În memoria lui Mircea

Bucureşti. Au trecut 5 ani de la moartea unchiului meu. Totdeauna ne-am înţeles de minune. La ultima revedere a plîns. Nu-l văzusem niciodată plîngînd.

La începutul lunii iunie 2004, am primit acest email de la Doru, ginerele lui:

Cu toţii sîntem răvăşiţi de dispariţia extrem de rapidă a lui Mircea.
În urmă cu 22 de ani, am intrat în casa lui prima dată; a fost extrem de înţelegător şi sensibil cu mine. De atunci, viaţa mea şi a Ginei a fost mereu ascendentă.

Acum, fără el totul este complet schimbat. Însufleţea orice lucru neînsemnat. Fetele se ţin tari dar vor fi marcate de dispariţia lui fulgerătoare.

Inima lui mare n-a mai rezistat. Avea cuvinte potrivite pentru fiecare şi i-a iubit pe toţi din jurul lui.

Acum 55 de ani a plecat cu traista-n băţ de la ţară şi a realizat multe. Realizări care nu pot fi contabilizate sau evaluate. Incomensurabil: a ştiut să se înconjoare de oameni care îl iubesc.

După dispariţia lui, preţuim şi mai mult viaţa. Ne-a lăsat nouă această viaţă, de care poate, nu sîntem demni. Noi nu sîntem aşa curajoşi şi buni ca el.

Pentru că sîntem mai slabi şi mai neajutoraţi fără el, va trebui să-l cultivăm în sufletul nostru pentru a ne îndruma paşii nesiguri. Clipele petrecute alături de el vor fi totdeauna în memoria noastră.

Dumnezeu să-l ierte.

Doru
Marţi, 8 Junie, 2004