Artele marţiale (I)

Să încep cu-n banc din domeniul artelor:
Sună telefonul:
- Alo, şcoala de bune maniere, arte şi meserii?
- Ete sula arte şi meserii, doar şcoala de bune maniere, domnule.

În perioada cînd indienii experimentau cu succes kama sutra, chinezii şi japonezii perfecţionau artele marţiale. Aceste tehnici de luptă, folosesc puterea minţii, forţa şi punctele slabe ale adversarului. Probabil chinezii au preluat punctele critice din acupunctură!

Am cunoscut la o petrecere, un doctor roman care se specializase cîteva luni în acupunctură, la Beijing. Un fel de practică în producţie; aşa cum noi pe vremea studenţiei eram obligaţi să stăm o lună, vara, la uzina Electronica. Însă noi mai mult urmăream tinerele fete care asamblau televizoarele Grigorescu.

Repartizat într-o comună bănăţeană tînărul doctor are un caz aparte: o văduvă care plîngea din orice şi nimic, deşi trecuse doi ani de la moartea soţului. Încercase alţi doctori la Timişoara precum şi multe leacuri băbeşti; plînsul persista. Doctorul stagiar înţeapă punctul plînsului cu oarecare reuşită. Acum văduva rîdea din orice şi nimic!?

Cînd eram copil habar n-aveam de arte marţiale. Ne băteam cu ce găseam la îndemînă. În clasa întîi mergeam vreo jumăte de oră pînă la şcoală. Undeva pe parcurs un băieţel arunca cu bolovani în mine. Bag seamă, mă aştepta. O perioadă, am luat o rută ocolitoare. Cînd am revenit la traseul iniţial m-am trezit iar atacat. Am decis să-l înfrunt, a acceptat. Lupta n-a avut nimic din artele marţiale; mai mult trîntă cu butoniere şi nasturi rupţi. La un moment dat l-am dovedit iar el din strînsoare:
- Dă-mi drumul, o să-ţi fiu prieten.
L-am crezut şi am ajuns la şcoală cu ochiul învineţit.

În concluzie: luptele sînt inevitabile şi inamicul nu trebuie crezut niciodată.