bine îmbrăcat, mirosind strident a băutură, îşi ţine capul între mîini.
- Eşti OK?
Nu mi-a răspuns imediat. După meclă pare de undeva din orientul apropiat. Nimic neobişnuit în LA, o mulţime de benzinării au proprietari şi angajaţi palestinieni, egipteni etc. Mormăie aproape plîngînd:
- M-a trimis nevastă-mea după lapte pentru copii, iar eu m-am oprit la un bar şi-am cheltuit banii!
Scot din portofel un dolar, dar m-a refuzat. Mi-arată o cruciuliţă de aur pe care o poartă la gîtul păros.
- Asta-i tot ce mi-a rămas. O am de la tata, valorează 500 de dolari, o dau cu 50.
- De unde eşti?
- Sînt creştin din Egipt.
Salvasem nişte bani cu viza benelux, îi întind 50 şi-mi pun podoaba la gît. O să-mi poarte noroc! N-a fost să fie, după două zile şi lănţişorul şi cruciuliţa s-au coclit!

Privind din altă direcţie, s-a spart ghinionul: pe la începutul lui decembrie, cursa LTU a aterizat cu brio la Dusseldorf. Acolo ne-a aşteptat prietenul socrului meu, Xifta. Vorba aia, cu trei prieteni înconjori lumea. Xifta locuia într-un apartament cu două camere în Essen, şi tocmai îl părăsise nevasta. Cum nu se poate mai convenabil: el a mai scăpat de presiunea gîndurilor, povestindu-ne împrejurările şi noi ne-am învîrtit de voie prin locuinţa micuţă. L-am întrebat de ce liftul blocului este îngust şi lung:
- Nemţii sînt oameni practici. Cînd moare un locatar, nu poţi aşeza sicriul vertical.

În prima noapte m-am trezit pe la 3:00. Roşcata dormea torcînd liniştit; de pe recamierul unde dormea copila noastră de cinci ani se auzeau zgomote:
- Te-ai trezit?
- Nu ştiu ce-i cu mine. Nu pot să dorm.
- Datorită diferenţei de fuse orare ...
Vorbeam degeaba. Cît îşi aducea ea aminte, nu se trezise niciodată noaptea. Era călită la grădiniţa americană. Activităţile se desfaşurau acolo în jurul bazinului de înnot. Pe la 18:00 cînd o aduceam acasă era obosită, mînca şi nici televizor nu-i mai trebuia.

miercuri, iulie 20, 2011

Fabrica de diamante (I)


Înaintea comunităţii europene existau şi alte afinităţi între state, printre care şi Benelux. Denumirea vine de la începutul numelor celor trei state participante: Belgia, Olanda (Netherlands) şi Luxembourg.

În perioada începuturilor din America, înainte de a ne încetăţeni, am planificat o excursie: Germania, Belgia şi Olanda. Paşapoartele noastre fără cetăţenie expiraseră şi-am aplicat şi obţinut un Re-entry Permit în SUA. Doar culoarea albă îl deosebea de un paşaport obişnuit. La vremea respectivă era valabil 5 ani şi l-am folosit intensiv. Altădată, la intrarea în Konstanz, din Elveţia vameşul neamţ îşi strigă colegul:
- Hans, vină să vezi noul paşaport american!

Însă cu Re-entry Permit-ul trebuia să-ţi plăteşti vizele de intrare în statele de vizitat. Cu $50/persoană orice ambasadă a ţărilor din Benelux îţi ştampila o viză în paşaport, bineînţeles valabilă pentru cele 3 ţări. Cel mai aproape, consulatul belgian era localizat pe bulevardul Wilshire. Acest bulevard continuă seria clădirilor înalte din downtown LA, către vest spre oceanul Pacific.

Ce vremuri relaxate, eram singurul client la consulat. Plictisit, funcţionarul, m-a invitat într-un birou fără geamuri securizate între noi. Mi-a înmînat un formular:
- Viza asta ieftină are o condiţie: dacă o obţineţi de la noi, va trebui să intraţi prima dată în Belgia.

Completînd formularul relativ simplu pe o masă apropiată, am avut plăcerea să observ cum funcţionarul răsfoind nişte hîrtii se scobea şi-n nas. Apoi răsucea expert biluţe pe care le lipea sub tăblia biroului.