Sentimentul sovietic (I)

Încă din şcoala primară au apărut întrebări. Tovarăşa învăţătoare ne-a explicat războiul al doilea. Aceaşi concluzie a filmelor de război ruseşti: poporul sovietic învingător. Unul din colegi, Ciobanu, a ridicat două degete:
- Mi-a spus bunicul: dacă nu erau americanii ruşii pierdeau.
Tovarăşa învăţătoare a ocolit cu delicateţe răspunsul iar eu am rămas nelămurit! Acasă l-am întrebat pe tata. A bufnit în rîs.
- De ce rîzi?
- Tata lui Ciobanu e mare mahăr la partid!

Detaşat la ţară în vacanţa următoare, am repetat nelămurirea bunicii:
- Pe la sfîrşitul lui 44 a fost cantonat la noi, un soldat rus. A inundat un stup şi a colectat o găleată de miere. A mîncat jumatate, apoi s-a culcat. Eram speriaţi, credeam că moare. Ne-am gîndit să-l ducem la pîrîu, să-l îngropăm în nisipul umed şi rece. Asta e tratamentul din strămoşi pentru cei care mănîncă multă miere de albine.
- Seamănă cu tratamentul pentru cei loviţi de trăsnet! Soldatul a murit?
- Da de unde, s-a trezit cu cuvintele:
- Devocika, devocika?
Dar toate fetele erau ascunse.*

Deoarece bunicul fusese concentrat în timpul războiului undeva la Tiraspol, l-am abordat pe unchiul Bîrcă.
- Au fost cîţiva soldaţi ruşi în sat. Mai toţi întrebau:
- Scolko kilometrî Berlin?
Sau direcţia:
- Kuda Berlin?
Iar unii săteni hîtri:
- Păi treceţi dealul ăsta şi încă unul şi gata se vede oraşul!

* Mult mai tirziu, am realizat de ce aproape toată generaţia berlineză (63 de ani) este de un blond mai spălăcit.