Silvia

Joi, a trecut la cele veşnice, mătuşa mea Silvia. Datorită sfintelor sărbători pascale a fost înmormîntată sîmbătă în cimitirul Eternitatea. Dumnezeu să o odihnească în pace!

A fost o femeie frumoasă, hotărîtă şi expeditivă. Din poveştile bunicii:
În copilărie, Silvia era aşa obosită de activităţile zilnice, încît uneori adormea înaintea mesei de seară. La masa de dimineaţă menţiona:
- Eu n-am mîncat aseară!

Îi vizitam întotdeauna cînd reveneam în Iaşi. Odată eram împreună cu Yvonne, fiica mea cea mică. Silvia a început s-o smotocească şi s-o chestioneze, apoi s-o tachineze, fiind cam bronzată ... Yvonne nu reacţiona. Am intervenit:
- Nu prea se descurcă în limba romană.
- Asta-i ţigancă, a replicat Silvia.
Brusc Yvonne şi-a revenit:
- Tu ţiganca!

Nenea Mitică, soţul Silviei:
- Hai Costele să aducem murăturile.
Camara cu bunătăţi era situată în spatele garajului de la demisolul bloculeţului de pe strada Arcu. Trebuia să eviţi ţevile care o străbăteau în toate direcţiile. O masă mică, două taburete şi un bec agăţat doar de dulie. Un decor demn de locurile unde se interoghează suspecţii. Însă noi depanam povestiri importante la un păhărel de ţuică, deşi nenea Mitică are diabet. După o oră se aud strigătele mătuşei.
- Venim imediat.
Trecem pe vin. Înapoi în apartament, Silvia îmi şopteşte la ureche:
- Parcă nu ştiu eu ce faceţi voi, acolo!