După o anumită vîrstă orice zi e un cadou. Fiecare îşi stabileşte "anumita" cu metode proprii. În unele zile cadou te năpădesc amintirile. Unii susţin că-n memorie, omul păstrează toată viaţa lui, doar accesul se pierde; adică nu mai ştim adresa şi parola anumitor feliuţe de memorie.
Amintirea mea cea mai îndepărtată e cînd am căzut din pod, pe la vreo trei ani. Cineva uitase scara pe chepengul deschis al podului. M-am urcat şi-am descoperit spaţiul minunat destinat vechiturilor, lucruri considerate imediat nefolositoare dar cu posibilităţi viitoare.
Am rămas fascinat de o maşină de cusut, damblagită. Roata din dreapta cu mîneraş funcţiona satisfăcător. Am tot învîrtit-o pînă am ameţit.
La plecare m-am împiedecat de scară şi-am căzut rostogolindu-mă din treaptă-n treaptă. O vecină m-a găsit leşinat. A fugit grabnic la mama:
- A căzut Costel!
- Nu-i nimic.
Mama adera la teoria: copii trebuie să se descurce singuri. De mic m-ă lăsa singur în casă.
- Da-i curge sînge din ureche!
De fapt mă lovisem la bărbie. M-a transportat în braţe la vecinul nostru, medic evreu cu care tata nu vorbea. Nu era o dispută rasistă. Medicului avea un băieţel alintat, să nu spun prost crescut. Cînd tata venea de la serviciu băieţelul îl striga de după gard:
- Băşinosule!
Replica venea cu-njurături şi iaca aşa se nasc conflictele.
