Şi vrăjitorii beau şpriţ

Paulo Coelho, romanul Brida, vrăjitorul Magus:

He placed the wine and the mineral water before her.
"If he poured more water than wine into the first glass to be drank, that meant he wished to speak of serious things. If he poured equal quantities of both, they would speak of both serious and pleasant things. Finally, if he filled the glass with wine and added only a few drops of water, the night would be relaxing and enjoyable."

Toate astea mi se par extrem de cunoscute: vrăjitorii erau şpriţangii. :))

Australia

Morning Sun on Moreton Bay, Cleveland Brisbane

Fotografiata de prietenul meu, Julian

Pîlnia

În timpul cînd Ceaşcă plătea datoriile cu păpica Romaniei, bucureştenii aveau ciudă pe ţărani. În viziunea lor, ţăranul era locuitorul unui sat limitrof Bucureştiului care avea voie legal să lucreze în capitală. Pe lîngă asta, soţia, copii, rudele, etc plantau roşii şi alte vegetale în sere de plastic improvizate. Duminica, ţăranul vindea produsele la suprapreţ, în piaţă. Cu profitul rezultat îşi cumpăra o Dacie folosind-o de luni pînă luni. Pe cealaltă parte, mulţi bucureşteni mergeau la serviciu cu mijloacele de transport în comun (nu începuseră să lucreze metroul).
Acum conflictul ăsta s-a terminat, Bucureştiul înghiţind cu noduri, comunele limitrofe. O parte din bucureştenii cu bani şi-au construit case în apropierea capitalei, devenind ţărani!

Să revin la vremurile alea cînd eu student şi căminist la Regie aveam un coleg şi prieten, Ovidiu. Amica lui, Vivi era studentă la ASE. Mai tîrziu sau căsătorit şi stabilit în Constanţa. Recent, l-am tot căutat, dar google nu-l scoate în primele 15 pagini, avînd un nume de familie comun.

Atunci, ei au fost invitaţi la ziua onomastică a colegei lui Vivi, Anca. Părinţii sărbătoritei au lăsat-o să se desfăşoare, în casa lor din Popeşti-Leordeni! Aveau încredere, Anca împlinea 20 de ani. Un autobuz deservea comuna situată la ieşirea sudică din Bucureşti, pe şoseaua Olteniţei.

Lanţul slăbiciunilor; Ovidiu m-a invitat sau m-am autoinvitat, acum n-are importanţă. Cert este c-am ajuns acolo cu brio; toţi patru ... Vivi a mai adus o colegă plinuţă, Angela. La destinaţie, petrecerea în toi, băutură, mîncare, muzică plus mult tineret prin toate cotloanele casei!

După miezul nopţii trei tineri au iniţiat un joc. Îşi plantau pe rînd o pîlnie mărişoară la brăcinari, lipeau o monedă umezită cu scuipat pe frunte şi-ncercau să lase să cadă bănuţul, în pîlnie. Cîteodată reuşeau, de mai multe ori nu. Apoi au început să joace pe bani. Din prima 10 lei, o dată din două 5 lei şi cînd nu reuşeau din patru, plătea jucătorul celuilant. Apoi îndemnau pe alţii să intre la joc. Nu prea erau amatori, m-am oferit eu. Îndemînatec, am reuşit din prima dar nu m-am bucurat prea mult, unul din cei trei a turnat rapid un borcan de apă-n pîlnie. Stăteam crăcănt, cu blugii uzi între picioare şi nu ştiam cum să reacţionez. Tipul care mi-a dres-o:
- Ai noroc, eşti simpatic!
- Si ...?
- Dacă-ţi turnam vinul casei!?
Într-adevăr era un vin negru, 1001! Si abia reuşisem să-mi procur blugii!

Anca m-a scos din încurcătură. M-a luat de mînuţă pînă la şură. Mi-a arătat din priviri scara:
- Podul e plin de fîn. Aruncă-mi pantalonii de sus. Pînă dimineaţă se usucă.

Ce plăcut şi relaxant, culcat în fîn, ascultînd de la distanţă muzica beatle-şilor la magnetofonul Tesla.

Mai s-adorm cînd am auzit scara scîrţîind sub greutatea unei studente rubensiană! Iar e bine la ţară! *

Epilog:
Împreună cu Ovidiu am repetat poanta cu pîlnia, la cămin, colegilor naivi. Foloseam cînd apă rece cînd călduţă. Lui Cezărică şeful de grupei i-am aplicat schema de două ori. A doua oară, uitasem de prima oară şi noi şi el!

* Poate Roşcata n-o să citească blogul ăsta. :)

Pariul

Sîmbătă am fost invitat de vecinul meu Mark, la ziua fetiţei lui. Au organizat petrecerea în parcul apropiat. Cum orele coincideau cu finala de fotbal mondială a jucătorilor sub 20 de ani Brazilia - Portugalia, în pauză, am pus lesa pe Zora (să nu molesteze copii) şi m-am prezentat la parc. Copii se jucau sub supravegherea mamelor iar bărbaţii jucau "horse polo", dar fără cai. Transpiraţi şi însetaţi se repezeau din cînd, în cînd la rezervele de bere plasate strategic în pungi maro de hîrtie reciclată. În parc nu e voie alcool!? Judy şi Gabriel, un cuplu tînăr pe care i-am mai văzut şi la petrecerea de anul trecut urmăreau cu atenţie jocul.
- Bună, voi nu jucaţi?
Gabriel îmi răspunde imediat:
- Nu, dar nici ei nu ştiu regulile! Stii rezultatul de la meciul de fotbal?
- 1 la 1 la pauză. Ai pariat?
- 500 de dolari pe Brazilia.
Uups, pupilele lui Judy se dilată:
- Mi-ai spus doar, 15 dolari!?
Momentul e penibil, Zora mă trage către jucătorii de polo, zîmbesc:
- Cine mai pariază în ziua de azi 15 dolari!
Mobilul lui Gabriel cîntă o melodie ciudată şi el se retrage chipurile din cauza recepţiei proaste!
- O fi agentul de la casa de pariuri! Stii, după vizionarea primei reprize, Brazilia joacă perfect.
Judy se linişteşte: agentul de pariuri e oricum o variantă mai bună decit vreo fustiţă.

Pe aicea, de la noi

Sîngătin, singurul sat afiliat comunei Apoldu de Jos, judeţul Sibiu este situat într-o depresiune cu dealuri line, înafara drumurilor naţionale. Localnicii sînt agricultori vrednici şi atestaţi cultivatori de castraveţi din cele mai vechi timpuri. Cînd prin anii 70, autorităţile comuniste au înfiinţat o rată zilnică spre Sibiu, şoferul a devenit brusc cel mai important on din sat!

Doamna Florica locuieşte vara la Sîngătin şi iarna la Bucureşti, undeva pe lîngă televiziunea romană. A reuşit să-şi păstreze casa la ţară în ciuda faptului că tatăl fusese proprietarul unei măcelării în Sibiu şi baiatul ei fugise în Elveţia. Poate o ajutase soţul, inginerul Morel care avea multe relaţii în tabăra foştilor luptători ilegalişti!

Acum era fericită; o vizita Erzsi, o fostă colegă de liceu. Erzsi se căsătorise cu László şi după război se stabiliseră la Nagykanizsa, un orăşel din Ungaria, la graniţa cu Croaţia. Erzsi mai rupea niţel romaneşte; exersa acasă cînd se certa cu soţul, să n-o înţeleagă copii!

Într-o dimineaţă se duc ele la magazinul sătesc, pe care ţăranii îl numeau boldă; un loc unde se găseau de toate şi nimic. Dar o pereche de purici tot aduceai acasă. Te pişcau imediat, acolo unde se terminau ciorapii. Au cumpărat biscuiţi vărsaţi şi bomboane de mentă.

La întoarcere s-au întîlnit cu Maria. Toamna, Maria o ajuta pe doamna Florica la prepararea dulceţurilor şi murăturilor. Era îmbrăcată într-o ie din pînză ţesută-n casă, cu dungi roşii din loc în loc şi-un şurţ în faţă:
- Bună zîua doamna Florica!
- Deie Dumniezo binie!
Maria se întoarce către Erzsi:
- Placeţi pi icia, pi la noi?

Cititorii ardeleni n-au nevoie de explicaţii; pentru ceilalţi, Erzsi la urechea Floricăi:
- Spune-i că nu-mi place pi_da.

Before Zora

Cocoa a fost primul nostru cîine american; de fapt era rhodesian ridgeback. :) Am tăiat o ferestruică de 15x15cm în poarta de la curte să vadă şi ea strada. Mai tîrziu, am montat un zăvor la nivelul acestei deschideri. Cel care intră în curte, trebuie sa-şi introducă mîna pe ferestruică şi să deschidă zăvorul pe bîjbîite, înfruntînd eventual cîinele! Într-o zi, cînd am chiulit de la serviciu, mă trezesc cu-n tinerel nonşalant în curte:
- Ce-i cu tine?
- Sînt de la Edison, am intrat să citesc contorul.
- Pînă acum îl citeau din stradă, cu binoclul.*
- Nu al dumneavoastră, al vecinului.
- Nu ţi-e frică de cîine?
- Nu, e blîndă.

Pe vremea lui Wilson nu îndrăznea nimeni să deschidă poarta. El se uita pe laterală în deschizătură, nu-i încăpea capul! Odată un tip care încerca să-mi vîndă ceva mi-a întins o broşură peste poartă. Pitbull-ul a sărit imediat.
- Mă avertizează!
- Nu cred, vroia să-ţi ia mîna.

În concluzie, nu intraţi în curţi necunoscute. :) Ce-am păţit eu:

Înainte de cumpărarea casei, vizitam diverse proprietăţi, însoţit de agentul de imobiliare, John. Atunci nu apăruseră lacătele cu cod şi necesita prezenţa proprietarului. La una din case ajungem noi la ora stabilită şi stăpînul ioc. Sună John la sonerie, înjurînd. Mă uit eu la configuraţie:
- Putem sări gardul şi prin stînga şi prin dreapta.
- OK, eu prin stînga, tu prin dreapta.
Gărduleţul de lemn era aşezat pe un zid de cărămizi cam de-un metru. Sar relativ uşor. Se aud nişte paşi rapizi pe ciment! Mă uit înapoi, eram deja la vreo 2 metri de gard, încremenesc. Cîinele rămîne surprins la vederea mea, în curtea lui. Niciodată nu i se întîmplase aşa ceva. Frînează şi se opreşte la un metru de mine. Eu încep să-i vorbesc emoţionat în romaneşte:
- Cuţu, cuţu ... cuţu, cuţu
În sfîrşit realizez, îi e mai frică de mine decît mie de el fiindcă scapă cîţiva stropi de pipi pe ciment! Sînt salvat.

* Acum ne-au schimbat contorul mecanic cu unul electronic. Îl citesc de la sediul lor, şi chiar am un grafic zilnic al consumului, dacă intru pe site.
După cum ştiţi de la liceu, energia electrică E = P x t unde P este puterea iar t este timpul. La rîndul ei P = U x I x cosθ, unde U este tensiunea, I este curentul şi θ este de defazajul între tensiune şi curent. Cînd cele două: U şi I sînt în fază adică sarcina este rezistivă (becuri, resouri, etc) cosθ = 1 atunci contorul mecanic măsoară corect puterea.
În realitate prin casă avem şi motoare (frigider, maşină de spălat, etc) şi contorul mecanic cam neglijează inductanţele, măsurînd mai mult. În principiu s-ar putea cere despăgubiri, dacă bine înţeles n-aţi introdus un film !!? Contorul electronic măsoară corect, totdeauna.

Zora

Deoarece azi stocurile americane, băncile franceze şi revolta londoneză continuă, putem trece la povestiri locale. În iunie am avut grijă de Michiduţă. Proprietarii, un cuplu din Sacramento au recuperat-o spre dezamăgirea noastră. Am ajuns la un acord în familie, să adoptăm o căţeluşă pitbull sau combinaţie de la adăpostul de cîini.

Ocazia s-a ivit mai repede decît mă aşteptam: a venit adăpostul la noi! Un tip întreprinzător, a adus căţeluşi metişi la Whittwood Mall. Acest mall a fost renovat complet acum 2 ani: dintr-unul interior, într-altul exterior; mergi de la magazin la magazin pe alei, în aer liber. Acolo, Iris a descoperit căţeluşii într-un ţarc:
- Sînt vreo 20, diferite rase, grăbeşte-te! Sînt vaccinaţi şi fixaţi; costă $200/buc.
Sar în maşină. Ce afacerist, îi i-a cu $90/buc de la adăpost. Dacă nu se vînd, îi duce înapoi. Pe de altă parte ajută la plasarea lor, altfel mulţi sfîrşesc eutanasiaţi. Oare cum am s-o aleg? Îmi trec tot felul de idei, nici una rezonabilă. Poate mă selectează ea pe mine! :)

La faţa locului lucrurile sînt diferite. Cei mici, de o lună stau ghemuiţi unul în altul. Aia de două luni sau peste, se hîrjonesc. Grupele astea, nu mă bagă în seamă. Mai sînt 2 vîrstnici (un an) disperaţi după oameni. Poate, poate cineva îi va adopta. Si întreprinzătorul e bucuros să scape de ei, preţul lor e retuşat: $100.

Undeva lîngă scaunul pliant stă în poziţia "sit" o frumuseţe de căţel. Ignoră vizitatorii, supraveghiază hîrjoneala.
- Ce rasă e?
- Collie şi pitbull, o ea, foarte cuminte, a stat lîngă mine cînd am condus.
Am luat-o în braţe. S-a supus, liniştită. Am întrebat-o pe Iris:
- Îţi plac culorile?
- Da, e negativul lui Michiduţă: neagră c-o baveţică albă-n faţă. Vîrfurile picioarelor şi a cozii sînt deasemenea albe.

Acasă, am botezat-o Zora. După recunoaşterea noului teritoriu şi acomodarea cu Bella s-a dus liniştea noastră, vorba aia: cuminte ca-căţelul lui Melinte! Rupe, fură, muşcă şi are nişte dinţi ca acele! De cîteva zile a început să-şi recunoască numele; pînă atunci credea c-o cheamă, NU, NO sau "you little shit".

Cînd ne-au vizitat nepoţeii virtuali, i-am avertizat:
- O puteţi mîngîia doar cînd e foarte cald. O cuprinde moleşeala.
Dar Ethan e primul la fugă în clasa lui şi încercă s-o întreacă imediat. Zora după el, apucîndu-l cînd de pantalonii scurţi cînd de mînecuţă. Competiţia se transformă în panică, Ethan sărind în braţele lui taică-său. De aici, profitînd de neatenţia Zorei, s-a refugiat în casă unde meditează cu glas tare:
- This dog sucks!

Don't drink and drive!

De cîteva luni Tim lucra la o companie mică, ca desenator tehnic. Avea meseria asta în DNA, tatăl lui desenase 30 de ani pentru Walt Disney. Proiectarea suferise schimbări drastice; planşeta şi creionul au fost înlocuite de autoCAD, PC şi imprimantă. Însă nu suporta biroul fără geamuri şi aerul condiţionat foşnind necontenit.

Ce bine era la TWA (Trans World Airlines) unde începuse ca încărcător de bagaje şi avansase la şef de tură; salariu mare, ore suplimentare plătite o dată şi jumătate, vacanţe, muncă în aer liber fără probleme mintale. În 1985, bilionarul Carl Icahn a cumpărat parte din acţiunile şi operaţiile companiei şi s-a autointitulat "chairman". După o multime de decizii intenţionat greşite, în 1992 compania a intrat în faliment. Asta era specialitatea Icahn: se îmbogăţea falimentînd companiile!

Pentru Tim a urmat şomajul, cursurile de autoCAD, noul serviciu. Azi mai are două ore pînă la terminarea programului şi nimic de desenat. Bate darabana încet, să nu-şi deranjeze singurul coleg rămas în birou, Bill. Bill n-aude nu vede, joacă de zor solitaire. Îl năpădesc amintirile:

Cînd am deschis cargo-ul unei curse transatlantice; şi-un labrador negru sîngerînd a sărit şi s-a tot dus pe pista de decolare! A ros cuşca pe parcursul călătoriei. Nu l-au mai găsit. Cum s-or fi descurcat cei de la TWA cu proprietarul?

Dar cînd am angajat un nou driver la căruţul de bagaje. I-am făcut instructajul de protecţie şi explicat importanţa marcajelor şi a traseelor din aeroport. La prima cursă, a tăiat de-a dreptul o pista de aterizare, motivînd economie la combustibil si timp. L-au dat afară imediat.

Dar Leah, prima nevastă, ce frumuseţe de femeie şi cît de mult am iubit-o! Dar copii noştri, acum pe la casele lor. Nu m-au mai sunat de la Thanksgiving-ul trecut! Imediat după a doua naştere, Leah mi-a spus:
- Nu mai vreau copii.
- OK.
- Există o operaţie simplă care garantează sterilizarea bărbaţilor: vasectomy.
M-am operat după vreo două săptămîni de argumentări. Chirurgul:
- Operaţia asta este aproape ireversibilă!
Mi-a dat să semnez diverse hîrtii, nu vroia să aibă probleme!

La doi ani de la operaţie, am divorţat. Au urmat mai multe relaţii, uşurate de certificatul de sterilizare pînă m-am îndrăgostit de Martha. M-am recăsătorit şi deoarece Martha vroia copii am cheltuit $10000 la chirurgie. Am redevenit fertil. Am un băieţel de 3 ani, Mark. Ieri, l-am luat de la day care. În maşină:
- Tată, tată!
Îmi arată cu degetul un nene, în automobilul de pe pista alăturată:
- Nenea ăsta bea şi conduce.
Îl văd cu-n pepsi în mînă. Rîd, Mark a văzut noile reclame contra beţivilor la volan: don't drink and drive.