Steaua şerifului sau şeriful stelei

S-a terminat prima etapă a cupei campionilor europeni. O competiţie de elită. Pentru ceilalţi a fost creată cupa oraşelor tîrguri sau cupa uefa iar anul asta cupa ligii europene.

Mai corect ar fi cupa oraşelor şi cupa satelor! Sperăm ca Unirea Urziceni să curgă în cupa satelor. Vorba lui Creangă: decît codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş!

Azi are loc meciul Steaua - Şheriff Tiraspol.
Steaua seamănă cu un ghem de sfoară calitatea I-a romanească, încîlcit. Momentul e favorabil moldovenilor, acum sau niciodată. În retur va fi greu, nenea Bergodi îl descîlceşte metodic.

Avantaj Steaua: nea Gicuţă e în culmea euforiei pentru discursul citit ieri la parlamentul european. În 50 de secunde, a depăşit spaţiul mioritic.

Oke (IV)

- Unde ai fost în armată?
- Pe fregata Mjolner (o poză similară). Fregata era pe funcţie de căutător şi distrugător de submarine. Iar eu eram repartizat la secţia radar.
- Aţi descoperit vreun submarin?
- Nici cînd ne-au dat coordonatele exacte n-am reusit ...
- Dar viaţa marinarului suedez?
- Marinarii de ciclul doi au fost drăguţi cu pufarinii. Singura problemă a fost un ofiţer corpolent, îţi rupea biletul de voie chiar cînd executai perfect sarcinile de curăţenie, la bord. Pe vremurile cînd a fost construită fregata, viteza vasului era invers proporţională cu lăţimea vasului. De cîteva ori pe an era scoasă la manevre, şi dacă se nimerea vreo furtună ...
- Tangaj?
- Şi la 45 de grade, valurile acopereau puntea inferioară. Aveam permanent rău de mare. Odată aveam sarcina să duc bidonul cu supa de mazăre, marinarilor. Nici vorbă să se poată mînca din farfurii la masă. Aşezaţi în fund pe podeaua metalica ei haleau direct din bidon, după care îl lăsau să alunece următorului. Ofiţerul de la timonă, un viking bărbos cînta de mama focului. Nu părea de loc afectat de furtună. Cînd m-am apropiat cu bidonul de supă, am observat între picioarele lui un lighean mare plin de borîtură! Normal, n-a vrut supa. Altă dată, timonierul fiind beat la întoarcerea din manevră, a tras greşit la ţărm şi a produs pagube fregatei. Spre bucuria noastră remedierile au durat trei luni.
- Ai fost de multe ori acasă?
- Sigur, eram disperat după amica mea neapretată. Aveam hainele civile într-un dulap plătit în port (Stockholm) şi rapid ... acasă. Doar fratele mai mic era supărat. Vroia să meargă cu mine (îmbrăcat militar), în tîrg!

Oke (III) - Gheaţă la mal

Iar poveştile la prînz din Alpine Village. Chelneriţa, îmbrăcată într-un splendid costum popular bavarez ,e gata să-şi noteze preferinţele noastre culinare. Amabil, remarc:
- Ce costumaţie frumoasă!
- O urăsc. La pensionare, le voi arde pe toate.

Tatăl lui Oke a călătorit odată în Laponia. A fost cazat într-un cort, unde a îndrăgit nespus nişte coarne de ren imense, expuse de şeful sami. Banii n-aveau valoare în Laponia. Avea la el un burghiu mostră Sandvik cu vidia în vîrf pentru găurit stîncile. I l-a oferit. Şeful sami l-a examinat atent, iar fata lui parcă ar fi spus, "ce puii mei să fie şi asta!?"

La întoarcere, trofeul respectiv l-a inspirat pe bătrînul lui Oke să activeze cu ardoare în partidul social-democrat. Rezultatele au răsărit după un an. Oke a fost primul pe lista pentru o tabără internaţională gratuită în Norvegia.
- Cîţi ani aveai?
- 12. Nu începusem să mă uit după fete! Poate erau o mie de copii în tabără. În prima zi ne-au prezentat regulile. Adică ce nu avem voie să facem! Printre ele: să nu plecăm din incinta taberei fără voie, să nu facem baie în lacul apropiat, ci numai sub supraveghere, în bazinul olimpic din dotare.
- Ai călcat regulile?
- Imediat. M-am împrietenit cu trei băieţi. Împreună, am sărit gardul a doua zi şi am descoperit lacul pomenit. Un pod de lemn conecta tărmul de o insulă. Ne uitam de pe pod în apa îngrozitor de limpede. Ne gîndeam să sărim dar se vedea un bolovan de stînca ameninţător. Am intrat în apă de pe mal. Era rece, rece. Am pariat pe cine atinge bolovanul stîncos. Nimeni n-a reuşit, era o iluzie apoasă, stinca se afla poate la vreo 10 metri adîncime!
- Şi la Marea Neagră sosesc cîteodată curenţi reci. Oamenii ţin berea şi pepenii în valuri, la răcit. Dacă vezi unii blonzi în apă, sigur sînt turişti scandinavi.
- Nişte prieteni suedezi, m-au invitat săptămîna trecută la o onomastică. Pe la 1:00 a sosit o camionetă plină de gheaţă în calupuri. Să ne simţim acasă, le-au aruncat pe toate în bazinul de înot.

Oke (II)

Actuala lui soţie, Erica, este nemţoaică. Aşa a intrat Oke în clubul german. L-am întrebat:
- Acceptă greu noi membri?
- Da de unde. Doar întinzi mîna dreaptă orizontal şi pocneşti din călcîie!
- Încă se cramponează de chestiile naziste?
- Nu se ascund de mine, ochii mei sînt mai albaştri decît ai lor. Cîteodată vorbesc de bătălia X; dacă n-ar fi pierdut-o, alta ar fi fost situaţia mondială!

Miercurea şi joia, mai ales cînd sînt meciuri în cupele europene, prînzim la un restaurant din complexul Alpine Village. Orarul meciurilor 11:30 - 13:30, se potriveşte la ţanc cu masa de prînz. Chelneriţele sînt nemţoaice în vîrstă iar chelnerii şi cei care debarasează, mexicani. Nu ştiu nimic despre bucătari! Cîteodată, Oke mai vine aici şi duminica la brunch. Chelneriţele îl iubesc deoarece Erica lasă un bacşiş substanţial. La prînz, criza economica se vede clar. Cele 1000 de locuri ale restaurantului cu podium de dans şi bar de 30 de metri, sînt ocupate 5%. Eu îmi aleg o masă îndepărtată ,dar apropiată de al doilea televizor stins. Îl pornesc. De aia mă respectă chelnerii. Mai pot urmări şi ei meciul fără să-i vadă şeful de sală.

Miercurea trecută, hai să vedem şi noi meciul Ungaria - Portugalia. În maşina lui Oke observ o coală de dictando lipită cu scotch pe care scrie: nu uita să-ţi iei pastilele, boule. Semnat: Erica.
- Dragoste aprinsă la voi în familie!?
Oke rîde şi nu-mi răspunde.

La restaurant el comandă un hot dog, dar nu în pîinea tradiţională. Îl vrea în pîine neagră. Eu comand supa zilei. Îmi aduce o ceşcuţă în loc de o farfurie mare, adîncă!
- Ce-i cu ceşcuţa asta?
- Vă mai aduc una sau două, senior.
Încep să înţeleg. La un meniu complet, ceşcuţele de supă sînt gratuite, deci le preia fără birocraţie de la bucătărie. Cu alte cuvinte bagă bănuţii în buzunar!

Oke (I)

Ar fi trebuit să scriu un epilog la Scandinavia (V), dar încă ştiu multe povestiri despre acest subiect datorită prietenului meu, Oke. În realitate, se scrie cu A şi un anumit accent! El s-a născut şi a urmat şcoala în localitatea de oţelari Sandviken, la nord de Uppsala. Un fel de Moldova Nouă!

Compania Sandvik, la care a lucrat bunicul, tatăl, niţel şi el, a fost înfiinţată de domnul Göransson. Acesta a cumpărat un patent englezesc neexpermentat de producere şi prelucrare a oţelului. Cu abilitate şi profitînd de puritatea materiei prime, a reuşit să producă oţeluri speciale pentru scule, foarte căutate şi deci, scumpe. La un moment dat un kg de oţel folosit la ceasurile elveţiene era mai scump decît un kg de aur! Deoarece numele bunicului mamei lui Oke era tot Göransson, tatăl lui a reuşit să treacă rapid de la muncitor, la maistru culminînd cu poziţia: şef al protecţiei muncii.

Se poate relativ uşor observa o paralelă, viaţa mea şi a lui Oke. În anii 70, a emigrat în America cu vaporul, să-şi aducă cît mai multe cufere. El ştie 80% din povestile pe care le găsiţi la cuprinsul blogului iar eu încep aici cu cele suedeze.

La prelucrarea minereurilor era nevoie de apă. Domnul Göransson a dispus săparea unui canal. În movilele pămîntului rezultat s-au construit primele locuinţe muncitoreşti. Mai tîrziu compania a construit blocuri de opt apartamente. Dependinţele din curte: o clădire cu opt WC-uri lipite, alta cu opt magazii de lemne. Fiecare toaletă avea dedesubt un ciubăr de colectare. O uşă laterală permitea debarasarea ciuberelor.

Pe uşa respectivă intrau băieţii echipaţi cu prăştii şi capse. Iar locatarul nimerit, sărea cu brăcinarii pe vine, înjurînd!

Scandinavia (V) - Olof

Nu povestesc despre primul ministru, Olof Palme. Am pus şi noi o floare pe caldarîmul din Stockholm, unde a fost ucis (28/2/86).

Toţi cinci, ne-am hotărît să plecăm într-un tur cu Saab-ul lui Henning, pe traseul: Goteborg - Oslo - Bergen - Trondheim - Lillehammer - Stockholm. La timpurile respective, erau disponibile nişte căbănuţe de lemn prin Norvegia, cu preţuri aproximative: $10 pentru cele cu duş şi toalete comune. Către $20, dacă dependinţele menţionate erau personale. Trebuia să te prezinţi cu aşternuturile de acasă şi să cureţi cabana la plecare. Ne-am instalat un cufar pe Saab şi vorba lui Henning:
- Mult fum, bun drum!

Dacă vizitaţi vreodată Oslo, obiectivul principal este parcul Vigeland. Sute de sculpturi culminînd cu coloana Monolit. Multe corpuri umane încolăcite alcătuiesc Monolitul, cu tinereţea spre cer.

Bergen - Trondheim, traseul fiordurilor văzute de pe uscat. Aici pîlcuri de nori plutesc sub nivelul şoselei şi în orice moment, te aştepţi să-l vezi pe Eric Cel Roşu întorcîndu-se din America.

Succesiunea periodică a evenimentelor spre Trondheim a fost: ploaie, soare, cascade, oameni aplecaţi culegînd cloudberry, fiorduri. Frecvenţa = 0.2 mHz. În piaţa de peşte din Trondheim, am cumpărat o specialitate de vară: "reker" (norvegian shrimps). Se mănîncă cruzi cu pîine albă, maioneză şi lămîie. Încă se zbăteau între măselele plombate!

Pădure şi iarăşi pădure, aşa aş descrie peisajele pe traseul Trondheim - Lillehammer. Din cînd în cînd cîte un semn cu "atenţie la elani" sau o staţie de benzină. Seara ne-am oprit la un pădurar care ne-a închiriat pentru suma de $20, două camere. Ne-a atras atenţia să nu-i scrijelim inimioare pe paturile de 500 de ani! Am aprins focurile în sobe. Abundenţă de lemne. Eram în apropierea izvorului IKEA!

La Stockholm am fost cazaţi în vila fratelui lui Henning, Olof. Altă ligă, malul unui lac cu vaporaş personal la scară. Am vizitat multe obiective în capitala Suediei. Waşa, vasul de război care s-a scufundat (1628) imediat datorită greutăţii tunurilor a fost cel mai interesant.

Ultima seară am petrecut-o la unul din restaurantele (mănînci cît cuprinde) lui Sven, băiatul lui Olof. Luiza, umplînd peste măsură farfuria lui Henning cu salată, şi-a atras replica:
- Ce-s eu iepure!?

Scandinavia (IV) - Henning

Vara anului următor. Zburăm cu SAS la Copenhaga, oraş pe care îl şi vizităm. Nu-mi mai amintesc de micuţa sirenă, simbolul oraşului, doar de imensa sticlă de bere Tuborg (19 metri) din piaţa centrală. Luăm un tren (ferryboat) via Helsingborg spre Goteborg unde ne aşteaptă vesel, unchiul Henning. Ei locuiesc într-un sătuc satelit, Olofstorp. O casă mîndră cu etaj şi grădină plină de cartofi. Datorită vremii, suedezii au cultul caselor. Totuşi, casa nu este vopsită în tradiţionalul roşu închis.
- De unde pînă unde e moda suedeză a caselor vopsite în roşu?
- De la minele de cupru. Unul din produsele secundare, o vopsea roşie de cea mai bună calitate. Plus, e de trei ori mai ieftină.

În depărtare abia se zăreşte balconul vilei singurului vecin; în rest de jur împrejur, pădure. Aerul îţi răneşte plămînii. A doua zi încă îmi vîjîie capul de sărbătorirea revederii. Iau copilul la o plimbare prin codru. Peste tot găsim blueberries. Mîncăm pînă ne săturăm.
- Hai să culegem pentru mama şi Luiza.
Scot şapca şi în vreo două ore o umplem cu dificultate. Dar cum ne reîntoarcem? De unde am venit? Mă caţăr într-un copac şi cu greu zăresc acoperişul casei. Anual, zeci de oameni se rătăcesc prin pădure. Mai ales copii; o altă caracteristică suedeză. Luiza preia şapca cu blueberries şi le aruncă direct la gunoi.
- De ce, le-am strîns cu mare greutate.
Îmi arată un coş plin şi unealta folosită, ceva între furculiţă şi furcă!

Tara e plină de lacuri şi mulţi suedezi au bărci. Mai mari, mai mici, după puteri. Henning are una cotată la 4 persoane. După amiaza ieşim la pescuit. Lacul nu pare mare. Undeva la intersecţia a două dealuri continuă cu alt lac. Istoria se repetă şi după două ore, îl întreb:
- Mai ştii să te întorci?

La masa de seară, cu meniu fără peşte, Henning ne povesteşte:
- Am fost în nord la o nuntă ţărănescă. Cam o sută de persoane care vorbeau şi rîdeau tare. Nu te înţelegeai cu vecinul de masă! Femeile au adus bucatele. Brusc, s-a lăsat o linişte în care se auzeau numai furculiţele şi cuţitele atingînd vîrtos vesela.

În această primă parte a excursiei am devenit moderator de familie. Zîzania de care v-am vorbit în Scandinavia (II) a continuat şi aici. Liliana nu-l cunoştea personal pe Henning! Eu i-am introdus cînd am vizitat-o la Goteborg. Apoi am fost invitaţi la Marian, în orăşelul Partille. Acolo, Henning l-a cunoscut pe unchiul meu, Petru.

În sufletul nostru, adevăratul unchi a rămas Henning.

Urmează Scandinavia (V) - Olof

Scandinavia (III) - Luiza

Au mai trecut 17 ani. Noi locuim în Hawthorne. Într-o vineri primesc un telefon.
- Costeluş.
- Da.
- Luiza, mătuşa ta. Sîntem turişti, stăm în Bellflower (Los Angeles). Ne poţi caza o săptămînă?
- Bine aţi venit în apartamentul nostru!

Prin anii 70, Luiza nu s-a mai întors dintr-o vizită în Suedia. Şi-a chemat definitiv soţul şi copii. Petru nu a vrut să se mute în capitalism. Au divorţat. Marian şi Liliana şi-au găsit servicii la Goteborg. Pentru o săptămînă Luiza şi Henning, noul ei soţ, au fost oaspeţii noştri. În Goteborg, Luiza s-a împrietenit cu o familie de pocăiţi romani. Nişte "fraţi" din America i-au vizitat pe aceştia. Au cunoscut-o pe Luiza şi invitat-o la Bellflower. Aici, datorită restricţiilor religioase, nu s-au simţit în largul lor. I-am recuperat.

Mare a fost bucuria lui Henning cînd a dat cu ochii de barul meu, ne-am înţeles de la început minunat. El nu vorbea engleza iar eu nu cîntam suedeza. Sute de bloguri de limba spaniolă publică, La vida en cinco botellas. La noi e pe anotimpuri. Spre deosebire de Henning care nu se mai considera tomnatic, Luiza niţel exaltata si exuberantă, încă se simţea văratică.

Timpul a trecut repede cu vizite de rutină la Disneyland, Hollywood, Beverly Hills, Crystal Cathedral şi prietenii noştri. Iată-ne în ultima zi. Luiza:
- Să cumpărăm nişte băuturi la magazinul apropiat.
I-am luat la Ralphs. Se uitau ei la cogniac, whisky şi tot şuşoteau între ei. Am intervenit.
- Sînt membru la Price Club unde băuturile sînt mai ieftine.
- Cu cît mai ieftine?
- 10%.
- Le cumpărăm aici.
Am realizat. Nu preţul era problema, ci cantitatea. Aveau voie fără vamă să aducă 1l de alcool şi 1l de vin pe persoană.
Cum nu prea sînt sticle de 1 litru în America, iar în Suedia alcoolul era scump şi nu-l găseau decît la magazine specializate de stat, ei calculau gramajele.
- Lăsaţi calculele. Cumpăraţi mai multe sticle, dacă vă intreabă vameşul, daţi vina pe Costel!

Nimeni nu le-a controlat cantitatea de alcool...!

Urmează povestiri din Suedia şi Norvegia.

Scandinavia (II) - Liliana

După 12 sau 13 ani. Un pretext să plec de acasă: examenul de admitere la Electronică în Bucureşti. Sînt cazat la nenea Petru, tatăl lui Marian, într-un apartament spaţios, proprietate personală, 4 camere în Berceni. Cu troleibuzul 83, mîncînd o pîine pe ciugulite, ajungeai în Polizu, dacă nu-i cădeau captatorele! Cei patru locatari permanenţi ai apartamentului se tachinau continuu si chiar declanşau uneori certuri aprinse. Se strigau cuvinte grele şi se încheiau alianţe tactice. Petru se alia cîteodată cu fiica lui, Liliana, iar Marian cu mama lui, Luiza. Cu mine se purtau diplomatic, căutînd să mă atragă de partea lor.

O situaţie nouă pentru mine. La noi mai ţipau părinţii cînd eu şi soră-mea, Cristiana dărimam casa sau cînd, de exemplu, doamna Carasievici, profesoară de istorie m-a prins jucînd barbut.
- Să vină mîine taică-tău la şcoală.
Seara acasă, tata:
- Alte dandanale?
După explicaţii, s-a luminat. Si el îşi pierduse odată hainele la poker. S-a prezentat la şcoală şi a abordat-o direct pe doamna Carasievici:
- I-am tras ieri o mamă de bătaie ...
Doamna profesoară a avut remuşcări iar eu am luat numai note bune la istorie, fără să mai fiu ascultat!

Tanti Luiza era după tată jumătate suedeză, vorbea limba şi lucra la ambasada Suediei. Îi cumpărase lui Marian, student TCM-ist, un Renault Gordini. Maşina era pasiunea lui: o repara şi cînd nu era absolut necesar. Leatul meu, Liliana, o frumuseţe misterioasă şi atrăgătoare, îmi povestea despre occident în camera ei mobilată spartan. Mai tîrziu, alte rude au bîrfit-o cum îşi vînduse pe nimic mobila de tineret cumpărată de părinţi. Nu-i plăcuse! Acum se pregătea să dea examen la Arhitectură:
- Si prietenul meu dă examen la Electronică. Cîte ore de meditaţii ai luat?
- Nici una.

La vremea respectivă nici eu nu ştiam: eram un experiment socialist. Si iată-mă într-un amfiteatru la Polizu, în prima zi de examen: proba scrisă la fizică, ora 8:00. Deoarece subiectele se răsuflaseră, abia pe la 12:30 a reuşit comisia să încropească altele, iar noi am aşteptat neştiutori! Eu am intrat în discuţie cu vecinii de banca, neindicat la un examen de competiţie. În dreapta Corneliu, actualmente prodecanul facultăţii şi Cornel * de pe rîndul din spatele meu. Din discuţie în discuţie cădem de acord; subiectul va fi: legile gazelor. Si chiar îl recapitulăm. Cornel:
- Să te laşi niţel spre stînga să văd cum rezolvi problemele.
- Bine.
Vin subiectele, cu gaze la teorie. Am avut dreptate; ne-au durut degetele scriindu-l. Cornel s-a inspirat, şi la un moment dat.
- Ai greşit calculul la problema a treia.
Am revenit cu corecţia respectivă.

Liliana şi prietenul ei nu au reuşit la examene. Furtuni grele s-au abătut în Berceni şi eu m-am mutat la unchiul Mircea.

* Iar o să apară confuzii la numele Cornel.

Urmează Scandinavia (III)

Scandinavia (I) - Marian

Nu-mi prea amintesc multe de la grădiniţa situată la 3 intersecţii de casa bunicilor de la oraş, unde locuiam noi. Pentru acomodare, cîteva zile ne-a dus mama dimineaţa. Îl lua şi pe Matei, copilul vecinilor. Apoi:
- Vă ţineţi de mînă şi traversaţi strada cu grijă.
Toate bune şi frumoase pînă ne-a pîrît alt vecin:
- I-am văzut traversînd strada fugind.
- Să nu ne calce maşina-am răspuns eu, în apărare!
Maică-mea s-a încruntat:
- N-aţi înţeles. Dacă vedeţi vreo maşină, o aşteptaţi şi după ce trece de voi, traversaţi cu atenţie.
Ne-a lămurit. După vreo săptămînă a trecut pe la grădiniţă. Educatoarea i s-a plîns imediat:
- Copii sosesc tîrziu, aşa pe la zece.
- Mi-ai spus să nu traversăm fugind!
- !?
- Vedem o maşină, aşteptăm să treacă. Cînd a trecut, apare alta în zare şi tot aşa ...

Vara, sosea cu trenul verişorul meu de-al doilea din Bucureşti, Marian. Stătea la bunica lui, tanti Ruxandra. Era cu doi ani mai mare şi avea bicicletă. Bunica îl aştepta cu plăcinte de varză la care rîvneam şi eu (încă le simt gustul). Îl iubea şi-l proteja. După prînz, îşi lua capotul de diftină înflorat şi-l culca obligatoriu. Spre deosebire de noi, Marian avea un program: somn după prînz, plimbări, şah cu bunicul lui, etc. Cum copilul n-avea chef de somn, bunica se întindea lînga el, să-l adoarmă. De multe ori aţipea înaintea lui, şi Marian sărea geamul. În trei minute jumătate era la mine.

Tanti Ruxandra se temea să-l lase la joacă cu copiii vecinilor!
- Vreau să mă joc cu băieţii pe stradă.
- Nu.
- De ce?
- Sînt ţigani.
- Si Costel e ţigan?
Bariera bunicii se spulbera.
- Nu.
Ajuns pe stradă, bucurie: o miuţă cu ceilalţi...

Bicicleta lui Marian era super şi el o stapinea fără cusur. Odata mai mai să izbească o babă care traversa strada. Tot el a ţipat:
- Mă bagi la puşcărie!