Din nou despre criza economică

Cu toţii ştim motivul principal al actualei crize economice: credite lejere. Un factor neglijat de specialişti este: China.

După ce în 1989, tînărul cu cîte o sacoşă în fiecare mînă (dispărut fără urmă) a oprit un tanc, trimis să înăbuşe protestele din piaţa Tiananmen, China comunistă a urmat o cărare nouă: proletar capitalistă. Guvernanţii comunişti au pus la dispoziţia capitaliştilor întreprinzători vestici, o treime din forţa mondială de muncă. S-a creat încet, încet o puternică maşină producătoare de bunuri accesibile iar bănuţii sporesc neîncetat în cuferele Chinei socialiste.

În vest, şomerii rezultaţi s-au orientat pentru servicii mai prost plătite. Nivel de viaţă a scăzut!? Nu drastic. Magazinele pline de mărfurile ieftine chinezeşti nu au lăsat să scadă vizibil puterea de cumpărare. Instinctiv, oamenii (mai ales tinerii) s-au opus acestei situaţii. Exemplu:
Merg la magazinul Target cu Iris. Observ că examinează atent obiectele.
- La ce te uiţi?
- Unde sînt produse. Nu vreu să cumpăr produse chinezeşti.
Am rămas perplex. Dar nu prea a avut noroc. S-a ales cu unele obiecte vietnameze sau indiene!

Membrii de partid chinezi neîncrezători în viitorul Chinei, au investit profitul obţinut cu trudă şi sacrificii de proletarii chinezi, în America. Au fost atraşi de siguranţă şi dobînzile mari.

Banul trebuie privit la fel ca orice altă marfă. America inundată de bani, a început să furnizeze credite lejere. Am ajuns la începutul povestirii noastre.

Pasărea Colibri

Povestioara care urmează nu este despre formaţia Pasărea Colibri. Totuşi, am fost şi noi la concertul lor, susţinut la restaurantul Dunărea în Anaheim. În pauze a cîntat Ducu Bertzi. Acesta a sesizat după melodia "Cînd s-o-mpărţit norocu": audienţa este majoritară din Ardeal şi a continuat numai cu piese maramureşene. A vîndut toate CD-urile cu $20/bucata. Era roşu în obraji de fericire!

Kanapelele de la IKEA au la mine acasă trei faze. Prima, glorioasă, în camera de zi. Stăpînii sau oaspeţii o călăresc pentru vizionarea programelor TV. Cînd petele de la vinul roşu sau alte băuturi nu se mai pot scoate decît cu foarfeca, kanapeaua este scoasă afară.

Aceasta este faza a doua. Aici suferă intemperiile vremii şi este marcată zilnic de pitbullul meu Wilson. Pentru a prelungi faza a doua, mai nou lungesc picioarele kanapelei cu leaţuri 2 x 4 *.
În faza a treia kanapeaua este scoasă pe stradă cu un cartonaş vizibil de la distanţă: FREE.

Cu cîţiva ani în urmă admiram cu Murli, peisajul curţii mele, pe kanapeaua în faza a doua. Mi se părea ca-n paradis! Murli, motanul meu, moţăia dar cu urechile mişcîndu-se după zgomote neştiute.

De fapt, n-am ştiut niciodată dacă e motan castrat sau pisică!? A venit la noi de undeva şi pentru că miorlaia înfiorător, Roşcata l-a numit: Murli.

În faţa mea, lîngă garaj, era o tufă de jumătate de metru înălţime cu nişte flori roşii în formă de clopoţel. Apare o pasăre colibri care culege conştiincioasă nectarul. În timpul ăsta Murli sare uşor de pe kanapea şi se apropie discret, tîrîş de tufa.

Pasărea nu sesizează motanul; pare o cîrpă gri cu alb aruncată la întîmplare care micşorează constant distanţa faţă de tufă. Doar vîrful cozii i se zbate nervos. Brusc se aruncă cu toate labele desfăcute.

Apare răvăşit din plantă, fără nimic în labe sau gură!? Unde e pasărea colibri? Răsare imediat, tot răvăşită, zburînd aiurea. Curînd îşi revine şi zboară tot mai repede în cercuri. Reperează motanul, zboară fulgerător pe lîngă capul lui.

Motanul fuge disperat prin curte încercînd tehnica zig-zag. Parcă ar fi făcut armata la infanterie. Din vînator s-a transformat în vînat! Vede kanapeaua salvatoare şi în viteză dispare între pernele de burete din spatele meu.

Pasărea colibri zboară acum în jurul meu! Bunicul m-a învăţat să nu-mi fie frică de albinele furioase. Să stau nemişcat. S-a oprit brusc din zbor, zburînd la numai 10 cm de faţa mea. Ne-am uitat unul la altul. Mi s-a încrucişat privirea! Am recepţionat mesajul ei:
- Motanul e norocos. S-a ascuns dupa tine, altfel îi scoteam un ochi.

Apoi a zburat înapoi. Este singura pasăre care zboară cu spatele.

A mai trecut un an. Murli şi-a găsit un nou loc sigur, o vizuină, în kanapea. Se strecura printre bureţi cu agilitate. Într-o duminică dimineaţă a trecut pe la mine Costache şi deoarece kanapeaua era aproape de faza trei, l-am întrebat:
- Mă ajuţi s-o mut în stradă?
- Da.
O ridicăm noi cu greu şi parcă mişcă ceva!? Brusc, sare Murli mieunînd puternic. Speriaţi, am scăpat kanapeaua jos. Bine că nu ne-a căzut pe picioare!

* bare de lemn de dimensiunile 2 inch x 4 inch. Datorită economiilor acum dimensiunile sînt 1.5 inch x 3.5 inch.

Lecţia de vînătoare

Tata îl cunoştea pe tovarăşul Pruteanu de la partidele de pescuit. Era un vînător experimentat şi pasionat. În perioadele cînd vînătoarea era interzisă, mai împuşca chiar si cîinii sau pisicile din împrejurimi. Mai tîrziu a făcut niţică puşcărie pentru braconaj.

Într-o zi din vacanţa de iarnă a clasei a 8-a, nea Pruteanu mi-a predat prima lecţie de vînătoare. Am intrat în viile culese de la IAS Copou; a început cu descrierea puştii şi a muniţiei. Ascultam cu ochii lărgiţi şi urechile dilatate. Sorry, invers. Mi-a înmînat puşca spre demontare, montare şi manipulare. Odată testul trecut am pornit cu arma pe umăr, in căutarea iepurilor.

Am urcat şi coborît dealuri şi delureţe. Am cotit dreapta apoi stînga pe cărări numai de el ştiute şi aşa mai departe. Nici picior de iepure. După vreo 4 ore de marş eram în situaţia motănelului bancului clasic: un motan experimentat îl ia pe motănel la agăţat pisici, iarna pe acoperişuri .......
Î-am spus:
- Nea Pruteanu, eu mai vînez puţin şi mă întorc acasă.
- Hai că ajungem la iaz.
Într-adevăr găsim un iaz liniştit, plin de mătasea broaştei, stufăriş şi alte ierburi.
- Trage un foc la nivelul apei.
- Unde?
- Spre stufăriş.

Iau poziţia vînătorului, chitesc şi trag un foc de alice spre iaz. Out of nowhere, ies vreo 7 broaşte la suprafaţă ... Încă revăd din memorie acestă imagine grotescă a broaştelor plutind cu burta în sus!

M-a luat un leşin pe la burtă. Am simţit că o să dau la boboci!
I-am predat puşca şi m-am întors singur acasă. A fost prima şi ultima lecţie de vînătoare.

PS. Totuşi cu vînatul (iepuri, şerpi şi alte vieţuitoare) m-am mai întîlnit. Odată am fost faţă în faţă cu un mistreţ. Asta va fi subiectul unei povestiri viitoare. O perioadă de viaţă am trecut prin faza excursiilor montane (acum sînt în faza blogurilor). Atunci un prieten m-a întrebat:
- Ai văzut vreodată ursul?
- Nu, doar căcatul lui în zmeuriş.

Şi am încălecat pe canapeaua de la IKEA (Iliuţă ar scris: kanapeaua) iar mîine o să încerc să urmăresc meciul:
Romania - Serbia. Sîrbii declară:
Romania are doar doi vecini prieteni: Marea Neagră şi Serbia. Oare mîine îşi vor reaminti acestă vorbă?
- Hai Romania!!

Blogul lui Costel

Primesc azi un email de la Tinel:
- Eşti tare, Costele. Prin cuvîntul cheie fofeze ai ajuns cu blogul în poziţia 4, la Google. Am căutat să văd ce înseamnă înainte de a-l citi.

Fuguţa la google să-l încerc şi eu. Sînt în primii zece! Bucurie! Oare la ce-mi foloseşte? Fiind un om practic caut prin yahoo domeniul fofeze.com. Surpriză domeniul fofeze.com este available. Cum şi lui Dănuţ îi trebuie cîteva fofeze pentru camera folclorică unde acum doarme "ţiţica", imaginez un plan simplificat.

Voi căuta un meşter fofezar din nordul Moldovei, îi explic cum nenea Google ne scoate în faţă şi încercăm să le vindem pe internet. Dacă în Moldova nu mai sînt asemenea meşteri, voi încerca cu unii similari chinezi.

Nu închei capitolul căutări. Încerc cu fofează. Aici apare mai mult romanul "Sfîrlează Cu Fofează" de Victor Ion Popa. Totuşi găsesc un site unde "fofează" este folosit în sensul unei anumite părţi ale configuraţiei feminine. Închid repede situl şi-l şterg din memoria temporară, să nu mă prindă Roşcata.

Nici la cautarea prin fofelniţă nu apar în faţă, aşa că trec la vîrtelniţă. Aici găsesc un articol interesant:
De ce scriu cu î din i în Ziarul de Iaşi. Habar n-aveam: în 1990 au dat o lege nouă în ortografie!

În concluzie, dacă vreţi să găsiţi uşor Blogul lui Costel, căutaţi prin Google, cuvîntul cheie: fofeze *. Succes!

* Fofeaza

Continuare la soldatul TR-ist Dan

Continuare la soldatul TR-ist Dan

Şi eu am fost santinelă, noaptea în armată (soldat TR-ist). La parcul auto, în schimbul întîi (23:00 la 2:00). Un frig în ianuarie de crăpau ambreiajele camioanelor cu prelată. Nu aveam vinul roşu colorat cu sfeclă de care vorbeşte Dănuţ.

Mi-am făcut vreo jumătate de oră traseul conştiincios în jurul camioanelor cînd m-a pocnit o pîntecăraie!!! Ceva nu mi-a priit la cină! Dilemă mare: dau alarma sau o rezolv local!?

M-au speriat formulele care trebuiau respectate (legate de caporalul de schimb) în cazul unei alarme, m-am hotărît s-o rezolv local, între camioane. Ce s-ar fi întîmplat: ori eram surprins de inamic (pe vremea aia: americanii) ori de caporalul de schimb, deci bulău. Cum bulăul îl mai experimentasem, am riscat.

Mi-am dat uriasa manta de molton jos, am agăţat automatul de mînerul uşii unui autoblindat şi am scăpat de alarmă.

În decursul acestui proces am călcat regula întîi a santinelei: nu are voie să lase arma din mînă. Odată călcată prima regulă, e mai uşor cu a doua. Am căutat un camion descuiat şi am petrecut restul timpului de pază, la adăpost de vînt.

Hai la fofeze!

Povestirea se petrece cred prin anii 39, 40 şi ne-a fost relatată de profesorul nostru de engleză din liceu: Emil Şfichi. În primăvara anului cînd clasa dumnealui termina liceul, s-au hotărît să organizeze o excursie. Cum şi atunci, la fel ca azi, lipseau banii, au imaginat modalităţi de obţinere .....

La un moment dat, strada din Iaşi unde locuia liceanul Emil, a fost inundata de strigătele:
- Hai la fofeze! Hai la fofeze!
- Ce-s alea fofeze?
A întrebat ţăranul din căruţa plină cu obiectele respective.
- Îs pentru fofelniţă.
- Ce-i aia fofelniţă?
- Parte din vîrtelniţă.
- Dar vîrtelniţa?!
- Depanatoare.
Emil a înţeles: ceva legat de depanarea firelor de cînepă sau lînă;
- Cum le dai?
- 2 la leu.
- Cîte ai în căruţă?
- Vreo 4000.

A doua zi iar a apărut căruţa cu fofeze şi a treia zi a auzit din nou zbieretele:
- Hai la fofeze! Hai la fofeze!
- Tataie, ai vîndut ceva?
- Nu prea, vreo 20, mîine plec acasă.
Un fulger salvator trece prin mintea lui Emil.
- 20 la leu. Cumpăr toată căruţa. Vin peste 2 ore cu 200 de lei.

Se întîlneşte cu cîţiva colegi şi le împărtăşeşte planul. Strîng cu greu 150 de lei. De voie, de nevoie, ţăranul descarcă fofezele în curtea lui Emil.

Zi de zi, timp de doua luni, colegii lui Emil chestionau vînzătorii diverselor magazine din Iaşi:
- Aveţi fofeze?
Răspunsul era negativ şi vînzătorii nici nu prea ştiau ce sînt fofezele! Pe la mijlocul lunii mai, cu desaga în spinare, Emil a început să strige:
- Hai la fofeze! Hai la fofeze!
Din magazinul cel mai apropiat a sărit imediat proprietarul, care a întrebat:
- Cum le dai ?
- 2 lei bucata.
- Scump.
- Dacă nu le vrei, găsesc eu alt muşteriu.
Aşa vinde Emil prima desaga de fofeze. Urmează a doua, etc pînă se termină toate fofezele. Au avut o excursie de pomină.

PS: Mult timp după aceste evenimente, cîte un vînzător recunoştea ocazional unul din colegii lui Emil.
- Nu vă mai trebuie fofeze?
- Nu. Am avut atunci la liceu, proiectul: vîrtelniţa.

Peripeţii pe avion şi în aeroport.

Cu cîţiva ani în urmă, călătoresc Los Angeles - Bucureşti via Frankfurt, cursa LH 457 *. Îmi găsesc locul la culoar, obţinut cu greutate de Roşcata, ocupat. Oare şi aici se poate întîmpla ca la CFR: doi pe un loc? Domnul de pe scaunul meu, mă roagă amabil să facem schimb. El ar vrea să stea lîngă fratele lui.

M-a prins într-o pasă bună, deşi ştiam vorba veche: să nu dai vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Îi încredinţez cuponul locului meu şi caut pe celălalt culoar noul scaun. Aici sînt la mijloc între un tinerel la fereastră şi o doamnă corpolentă şi zîmbitoare la culoar. Se prezintă, Mary .... şi într-un minut am aflat: este profesoară la San Diego, merge în Grecia fără soţ. Soţului îi este frică să zboare.

Mă gîndesc, ce fel de soţ o fi avînd Mary !?. Probabil unul mic şi slăbuţ. Gîndul avansează la vorbele lui nenea Visarion: "stă pe ea ca şoarecul pe sacul de păpuşoi".

Cînd avionul atinge altitudinea de croazieră, se aprinde becul care te lasă să scoţi centura. Mary mă întreabă:
- Pot să ridic mînerul ** dintre scaune?
- Desigur.
Îl ridică şi se revarsă pe scaunul meu.
- Ce bine, stăteam doar pe coapse.

După vreo jumăte de oră se simte miros de mîncare încălzită:
- Oare ce ne serveşte?
- Chicken ori Pasta, asta se dă în ultima vreme pe cursele transatlantice. Se poate găsi meniul în cartea cu programele la bord. Caut cartea şi îi arăt meniul:
salată verde cu sos 1000-island; la alegere între Beef Stroganoff cu tăieţei de casă, sau Ravioli cu Mozarella în sos de roşii; mousse de ciocolată la desert. În sectorul băuturilor: apă, pepsi, bere, vin alb sau roşu, toate la păhărel.

Apare stewardesa şi Mary îşi potriveşte cu greutate masuţa portabilă. Eu nu prea am chef de mîncare.
Mai înfing furculiţa într-o pastă, culeg singura felie de roşie din salată dar savurez vinul aspru roşu. Mary a terminat între timp totul. Vesela e lună. Se uită cu jind la nişte călători din stînga/faţă care mai înţelepţi, au venit cu pachetele de mîncare de acasă. Schimbă vederea către tava mea.
- Mai consumaţi?
- Nu.
- Pot să le termin eu?
- Desigur, dar am gustat pe ici pe colo.
- Nu face nimic.
Termină cu poftă şi mîncarea mea. După filmul artistic îmi sugerează:
- Ce zici de un Burger King?
Dau din umeri. Mai trece un timp şi iar îmi şopteşte.
- Abia aştept să ajung la Frankfurt.
- De ce?
- Stiu o cofetarie care vinde nişte pateuri cu brînză delicioase!!

Greu cu zborul. Masa de dimineţă întîrzie. Mary se frămîntă:
- Oare ce-i de mîncare dimineaţa?
Un sfert de idee diabolică îmi răsare în cap.
- Cînd am fost la toaletă am auzit stewardesele vorbind. Din motive tehnice nu vor mai servi masa de dimineaţă şi anume omlete calde.
- Nu se poate !!
Chiar atunci trece grăbită stewardesa Helga pe lîngă ea ... O agaţă de mînă.
- Cînd vine masa de dimineţă?
- Mă grăbesc, am o urgenţă. Stewardesa Helga se depărtează rapid.
- Ti-am spus. Nu mă crezi!?

Mary începe să bată sacadat un tact cu picioarele pe podea şi se uită neliniştită peste tot. Ritmul se înteţeşte. Brusc se potoleşte. Un miros de omletă reîncălzită învăluie suav călătorii.

Paşesc adînc si cu plăcere betonul aeroportului din Frankfurt. Scaunele pe care unii călători dorm, par fotolii comparate de cele din avion. Oare cine or fi adormiţii? Singur găsesc răspunsul: cei care au pierdut cursele de legătură. Ajung la terminalul pentru cursa de Otopeni. Mai am vreo oră jumătate. Mă las pe un scaun. După 12 ore de peripeţii în avion şi 9 ore fuse schimbate, o să adorm imediat. Mi-e frică să nu păţesc ca adormiţii anteriori. Mă apropii de biroul angajaţilor Lufthansa. O rog pe altă Helga:
- Sînt foarte obosit după zborul din Los Angeles. Vreţi să mă treziţi la cursa de Bucharest?
- OK.
Mă aşez pe scaunul din faţa ei şi adorm instantaneu. Nu visez. Parcă trece doar o secundă. Sînt zgîlţîit.
- Sculaţi-vă: cursa spre Budapest e la îmbarcare.

Iar confuzia clasică. Am dormit doar 10 minute. Mi-am revenit.

* Lufthansa.
** pe care îţi odihneşti mîna.

Mugur

Prietenii mei au simţul umorului foarte dezvoltat. Îi scriu lui Mugurel un email scurt: 

- Ce se mai întîmplă pe la voi? Sînteţi OK? Criza economică vă deranjează? Îmi răspunde: 

- Noi sîntem bine, cît se mai poate, la vîrsta asta au început: ba te mai doare pe colo, ba te ţine pe dincolo, mai un dinte se clatină, etc. Fiica-mea a început săptămîna asta politehnica în domeniul electric, să vedem ce va ieşi la final. Cu jobul mergem înainte scîrţîind, compania nu şi-a mai revenit la ce a fost înainte de atentatele din Sept 2001, deşi pentru alţii criza din aviaţie s-a terminat de mult. Doamne ajută să meargă înainte chiar şi aşa că dacă mai apucăm cîţiva anişori, aia e, pensia ne aşteaptă. 

După un an îi scriu iar: 

- La Multi Ani, Mugurel! În ce an am fost de revelion la voi? Îmi răspunde: 

- Mulţumesc pentru urări. Noi sîntem bine, ne-am mai împlinit puţin fiindcă punem prea mult usturoi la cîrnaţi. Fiica-mea a terminat recent sesiunea de iarnă din anul doi. În paralel cu ea mai facem şi noi încă o dată facultatea, fiindcă mai mereu vine cu tot felul de chestii de matematică, circuite etc. Apropo de revelion, aţi fost aici în 2001-2002.

Repercursiunile cazului Rîmaru

În anul 1971 a fost condamnat la moarte şi executat cel mai cunoscut criminal în serie roman, Ion Rîmaru. La vremea respectivă el era student la facultatea de medicină veterinară din Bucureşti şi în camera lui de cămin s-au găsit în afara sculelor folosite la uciderea victimelor şi numeroase urme de lovituri de cuţit pe uşă.

Cazul a fost prezentat şi adminstratorilor de cămin. Aceştia au verificat toate uşile camerelor studenţeşti de cămin, încercînd să descopere din faşă alţi "criminali".

Tinel mi-a scris următoarea povestire:
Eu şi John (anul trei) locuiam împreună cu alţi 2 colegi în Complexul Regie 2, blocul B. Tocmai fusese prins Rîmaru. În aceeaşi perioadă, ceilalţi 2 colegi de cameră, dar trebuie să recunosc acum şi eu, exersam aruncarea cuţitului în uşă. Nu încadram pe cineva între loviturile de cuţit aşa cum ai văzut la circ. John era prea leneş pentru a participa la asemenea activităţi.

El, spre exasperarea mea şi nu numai, cum bine ştii, abia dacă rostea cîteva cuvinte pe zi. În rest dormea, fuma sau bea. Habar n-am cînd învăţa. M-a enervat faptul că a luat 9 la Socialism Ştiinţific fără să creadă o iotă din cele cîteva rînduri pe care le-a scris pe tablă, în timp ce eu abia 5, deşi vorbeam de 100 de ori mai mult decît el şi credeam la fel de puţin în acele învăţături.

Descoperirile semnelor de lovituri de cuţit de pe uşa camerei mele de cămin au fost raportate şi am apărut înfieraţi într-un articol în Viaţa Studenţească. O primă apariţie pentru mine în presa scrisă, cu excepţia unui concurs regional de sărituri peste capră, pe vremea şcolii generale. Atunci, am ocupat locul întîi şi m-au dat la ziarul regional.

În semn de protest, am părăsit căminul şi ne-am mutat la gazdă pe lîngă Parcul Circului, într-o mansardă a unei vile, o cămăruţă de 3 x 2m cu un mic vestibul. Patul, prea îngust pentru 2 studenţi, a fost "lăţit" spre perete cu o scîndură acoperită cu cîteva pături.

Deoarece plăteam chirie, a trebuit să strîngem cureaua şi am vîndut cartelele de masă, păstrînd doar un prînz la 2 persoane. Ne duceam la cantină cu rîndul.

Am fost invitaţi şi ascultaţi pe rînd de prodecan. Trebuia să explicăm motivul părăsirii căminului. Eu am minţit ceva să ieşim bine. John era prea leneş să mintă, aşa că povestile noastre nu s-au potrivit. Am primit amîndoi mustrare scrisă cu avertisment de la decanat.

Pe vremea aceea, aveam plete şi barbă. Manifestare hipiotă, urmărită cu multă îngrijorare de autorităţile comuniste. Miliţia cînd prindea vreun hipi, îl tundea şi îi tăia blugii.

În rest, anul acela de gazdă a fost minunat. Am mîncat ouă clocite fără să ştim de ce pocnesc la fiert pe reşou. Am iubit o fată de la spaniolă care umbla numai în negru şi care, am aflat după 20 de ani: a devenit preoteasă!

Leuţu

Pe vremea cînd Mircică încă era în SUA, închiriase o casă în Anaheim. Să iasă mai bine la chirie, o subînchiriase. În sufragerie dormea cu Georgică, dormitorul mare il ocupau fiica lui cu actualul soţ, iar în dormitorul mic locuiau Vasile cu nevasta lui (cei mai voluminoşi). Nu aveau nevoie de ceasuri, casa era vizavi de calea ferată către San Diego.

Proprietarul Dan, pe care Mircică l-a poreclit Dan Pancreas (avusese o intervenţie chirurgicală), ca să-l deosebească de alţi prieteni cu prenumele Dan, avea trei dobermani dintre care unul pitic: Leuţu. Era o caricatură. Mai tîrziu am aflat că acest tip de cîine nici nu este înrudit cu dobermanul german. Prin înţelegere, cîinii au intrat în îngrijirea chiriaşilor.

La o serată cu mîncare, organizată de Mircică, ne povestea despre un tip mic de statură. Să fie mai elocvent:
- Trecea în picioare pe sub masă!
Cînd a terminat şi după ce musafirii au rîs pe săturate, l-am întrebat:
- Voi scoateţi cîinii aştia la plimbare?
S-a făcut brusc linişte. Mircică era gata să scape lingura în castron! Nici nu le trecuse prin cap să-i plimbe. Nici lese n-aveau.
- Costele, nici pe fosta soacră * n-am plimbat-o!

La cîteva luni cînd Mircică a organizat altă petrecere, s-a supărăt tare pe Leuţu. Mi-a zis:
- Vreau să-l văd împăiat.
- Împăiat?!
- Da, cu ochi de sticlă în poziţia de adulmecare a vînatului.
- Ce ţi-a făcut?
- S-a suit pe masa pregătită pentru petrecere, a distrus decoraţiile şi a mîncat din aperitive.

Cînd prietenul nostru Mugur din Montreal ne-a invitat să petrecem revelionul la ei, am căutat un hotel pentru Wilson, pitbull-ul meu. Nimeni nu primea pitbull necastrat aşa că l-am rugat pe Georgică să aibă grijă de el. A acceptat. I-am pus harnaşamentul şi l-am dus la Mircică. Georgică a luat suta şi în semn de saftea a frecat-o prin barbă. L-a prezentat dobermanilor. După cîteva fricţiuni iniţiale cu Leuţu, şederea lui Wilson a decurs fără probleme.

L-am predat pitbull american şi l-am recepţionat pitbull roman !?

De revelion Gerogică a gătit o oală mare de sarmale care nu i-au reuşit. Aşa că a hrănit cîinii cu ele. De atunci Wilson, altfel moţocos la mîncare, iubeşte sarmalele ba chiar şi varza a la Cluj.

Leuţu nu a fost împăiat. L-a vîndut Dan Pancreas unui cuplu din Florida. Acolo Leuţu tronează în dormitor pe o pernuţă specială.

* Am cunoscut-o mai tîrziu, la o altă petrecere, în casa altor prieteni. Era o discuţie despre papagali. Fosta soacră a lui Mircică a început să ne povestească: mă plimbam în tinereţe în Bucureşti, la bariera Vergului şi dintr-un balcon o voce ciudată:
- Eşti o curvă ...... !!! Mă uit, un papagal.
Eu n-am vrut să pierd momentul şi am intervenit:
- Şi era adevărat?
Nu ştiu cum s-a terminat povestirea pentru că Roşcata m-a călcat tare pe picior. Menţionez: eram în sandale.

Diosig (3) sau Athens

Dacă aterizezi la terminalul internaţional Tom Bradley * şi te îndrepţi pe un coridor nesfîrşit către serviciile de emigrare, îţi sare în ochi anunţul: mănîncă-le, aruncă-le sau vei plăti o amendă. Se referă la fructele şi legumele proaspete pe care nu ai voie să le introduci în SUA.

Să presupunem că ai un măr Jonathan ** cu tine. Sistemul tău digestiv este capabil să răzbească inamicii invizibili ascunşi în măr. Lucrurile s-au schimbat. Cînd eram mic, la bunici, inamicul era un vierme alb dolofan şi trebuia să mănînci mărul în jurul lui.

Şi cu plata amenzii sînt lămurit. După ce treci de ofiţerul de la emigrare şi aştepţi nerăbdător bagajul mare, se apropie o doamnă de la serviciul vamal cu un cîine plictisit, în lesă. Acesta îţi miroase geanta de mînă.
- Aveţi fruncte în geantă?
- Nu. Tocmai am mîncat mărul.
Dau să mîngîi cîinele.
- Nu aveţi voie să-l mîngîiaţi.
- De ce?
- Face parte din personalul vamal.
Şi asta e de înţeles. Pe doamna (nu prea era drăguţă), nici n-aş fi mîngîiat-o !?

Lajoş cînd pleca din Oradea spre SUA, freca geanta pe dinăuntru şi dinafară cu piper. Nici cîinele lui Pazvante nu se mai apropia. Dar Lajoş nu aducea fructe ci cîrnaţi sau slănină.

Dar ce se întîmplă cu fructele pe care le arunci la aeroport? Povestirea urmatoare clarifică oarecum problema.

În 1995 primesc un telefon scurt de la Lajoş:
- Treci pe la mine să-ţi dau nişte palincă.
La aşa ofertă m-am prezentat de urgenţă la casa lui din Athens, un orăşel apropiat de Inglewood. Lajoş cu tatăl lui vitreg suprevegheau o instalaţie ciudată: cazan la flacără, ţeavă din cupru răcită în apă, etc. Îmi dau spre degustare un păhărel cu lichidul care curgea la capătul ţevii de cupru.
- E bună, te curăţă.
Îi răspund aprobator!
- Din ce faci palinca?
- Din fructe.
- Ce fel de fructe?
Desface larg uşile din spate ale dubiţei. O vedere senzaţională: fructe peste fructe în cutii, tropicale, obisnuite, etc. O arca lui Noe în domeniul fructelor.
- De unde le-ai luat?
- Ştii, la aeroportul LAX se colectează fructele confiscate de la calatori..
- Da??
- Le aruncă într-un container. Îi dau $10 paznicului şi mă lasă să încarc o dubiţă.

* Primarul Los Angelesului, 1973-1993, cinci mandate. Este cunoscut pentru jocurile olimpice de vară (1984) şi pentru acest terminal.Totuşi generaţia tînără ( de ex fiica mea ) nu mai ştie cine a fost.

** Ion le cultivă şi Nathan le vinde.

Dog-Show în Victorville

Dănuţ a iniţiat o lepşă: despre cît şi ce trebuie să ştie lumea despre noi.

Asta îmi aminteşte ghicitoarea:

Mama tatei,
Soacra mamei,
Bunica mea,
Cîţi ochi avea.

Pe de altă parte, am primit de la Florin un link: Dog-Show în Victorville.

Diosig (2) sau Temecula

Au trecut cîţiva ani buni de la poveştile cu Diosig (1). Lajoş şi familia s-au acomodat cu viaţa trepidantă americană. Financiar, profesorii de economie ar fi trebuit să-i studieze. Ei urmau un principiu ardelenesc: banii intră în casă din salarii sau alte activităţi dar nu mai ies.

În 1989 mi-am cumpărat o casă la 30 de mile de Hawthorne şi Lajoş s-a mutat într-un oraş apropiat unde multe din locuinţe aveau gratii la ferestre. Mai rar aflam veşti despre el. La începutul lunii decembrie 1989, mă sună:
- Mergi sîmbătă cu mine în Temecula să culegem nişte struguri?
- Struguri?
- Patronul meu are o vie acolo şi anul ăsta n-a cules-o, preţul culesului depăşeşte pe cel al recoltei. Cumpără-ţi un tomberon mare.
- Ce fac eu cu strugurii?
- Vin.
- Nu mă pricep şi nici n-am sculele necesare.
- Lasă că-ţi fac eu vinul, mi-am construit un storcător. Cumpără o damigeană de sticlă. Vin să te i-au la 4:00 dimineaţa.
- La 4:00! ... Bine.

M-am pregătit. Am cumpărat un tomberon de plastic de 80 kg şi am convins-o pe fiica-mea, Iris (9 ani) să vină cu noi. Lajoş s-a prezentat punctual şi am pornit spre regiunea viticolă Temecula situată pe autostrada 15, la sud-est de Los Angeles. În dubiţă era prezentă familia lui directă plus mama, tatăl vitreg şi 4 tomberoane.

Cu pasagerii aţipiţi, după vreo oră de drum, ieşim din autostradă pe un drumeag de ţară. Lajoş opreşte, îmi semnalizează să coborîm. Afară, se îngîna de ziuă, undeva la cîţiva zeci de metri se întrezărea o pădurice într-o ceaţă subţire şi albă. Un frig desertic acoperea dealurile. Lajoş scoate de la spate un pistol de calibru mic.
- L-am cumpărat acum 3 săptămîni. Vrei să tragi cîteva focuri?
- Nu, sînt adormit. Ştii, nu mă prea interesează armele.
Lajoş ia pistolul la cătare si trage o rundă de cinci gloanţe în direcţia păduricei. Repede la maşină şi direcţia: la vie.

Via patronului companiei Buda Precision, se întindea pe un deal întreg. Era organizată în carouri, pe şpalieri. Între rînduri tractorul s-ar fi plimbat la nevoie nestînjenit. Fiecare butuc era irigat la rădăcină, automat. O frumuseţe. Nişte struguri roşii, mulţi stafidiţi. De, eram în decembrie.

Ne-am pus imediat pe cules. După o oră ni s-a făcut foame şi am luat o pauză de masă. Cu burta plină altfel vezi situaţia:
- Ce proşti sîntem. I-am zis lui Lajoş.
- !?
- Dacă ăştia n-o mai culeg, hai să luăm ce-i mai bun.
Pînă la prînz cînd toate tomberoanele erau pline, am jefuit via. Am luat ce era considerat de noi mai bun, restul aruncat.

La întoarcere, în trecere pe lîngă păduricea unde a tras Lajoş cu pistolul, am remarcat o căsuţă între copaci.
- Bai, ai tras în casa omului?
A dat din umeri doar !!!

După vreo lună am luat de la Lajoş, partea mea, 50 de litri de vin roşu. Un vin tare, aspru. Un pahar si te lasau genunchii... Tot îndemnam prietenii care veneau pe la mine sa-l guste. Fără spor. Damigeana a rămas plină.

La sfîrşitul anului 1990 a sosit Lucian, un coleg de facultate, care a stat la noi cîteva luni pînă şi-a găsit un serviciu. Uneori îl găseam ameţit! Oare ce bea ăsta? Noroc cu Lucian, altfel şi azi aş fi avut vin de Temecula...

Cişmeaua cu două ţevi

Tata m-a învăţat ţintar, de mititel. Pe o foaie cu pătrăţele desenezi ţintarul şi cu 9 boabe de fasole şi similare de porumb eşti aranjat. E un joc simplu, trebuie să pui 3 în linie, adică moară, sau chiar 2x3, morişcă. Doi jucători experimentaţi ajung într-un impas, fiecare cu trei piese şi doar o gaină care rîvneşte la porumb poate termina jocul.

Şi în alte părţi ale ţării se joacă ţintar. Mihai, medic veterinar în Făget (Arad) juca moara cu contabila. Ca să nu-i prindă secretarul de partid, au desenat ţintarul pe spatele portretului tovarăşului Ceauşescu. Cînd terminau, îl agăţau frumuşel în cui.

Dar nu moara este subiectul zilei. Vă ţin în morişcă (oare ce minuni mai născocea Lajoş?!).

Pe la 3 ani, vara, la bunici, m-am hotărît să mă ascund. Am găsit un loc ideal: în şură, în sanie, sub bancheta din spate. După o jumătate de oră i-am auzit cum mă strigau:
- Costel, ..... Costele, ..... parcă şi nişte plînsete, etc.
Strigările s-au mai domolit în volum şi eu am adormit.

Bunica, mama, mătuşile m-au căutat în locurile obişnuite apoi s-au îndreptat către cele periculoase: fîntîna, WC-ul din curte, rîpa. Au luat-o prin sat pînă la cişmeaua cu două ţevi *.

Cînd m-am trezit, după două ore, m-am frecat la ochi şi am apărut zîmbitor în curte. La început m-au strîns în braţe şi m-au pupat apoi m-a luat mama la palme spre satisfacţia mătuşei mele, Doina.

* Un ţăran dibaci a captat apa folosind o ţeavă de 1/2 inch. Cum volumul de apă era mare şi negăsind o ţeavă cu diametrul adecvat, a folosit două ţevi de 1/2 inch la 10cm distanţă. Dacă ar fi apărut un turist din vest ar fi exclamat:
- Uite, ăştia au apă caldă naturală continuu!

Diosig (1)

La cîteva zile după ce ne-am mutat în Hawthorne (1984), am descoperit în apropiere parcul Ramona. Într-o sîmbătă cînd copilul aluneca de zor pe tobogan, mă abordează un băieţel.
- Eu ştiu ce limbă vorbeşti.
Îmi spune asta într-o romană cu accent ardelenesc. Robi (aşa se numea) cu fratele lui şi părinţii, abia sosiseră din Romania.
- Dacă mai veniţi mîine în parc o aduc pe mama?
- Sigur, o să vin.
A doua zi am cunoscut-o pe Irenke care mi-a sărit plîngînd în braţe.
- M-a adus Lajoş (soţul) în America şi este infernal aici. Stăm într-un garaj amenajat în locuinţă, de cumnatul soţului. Noi am avut casă în Oradea, etc.
După ce s-a mai potolit cu văicărelile, m-a luat la ea să-l cunosc pe Lajos.

Cu Lajoş m-am înţeles bine de la prima vedere. Mecanic de meserie, cu permis de conducere pe utilaje mari, era un tip dintr-o bucată. Le-am explicat: garajul locuibil este o situaţie temporară şi mai economisiţi banii de chirie. I-am invitat duminica următoare la masă şi deci ne-am împrietenit.

La vreo 3 săptămîni vine Lajoş transpirat:
- Costele hai să cumpărăm pămînt!
- Pămînt!? Fii mai concret.
- Am văzut un semn: yard sale.
M-am abţinut din rîs.
- Astia nu vind pămînt, e tot una cu garage sale; vinde şi omul nişte vechituri de care nu mai are nevoie.
Realizez ca Lajoş nu prea le are cu engleza.
- Ţi-ai adus şi tu o carte de învăţat engleza sau un dicţionar?
- Nu.
- Îţi împrumut un dicţionar. În fiecare zi, înveţi cîte 5 cuvinte şi le mai repeţi cu colegii la serviciu. Duminica viitoare vii să te ascult.
El lucra deja la un atelier de tîmplărie.
- OK.
Duminica următoare, îl întreb:
- Cîte cuvinte ai învăţat?
Se ruşinează şi dă din umeri!
- N-ai exersat cu colegii la servici?
- Dacă exersez cu ei, învăţ spaniolă.

Am format o simbioză cu Lajoş. El mă ajuta cu reparaţiile primei mele maşini în America (Oldsmobile Royale), iar eu îl ajutam cînd se împotmolea în birocraţia americană (tot timpul).

Altă dată îmi spune:
- Ţara asta e plină de cîrpe.
- !?
- Sînt prea multe magazine de haine.

După alte 3 luni mă întreabă:
- Care-i prefixul pentru Diosig?
În viaţa mea nu auzisem de Diosig.
- E un sat, ceva!?
- E comuna unde m-am născut, din judeţul Bihor.

Omul cît trăieşte învaţă.

8 Martie

Am primit un email de la Iulia: "Iar tu te-ai dus în altă ţară ca să scrii despre Romania." Azi m-am hotărît: scriu despre Los Angeles.

Am petrecut evenimentul 8 Martie la Verdugo Hills Country Club în Glendale. Gazda, doamna Daniela Istrate, organizează cu succes la acest club asemenea serate dansante.

Datorită crizei economice sala era 7/8 plină. Mesele de cîte 10 persoane, ne aşteptau nerăbdătoare cu următoarele gustări:
- peşte afumat
- salată de icre
- salată de boeuf
- zacuscă armenescă (similară cu cea romanească)
- sarmale în foi de viţă şi sarmale obişnuite (Dănuţ a descoperit: aveau în compoziţie şi fasole)
- brînzeturi asortate şi măsline
- tzatziki
- shrimp cocktail
- ciupercuţe marinate
- salată de crudităţi: roşii, avocado, castraveţi şi ceapă

Iniţial, am băut un pahar de vin roşu şi vreo 5 minute n-am mai putut comunica cu vecinii de masă, aşa că am trecut pe cel alb. După aperitive chelnerii armeni au adus pateurile calde cu brînza.

Chelnerul nostru, ale cărui sprîncene se uneau cu urechile, nu vorbea engleza. Totuşi a fofilat ciubucul cu dexteritate. Ciudat, chelnerii care nu vorbeau engleza, mînuiau profesionist tăvile încărcate; singurul chelner care vorbea engleza, abia balansa o tavă cu trei pahare.

Deoarece masa noastră avea numai 7 ocupanţi şi era la fel de plină cu preparate ca si cele de 10 persoane, după pateuri, a fost absolut necesar ca bărbaţii să mute o gaură la curea iar femeile să butoneze anumiţi năsturei.

Apoi a apărut tava cu peştele prăjit. Vinul alb a început să-şi arate valoarea! Fiind desemnat conducător auto, Dănuţ n-a băut!

Formaţia Blue Birds şi-a început timid repertoriul şi iubitorii dansului (mai mult femei) s-au bucurat nespus. Una dintre dansatoare a luat un ananas de pe masa fructelor şi pentru o fracţiune de secundă am revăzut "fata cu ulciorul" a maestrului Grigorescu.

Soprana Mariana Popzlateva a interpretat cîteva arii celebre printre care şi Nessun Dorma. Mai era invitată şi la o petrecere bulgărească, aşa că a scurtat substanţial recitalul.

Printre mese, fotograful profesionist din Bălţi (republica Moldova), te întreba din priviri dacă vrei un portret. Pozele înrămate erau prezentate mesenilor în jumatate de oră de către asistenta tinerică cu rochia mulată pe coapse (tot din Bălţi). Surpriză era mare, mai ales preţul: $20.

Au urmat piepţi de pui cu ciuperci şi cîte o prepeliţă de căciulă (garnitura: cartofi prăjiţi în coajă).
Mesenii mai fugeau la fumat. Cei care nu fumau inhalau fumul vorbind cu fumătorii la barul de lîngă casa scărilor. Aici se auzeau mai clar bîrfele comunităţii.

Peretele casei scărilor avea pictat celebrul peisaj montan cu cerbi, vulturi, cascade, etc. Domnul care asigura paza mesenilor, a observat că mă uit îndelung la cerbi şi a întrebat:
- E vreo problemă?
- Uita-te la piciorele cerbilor?
- !?
- Pictorul n-a reuşit să deseneze copitele şi fiecare picior se ascunde într-un smoc de iarbă.

Tombola pentru femei.
Fiecare dintre ele şi-a pus numele pe un pătrăţel de hîrtie. Doamnelor de la masa nostră le-am sugerat să-l ungă cu niţică maioneză ca să se lipescă de mîinile doamnei Daniela.

Premiul întîi: un aranjament floral grandios a fost cîştigat de domnişoara doctor dentistă: Delia.
Premiul doi: un certificat gratuit la Agopian a revenit domnei Iuliana (peste 90 de ani). Îi urez sănătate!
Premiul trei l-am scăpat fiind în discuţii cu nişte prieteni pe care nu-i văzusem de 2 ani.

Înapoi la mîncare: orez basmati cu mici armeneşti şi muşchiuleţ de vacă la grătar. Pe astea le-am luat acasă.

Finalul artistic a aparţinut lui Gabriel Vamvulescu originar din Timişoara, un tip extraordinar pe scena dar şi la o discuţie personală.

Tortul mirosind plăcut a rom şi fructele au încheiat Balul de 8 Martie.

Personalităţi prezente: fostul primar din Glendale cu alta prietenă; Tudor Petruţ regizor şi în timpul liber corespondent la ziarul Gîndacul de Colorado.
Personalităţi absente: Domnul Consul; scriitorul Petru Popescu.

A doua zi fiind "recuperare"; abia acum urez cititoarelor virtuale: Felicitări de 8 Martie!

Recenzie de film

Îi trimit un email lui Dănuţ *:

Ai văzut filmul BOOGIE, Regia: Radu Muntean? Văd că a fost lăudat la festivalul Gopo?

Îmi răspunde:

Am văzut Boogie. O PORCARIE COLOSALA. Plictisitor, plictisitor, plictisitor. Este atît de şters, anost, fără viaţă, fără subiect, fără predicat, fără adjective şi fără adverbe. Tot aştepţi să se întîmple ceva şi nu se întîmplă nimic. Mai prost decît "The Attack of Killer Tomatoes" care este considerat unul dintre cele mai proaste filme din toate timpurile. Boogie are adîncimea unei băltoace pe trotuar după ce a udat cineva cu un furtun cu debit mic timp de o secundă. Are înţelepciunea unei curci care se zgîieşte în lemne şi o să sară în topuri mai sus decît un purice cu picioarele în ghips.

* Nu cel din Franţa.

Dulceaţa de cireşe amare

Iar sînt împins la mărturisiri de prietena mea virtuală Sisiphe: Ce mă face să-mi ling degetele.

1. Dulceaţa de cireşe amare. Pot fi şi negre! Am găsit la Jons un borcănel din judeţul Neamţ. Era inscripţionat: may contain pits. În traducere, nu au avut bani să plătescă nişte babe care să scoată sîmburii cu acul.

2. Doboş. Înainte îl cumpăram de la cofetăria Vioara (Anaheim). Doamna Apahidean, patroana, era maestră la prepararea Doboşului. A vîndut cofetăria, iar cumpărătorii au dat faliment. Cofetăria Cake & Stuff din La Habra, proprietară doamna Apăscăriţei, nu ştie să-l prepare pe gustul meu.

3. Piersicuţele *.

4. FOAMEA !!

5. ş.a.m.d că-s cam multe. Poate era mai bine să fi întrebat: ce nu-ţi place?

* din dicţionarul lui Mircică.

Lecţia de geografie

Profesorul nostru de geografie din liceu se numea: Vasile Puşcaşu. Prescurtat: Puşcă. Din Ziarul de Iaşi, aflăm: şi Traian Băsescu, negruzzist, în clasa a V-a l-a avut profesor pe temutul Vasile Puşcaşu. Media preşedintelui Romaniei la geografie a fost 5,67 (la toate cele trei teze a primit 5).

Circulau zvonurile: domnul Puşcaşu lăsa corigenţi pentru a le organiza in timpul verii o excursie în patrie. Viitorii excursionişti se antrenau cîteva săptămîni în curtea şcolii cu rucsacurile pline de cărămizi. Cărămizile nu le aduceau de acasă, le preluau chiar de la liceul internat: Costache Negruzzi. Mai tîrziu am înţeles eu expresia: drumul spre socialism este permanent în construcţie.

Profesorul de geografie nu era de temut la noi în clasă. Din contra, îi plăcea niţică agitaţie. Auzită de pe culoar, lecţia de geografie se indentifica cu stupul zdruncinat.

Un exemplu de lecţie:
Mă scoate la tablă după prezentă:
- Desenează harta Egiptului.
- Egiptul?
- Da.
- Mai bine aş desena Norvegia că are multe fiorduri.
Rîsete. Eu pictam de zor Egiptul. Mă verifică superficial. În sală sunete neobişnuite. Domnul profesor îl ridică în picioare pe Zum.
- Cine a ţipat?
- Nu ştiu domn'profesor.
- Ai nota doi.
Lui Zum nu-i punea însă nota 2 pentru că mama lui era profesoară de geografie la alt liceu în Iaşi.
- Şeful clasei.
Radu se ridică încet şi serios.
- Cine a ţipat?
- Nu ştiu tovarăşe profesor!
- Ai nota doi.
Radu lua cei mai mulţi doi. Habar n-am cum se descurca la sfîrşitul trimestrului. De fapt nu ţipase nimeni, Adrian freca un expandat pe sub bancă. Din nou către mine:
- Populaţia Spaniei?
Mă uitam rapid pe harta unde alte generaţii însemnaseră populaţiile ţărilor pînă la ultimul locuitor.
- Aproximativ 50 de milioane.
- Resursele Columbiei?
Mă apucam eu să îndrug diverse despre Columbia. Cînd terminam:
- Numai atît?
Repetam din nou ceea ce spusesem înainte. Rîsete în clasă!
- Ai opt.
Era ştiut, întotdeauna îmi punea nota opt. Alţi elevi erau de şapte etc. Fericiţii aveau nouă.

Urma predarea. Vorbea momoton cu arătătorul în mînă. Odată mă încing la bătălie cu Nichi. Eram în banca a doua în spatele protector al colegelor noastre Eldorina şi Gabi. La început ne loveam cu picioarele. Profesorul vorbea şi se uita în zare. Nu părea să observe. Noi continuam şi cu pumnii la coaste, pe tăcute. La sunetul mult aşteptat al soneriei, profesorul a încheiat lecţia şi ne-a tras rapid cîte o lovitură la fiecare, cu arătătorul, în moalele capului. Colegii, pe burtă de rîs! Am avut 2 săptămîni un cucui linear de 3 cm.

Completările lecţiei de geografie.