Frigiderul Zill

 Într-o frumoasă zi de vară, frigiderul nostru Fram a decedat. Poate că-l dezgheţam noi în mod barbar cu cuţitul? Eu fiind student şi pierde-vară, primesc o sarcină de la tata. 

- Băi Costele, ia banii ăştia. 

 Îmi dă un vraf de bani cu Casa Scînteii. Mă uit nedumerit! 

- Te duci mîine la Vaslui, la ICRA... şi-l cauţi pe tovarăşul gestionar Plesnicute. I-am telefonat. Cumpărăm un frigider Zill. 

 Mi-am revenit, toată lumea ştia cît de voinic e soldatul rus care trece cu ţigara aprinsă prin apă! Fabrica de frigidere Zill se putea transforma în 24 de ore, în fabrică de tancuri! 

- Trebuie să-i dau ciubuc? 

- Nu, îl cunosc de mult pe Plesnicute. Am aranjat să-l livreze mîine. 

 A doua zi, mă arunc într-un personal la Nicolina şi pe la 10:00, îl găsesc, sănătos şi vesel, pe tovarăşul Plesnicute. Mă trimite să plătesc la casă şi-mi spune: 

- Vină înapoi pe la 14:00, e un camion care îţi va transporta frigiderul acasă. 

 Să mă aflu în treabă, îl întreb: 

- Vin multe Zill-uri la Vaslui? 

- Luna asta a fost singurul. 

 Era 11:00, ce să fac eu prin Vaslui? Vizitez grădina Copou, foarte frumoasă şi bine menţinută. La întoarcere, spre centru văd cofetăria Pitic. Totuşi, mai bună ar fi o bere şi-o friptură! Pe străzi nimeni, un oras pustiu! Mă decid pentru restaurantul Parcul Trandafirilor, la gradină, afară. Surprinzător şi aici sînt singurul client! Imediat apare chelnerul. 

- Poftiţi înăuntru. 

- E mai frumos afară-am zis eu. Pare oleacă stingherit! 

- De ce nu e nimeni pe străzi? 

- Azi e ziua în care se dă apă caldă şi ştiţi: se spală, spală rufe sau spală pe alţii, zîmbeşte. 

 Sînt pe deplin lămurit. Îmi aduce friptura cu castraveciori muraţi. Nici n-apuc să tai prima bucăţică. Sînt asaltat de un stol de muşte. Cu o mînă trebuie să le alung necontenit. Renunţ la tăiat. Muşc direct din friptură. Mă salvează chelnerul. 

- V-am spus că e mai bine înăuntru. 

- De unde vin atîtea muşte? 

- De circa un an, vecinii noştri au un morman de gunoi în curte. Ne-am plîns şi la primărie! 

 La masa de seară, tata a băut prima lui bere răcită de noul frigider Zill.

Antedatat (1)

La începutul lunii ianuarie 1984, primim telefonul mult aşteptat de la secţia paşapoarte a municipiului Bucureşti. O voce gravă:
- Luni, orele 10, să vă prezentaţi la sediul nostru din strada Iorga pentru a ridica paşapoartele fără cetăţenie.

Acolo erau prezente şi alte persoane, în total vreo 20. Apare tipul care ne-a sunat cu un mănunchi de paşapoarte, majoritatea maro (fără cetăţenie). Le împarte. Fiecare verifică documentul vieţii lui. Un el şi o ea încep să sară în sus, să se pupe zgomotos, extrem de excitaţi.
Noi, ceilalţi ne uităm miraţi la ei!
Consideraţi cazul nostru: eram după 2.5 ani de lupte cu autorităţile comuniste. În această perioadă am fost daţi afară sau mutaţi disciplinar din servici, am fost "audiaţi" de nenumărate ori, am scris sute de memorii, culminînd cu greva foamei. Mie mi se părea normal să-mi îmmîneze ăla paşaportul. Îi întreb pe ţopăitori:
- De ce vă bucuraţi aşa tare?
- Îmi arată data emiterii paşaportului: 21 decembrie 1983.
- Şi care-i problema?
- Ambasada americană ne-a comunicat că vor avea dosar de emigrare* toţi cei cu paşapoartele emise în 1983.
Şi birocraţia este cîteodată folositoare! Ei le antedataseră să expire mai devreme şi să ne mai încarce peste 3 luni cu 500 lei.

* Pînă în august 1982 să ai un dosar de emigrant SUA era suficient să te prezinţi la ambasadă şi să completezi un formular. Din 1982 au introdus condiţia: sponsorizarea de către un cetăţean american. După 1983, copleşiţi de cereri, au sistat întocmirea acestor dosare. Se căzneau să le rezolve pe alea vechi.

O'Mătura

Supravieţuirea liquor store-urilor de cartier (nişte alimentare) în competiţia cu super market-urile s-a datorat beţivilor şi gospodinelor de moment. Ele descopera în timpul preparării cinei lipsa unor produse de bază (ouă, smîntînă, ulei, etc) care trebuie imediat procurate. Împrumutul de la vecini nu se obişnuieşte în SUA.

Proprietarul liquor store-ului de lîngă fosta noastră locuinţă în Hawthorne era irlandez, Mc.....
El întîmpina clieţii cu vorbe călduroase şi o mătură rezemată lîngă casă. La plata cumpărăturilor ridica fiecare obiect în parte şi-l înregistra la casă. În final, atingea coada măturii şi înregistra corespunzător preţului ei. Clienţilor care nu verificau bonul, le ura noapte bună. Celor care se prindeau de schemă şi vociferau, le răspundea:
- Credeam că vreţi şi mătura asta!
Împingea mătura mai departe de casă. După plecarea clientului pricinaş o reaşeza în locul ei favorit, gata de vînzare următorului fraier.

Cel mai vîndut obiect din magazin era singura mătură din inventar.

Iliuţă

Iliuţă s-a retras din blogosferă in stilul caracteristic:

"Zdrîngu, beleaua babei, a plecat. N-aţi înţeles încă? S-a terminat. Ăuvăr. Kanieţ filma. Hai valea!"

Dacă intenţionează să-şi viziteze colegii pozaţi în fundalul Marelui Canion, mi-ar face plăcere să-l aştept la LAX cu un carton în mînă. Pe cartonaş va scrie: Ţţţ (fost Mmm).

Helga

Bancul zilei în ziarul de Iaşi:

Stewardesa Tarom către un călător:
- Doriţi cina?
- Ce pot să aleg?
- Da sau nu.

Mi s-a întîmplat ceva similar pe Lufthansa.
Fiind plasat în ultimul rînd al avionului, stewardesa Helga, mă întreabă înainte de servirea cinei:
- Ce doriţi pui sau vacă?
- Pui.
- Nu mai avem.
- Păi de ce m-aţi mai întrebat!
- Trebuie să respectăm regulamentul.

Şura berzelor

Într-o dimineaţă cînd eram student şi bunicul meu pensionar la CAP cu 75 lei pe lună, stăteam pe prispă şi admiram gospodăria lui. Îl întreb:
- La ce te gîndeşti tataie?
- Dăcă arde şura unde dorm vrăbiile!
Zîmbesc, zîmbeşte şi el.
- Hai să dărîmăm şura berzelor.
- Cînd?
- Acum.
Ne apucăm de treabă. În acoperişul de stuf am descoperit: o puşcă cu baionetă din primul război mondial şi două sticle de ţuică cu dop de ciocălău. Bunicul mi-a dat baioneta cadou şi a aruncat puşca în rîpă. Azi ar fi fost obiect de colecţie.
La masa de prînz am băut o sticlă de ţuică. Era trezită dar încă bună. La masa de seară, bunicul strigă:
- Anicuţo, adă sticla de ţuică?
- Care sticlă!

Nea Caisă

Bufetul institutului din Bucureşti era situat la intrarea principală. Vorba vine. Era modă atunci, s-o ţină pe cea principală închisă, iar o intrare secundară devenea automat principală. Camera dreptunghiulară, care acomoda bufetul, era despărţită în două de un frigider cu vitrină. Frigiderul era multifuncţional: separa bucătăria de sala de mese fără scaune (la varice), păstra salamurile şi brînzeturile care se vindeau imediat şi servea de reazem clienţilor obosiţi de aşteptat. Prin 1979 s-a schimbat gestionarul. Băieţii l-au denumit instantaneu: nea Caisă.

Vă prezint cîteva instantanee din activităţile bufetului:

1. După preluare, nea Caisă a modificat regulile de cumpărare. Se vindea numai la multipli de 100g şi la bucată. Cînd i-am fost prima dată client, am înţeles schimbările: nea Caisă socotea greu. Dacă cereai mai mult de 4 produse, te întreba:
- Cît costă?
- Pai mata trebuie să-mi spui preţul total!

2. Altă dată îl văd pe culoarul etajului unde lucram, în timpul programului de lucru ,cu o ceaşcă de cafea în mînă.
- Bună ziua.
- Ai comandat o cafea?
- Nu.
- Mi-a comandat cineva prin telefon o cafea şi am uitat numărul camerei!

3. Tocmai îmi venise rîndul să comand, nea Caisă prăjea un cîrnat la tigaie pentru tovarăşul Ispăşoiu, secretarul de partid al institutului.Cînd să-l plaseze în farfurie, îl scapă lîngă aragaz. Îl ridică, se transformase din cîrnăcior oltenesc în salam bărbos. Cum Ispăşoiu se delecta cu lectura ziarului Scînteia, şterge viguros salamul cu prosopul, îl aşează delicat în farfurie şi-l ornează cu frunze de salată. Menţionez că prosopul folosit în acestă operaţiune era versatil. Cu acelaşi prosop ştergea farfuriile spălate, mesele şi chiar pe jos, cînd nu era băgat în seamă de clienţi.

4. Vară, căldură mare. Ferestrele bufetului prevăzute cu plase îmbîcsite şi rupte priveau către curtea interioară a institutului. Nea Caisă tăia parizerul în felii sănătoase şi le aranja pe o farfurie. O muscă năbădăioasă îl deranjează aşa de rău încît: pac, dă cu felia după ea. N-o nimereşte din prima. Succes la a doua lovitură. Sterge felia cu prosopul si poftă bună.

Teze la limba romană

În clasa a IX-a profesoara noastră de limba romană se numea Pop Adela. Elevii insinuau că ar fi fost adevărata Adela din romanul cu acelaşi nume de Garabet Ibrăileanu. Nu îmi mai amintesc de teza la limba romană. Ultima dată cînd am vorbit cu domnişoara Adela a fost în clasa a XI-a:
- Caută-l urgent pe Nichi!
- Ce s-a întîmplat tovarăşa profesoară?
- Fratele lui, Mili (clasa a VII-a) a pus un praf pe bănci şi toţi copii au început să strănute.

Din clasa a X-a, profesorul de limba romană, tovarăşul Calistru Eugen, în afara notei, comenta tezele în clasă, ironizînd autorii. Eu am compus o teză originală cu niscaiva cacofonii. Mi-a pus nota 8 şi mi-a scris:
"Îmbrăcat în frac şi-ncins cu-n curmei de tei"

În clasa a XI-a m-am prins de subiect şi n-am studiat. Mi-am perfecţionat un sistem de copiat pe care nu pot să-l divulg. Intenţionez să-l patentez. Mi-a pus iar nota 8, cu notiţa:
"Un sac străin cîrpit cu petice proprii"

În clasa a XII-a, eu am scăpat de ironiile lui. Totuşi, el a comentat tezele colegilor mei. Pentru posteritate, îi rog să-mi comunice aceste comentarii.

De la Magnus (februarie 3, 2009):
ELEV: Tovarăşe profesor, pot să deschid geamul?
PROF. CALISTRU, privind peste ochelari: Stiu eu dacă poţi? Încearcă!

De la Nicu C. (februarie 3, 2009):
Costica, m-am uitat pe blog, tocmai voiam sa-ti spun de ..."in frac, da' incins cu un curmei de tei!"... Daca nu mai insel, cred ca Zum (sau altcineva?) a avut intr-o teza de romana expresia "criminal feros"... A fost mare haz. Cu drag, Nicu.

De la Mihaela O, acum Mihaela C. (februarie 4, 2009):
POVESTIND UN ROMAN, FARA SA-L FI CITIT, AM SPUS:
-"TARANII S-AU DUS LA ORAS SI AU CUMPARAT"... PENTRU CA IN MACULATOR ERA SCRIS "AU LUAT"
..... de fapt ei prădaseră un magazin. Am luat nota 9 şi n-am fost sancţionată pentru că nu citisem cartea. M-am revanşat cînd am avut ocazia. Nepoata d-lui profesor, eleva mea (la o clasă de filologie), a avut nota 10 la matematică pe toată perioada liceului.

De la Mariana K. (februarie 5, 2009)
Deocamdata nu am reusit sa-mi amintesc "perle" de-a lui Calistru. Mi-l amintesc cum statea in fata clasei cu zimbet ascuns si debitind cu ironie observatii asupra "capodoperelor" noastre si parca avea o slabiciune pntru Nusa... Toate cele bune, Mariana

Manhattan Beach

Cînd locuiam în oraşul Hawthorne din California, situat la numai 7 mile de Pacific, obişnuiam să mergem uneori sîmbăta la plajă, în oraşul Manhattan Beach. Trăgeam maşina la umbră în lotul nr 2, prevăzut cu aparate de parcat (25c/oră) şi eram la numai 100 de metri de ocean.

Odată, la plecare, urcînd alene strada în pantă către parcaj, obosiţi, înroşiţi şi înfometaţi, opreşte în trombă chiar lîngă noi, un camion mic. Imediat în spatele lui, la circa 5m, frînează un Ford Mustang. Din camion se dă jos un tip cu parul alb, din Mustang doi tineri.

Încep să se certe de la distanţă. Eu, cu prosoapele în mînă şi mentalitatea romanescă, stau şi ascult curios. Roşcata, mai precaută, a tras copilul pe o alee laterală. Discuţia în loc să se potolescă, se încinge. Unul din tineri zice:
- Vrei să ne batem?
Nu aşteaptă răspunsul, îşi scoate ceasul, îl predă prietenului şi îşi suflecă mînecele. Văzînd aceste pregătiri, tremurînd uşor, tipul cu părul alb se repede în camion şi apare cu un pistol.

Foarte interesat de sfirşitul conflictului, nu mă clintesc de pe trotuar. Sînt singurul spectator situat strategic la mijlocul distanţei dintre cele două tabere. Roşcata era departe, pregătită să intre în curtea unei vile.

La apariţia pistolului, tinerii s-au urcat urgent în Ford şi valea. Tipul la fel, în urmărirea lor. Asta a fost norocul vostru, altfel nu aţi fi citit acestă întîmplare americană. Nici ştirile de seară la TV şi ziarele de a doua zi n-au relatat-o.

Doina (I)

Sora mamei cea mai mică, mătuşa mea este cu numai 7 ani mai mare decît mine. Cu alte cuvinte cînd eram de 6 ani, ea avea 13.

Dacă Doina este un cîntec de suflet, de iubire şi de dor, Doiniţa nostră nu era deloc blîndă. Cînd pleca bunica de acasă, rămîneam sub comanda ei. Dacă nu executam sarcinile, şi precizez că erau numeroase, mă lua la tăbăcit.

Mai ripostam dar pînă la urmă fugeam la mătuşa Bălaşa, sora bunicii, şi-nchideam uşa-n urma mea cu zăvorul. Mătuşa Bălaşa mă lua în braţe şi-mi şoptea:
- Nu-ţi fie frică!
Dar şi ei îi era frică de Doina, care între timp bătea de zor în uşă, zbierînd:
- Deschide-mi uşa, să-l omor.

Mă abuza verbal şi cînd era bunica acasă:
- Eşti un bou!
Eu nu mă imaginam înjugat la car, păşind alene pe uliţa satului şi replicam:
- De ce?
- Nu ştii pe ce lume trăieşti.
Încă nu-l citisem pe Immanuel Kant aşa că singura scăpare:
- Parcă tu ştii?
- Eu trăiesc pe lumea celor vii.

După mai mulţi ani am întrebat-o pe bunica de ce era Doina aşa aprigă şi arţăgoasă. Mi-a explicat că, fiind copil procreat la bătrîneţe, a fost răsfăţată. Să compenseze şicanele sistemului socialist, toate surorile şi fraţii au ajutat-o la nevoie.
- Despre ce şicane vorbeşti?
- La scoala elementară, învăţătorul o punea să scrie pe tablă: sînt fată de chiabur, sînt fată de chiabur, sînt fată de chiabur, etc. Cînd umplea tabla, îi arata învăţătorului, o ştergea şi o lua de la capăt, toată ziua.

Urmează Doina (II): vizita ei cu Mircea (soţul) la Los Angeles, poate chiar Doina (III): proces, martori, partea vătămată, etc. Acestea necesită documentări suplimentare din partea mea.