Iaşi - Bucureşti. 1

La reuniunea de la Clubul Bursei, am convenit să plecăm la Bucureşti duminică 24 mai cu maşinile colegilor noştri. Eu cu Nichi şi Liliana, iar Dănuţ cu Nuţu şi Adina (Liliana şi Adina fiind soţiile colegilor). Pe la 11:30 m-am îmbarcat pe bancheta din spate a Opelului.

Normal, am început cu diverse ştiri despre colegi mai îndepărtaţi şi uşor, uşor am trecut la cei apropiaţi, finalizînd cu rudele. Din bîrfă în bîrfă am trecut de padurea Buciumului şi Nichi ne arată un iaz, pe dreapta:
- Aici a încercat Mili (fratele lui) să crească peşti, a cumpărat puiet, dar l-au furat!
- Nu a pus paznici?
- Da, a angajat o companie ieşeană de pază. După 4 zile s-au dat bătuţi.
Mai trec cîteva minute:
- Pe deluşorul ăla a avut Mili o struţărie.
- I-a vîndut?
- Nu, au murit toţi în aceeaşi zi.

Să treacă timpul, le-am narat una din povestirile mele (de pe blog) şi ei au continuat cu ale lor (Decameron în Opel).

Liliana:
Cînd ne-am căsătorit, locuiam în Balta Albă, la părinţii mei. Odată, fără să anunţe, ne-au vizitat socrii. Urcă ei etajele şi sună indelung la sonerie. Se pitesc pe laterale să nu fie văzuţi prin vizor. Să sporească surpriza!

Tata, întreabă:
- Cine-i?
Neprimind răspuns, se uită pe vizor şi nu remarcă nimic pe casa scărilor. Mama din bucătărie:
- Colea, cine era?
- Copiii aştia, bată-i naiba.
Între timp, cuscrii abia se abţineau din rîs. Tata lui Nichi apasă iar butonul soneriei, cu grijă, să nu i se vadă mîneca prin lentilele vizorului.

Roşu la faţă de mînie, Colea răbufneşte:
- Pi..a mamii voastre de analfabeţi!
Apoi strigă foarte tare la nevastă-sa:
- Adă-mi bîta aia din camară să-i potolesc pe neisprăviţii ăştia.
Afară este linişte, apoi glasul cuscrei suav:
- Noi suntem, cuscrii di la Iaşi.
- Aaa cuscrii, poftiţi, poftiţi.

Clubul Bursei şi despre Oceania.

După reuniunea interniştilor de la Liceul Negruzzi am mers la mama, în Bucşinescu, unde mi-am călcat pantalonii de friptură, pentru petrecerea de la restaurantul Clubul Bursei.

Acolo, în liniştea serii, totul a fost aproape perfect planificat de Simona (patroana), ajutată de privirile galeşe ale colectivului de organizare. Unii n-au avut loc pe la mesele dorite iar membrii familiei Bostan au plecat acasă îmbufnaţi, fără consumaţie. La cîteva zile l-au sunat pe Mon Cher cerînd restituirea banilor în limbaj ameninţător. Menţionez, Mon Cher era în comitetul de organizare, dar nu se mai ocupa de fonduri deoarece la întilnirea de 30 de ani a ieşit in lipsă.

Alcătuită inţial din 4 mese, masa noastră s-a lungit la 6, astfel aproape toată clasa noastră a petrecut fericită. S-a început cu un excelent cogniac Vasconi, confiscat pe timpul funcţionării fabricii, de colegul nostru, şef de poliţie! Îl rog pe Dănuţ să scrie despre meniu, muzică, dans, etc.

În aceeaşi seară am primit cadou cartea: RAGA de Le Clezio. Mulţumesc Mihaela! În următoarele zile s-au desfăşurat şi alte activităţi la restaurantul din parcul Expoziţiei. Printre picături, am citit jumătate din Raga. Este vorba despre Oceania sau continentul invizibil, intact mai mult în tradiţia, mintea şi obiceiurile localnicilor.

În urmă cu 15 ani am cunoscut nişte samoani la Alpine Village unde lucra Roşcata. De 3 ori pe săptămînă, organizau acolo jocul: bingo. Ce nume ciudate! Malele, căsătorită cu un neamţ Friţ. Si-a cumpărat un bilet spre insule. Friţ s-a interesat la agenţie:
- A cumpărat Malele un bilet?
- Asta este o informaţie strict confidenţială.
- Vă rog, sîntem certaţi. Nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile conjugale!

În viaţa mea n-am văzut mai mulţi uriaşi la un loc. Femei sau bărbaţi. Prietenul meu Mihai, fost jucător de rugbi, bine întremat, aşezat lîngă un samoan ar fi fost precum un urs negru lîngă un grizzly.

Mă vizitează Mihai pe neaşteptate:
- Costele, am o idee, ne îmbogăţim.
- Ete sula Mărioară legată la cap cu sfoară!
Rîde şi intră direct în detalii:
- Vezi, m-am îngrăşat peste masură în America.
- Observ.
- Am o problemă.
- Tensiunea, colesterolul ?
- Nu, ciorapii. Nu mă pot apleca să-mi trag ciorapii. Vreau să proiectăm un dispozitiv de pus ciorapii la graşi.
- OK, mă gîndesc.
- Uită-te pe la market şi pun pariu, toţi graşii sînt fără ciorapi.

La următorul bingo m-am uitat special la picioarele samoanilor. Erau toţi în şlapi.

Reuniunea interniştilor

Reuniunea celor 5 clase paralele, promoţia 1969, Liceul Internat Iaşi, a avut loc într-o vineri orele 9:00. O atmosferă plină de emoţiile revederii, pupături şi sute de fotografii. Parcă am fi fost japonezi! Doar Vichi venise cu un hard drive şi la urmă a copiat memoriile tuturor aparatelor foto.

Unii la costum, alţii mai lejer, cîtiva cu burtă sau chelie, fetele încercînd să mascheze trecerea anilor. Chestii fără importanţă: fiecare arăta similar în ochii colegilor sau prietenilor.

Discuţiile începeau cam aşa:
- Bă tu cine eşti?
- Nici eu nu mă mai recunosc!

Reuniunea a decurs astfel:
Domnul profesor de sport Alexandru Călugăriţa şi mai tîrziu domnul profesor de matematică Traian Cohal au strigat cataloagele. Prezenţii aveau la îndemînă doar 2 minute pentru povestit despre: studii, loc de muncă, soţie/soţ, copii şi nepoţi, etc.

Deoarece spaţiul în Ziarul de Iaşi era limitat (13x13cm) ziarista prezentă a stat pînă a descoperit primul caz interesant. Mă refer la Victor (Vichi) Fecioru, respectiv începutul clasei B. Păcat, a pierdut amănunte interesante:
1. Un coleg din clasa B:
- ... am devenit maestru al sportului.
La care domnul Călugăriţa.
- Mă uit în catalog şi văd la Educaţie Fizică, nota 6!
Rîsete şi aplauze îndelungate.
2. Un alt coleg din clasa C:
- ... sînt pensionar şi lucrez la întreprinderea ...(?!)
3. Colegul nostru Nuţu:
- Am o nevastă de 36 de ani!
Sala:
- Aaaaa.
Aplauze. Nuţu se corectează:
- Sîntem căsătoriţi de 36 de ani.
Rîsete fără aplauze.
4. Colega noastra Sanda:
- Încep printr-o comunicare importantă. Sînt cu mult mai tînără decît colegii mei. Fiind aşezată pe rîndul din faţa mea, o întreb la sfîrşitul expunerii:
- Te-au dat părinţii de 6 ani la şcoală?
A încercat să-mi ardă una cu broşura reuniunii!
5. Un coleg din clasa E:
- M-am hotărît: la 40 de ani de la terminarea liceului, mă însor.

Praga - Iaşi

Aeroportul din Praga. Am îmbarcat copilul pe cursa de Munchen şi încercam să consum cele 2 ore pînă la zborul Malev spre Budapesta. (Bineînţeles acest zbor era întîrziat). Casc ochii prin magazine, văd unul cu cristale, pahare, etc denumit: Blue Praha. Găsesc nişte păhărele numai bune de cadouri, iau unul de pe etajeră să-l examinez.
Buf, pac, poc, cade ceva de pe pahar şi se pulverizează în sute de cioburi colorate. Vînzătoarea sare repede:
- L-aţi spart trebuie să-l plătiţi.
- Păi, n-am greşit cu nimic!
Aşez uşurel paharul încă intact, pe raft.
- Aţi spart ornamentul.
- Ce ornament?
- Ornametul care individualizează paharul.
Mă uit pe rafturile de sticlă. Fiecare păhărel avea cîte un ornament diferit colorat să şi-l poată recunoaste băutorii.
- Eu am ridicat delicat paharul.
Să-i demonstrez, întind mîna şi salt alt păhărel.
Buf, pac, poc, se sparge si al doilea ornament. Vînzătoarea ia o poziţie tampon între mine şi raft:
- Trebuie să le plătiţi.
- Aţi observat, l-am ridicat cu grijă! Astea nu sînt ornamente potrivite acestor pahare.

O clientă care se binocla prin magazin intervine în favoarea vînzătoarei.
- Le-aţi spart, le plătiţi.
Parcă aş fi intrebat-o eu ceva! Asta miroase a conspiraţie!
- Nu văd nici o inscripţie: NU ATINGEŢI OBIECTELE !

În mintea mea se luptă două impulsuri opuse. Să mă zbat pentru drepturile mele sau să cedez superstiţiilor. E luni dimineaţa, cioburile aduc noroc şi vreau să-mi meargă bine la Iaşi. Cedez.
- Cumpăr două pahare dacă nu-mi adaugaţi ornamentele.
- De acord.
Aşa am cumparat eu două pahare foarte frumoase la preţ de aeroport.

Pe cursă stau lîngă un tinerel albanez. Încearcă disperat să comunice cu mine. Îmi arată paşaportul şi apoi încrucişează mîinile. Deci, i-a expirat viza şi l-au arestat în Praga. Acum era deportat la Pristina. Mă roagă să-l ajut să-şi găsească terminalul la Budapesta. Accept. N-a fost nevoie. Poliţia îl aştepta la coborîrea din autobuz.

Broşura Malev din luna mai are Palatul Culturii pe copertă. La Iaşi, parcurgi distanţa de la avion la aeroportul international pe jos. Nişte buruieni uscate se învîrteau domol pe terminal. Domnişoara din cuşca vămii de persoane se uită atent la paşaportul american:
- Trebuie să completaţi formularul gripei porcine.
- Eu nu vin din America, ci de la Praga. Verificaţi vizele. Am plecat acum 7 zile din SUA.
Se uită ea prin vize. Nu-i era uşor, paşaportul era plin.
- N-aveţi alt paşaport?
- Da, îl am pe asta romanesc.
Îl verifică şi mă lasă să-mi ridic bagajul. Sala fiind neîncăpătoare, trebuia să sari peste alte bagaje. Ca la Dolhasca.

Afară mă ia Radu în primire.
- Aştia au venit cu jumate de oră mai devreme!
- Nu-s de la CFR!

Praga 5. Numai impresii.

Am purtat cu grijă ghidul turistic de buzunar ca pe un portofel plin. Nu întotdeauna sfaturile lui erau adevărate.

De exemplu: atenţie la rahatul cîinilor pe străzi!
Prima zi: în loc să ne uităm la monumente, priveam către caldarîm. Deoarece municipalitatea montase nişte cutii cu pungi de hîrtie gratuite pentru posesorii de cîini, nici urmă de reziduuri. Nu am zărit cîini vagabonzi, dar cei cu stăpîni erau pretutindeni. Odată am reperat 4, aşteptînd încordaţi în faţa uşii unui magazin alimentar. Iniţial am crezut ca aşteaptă ceva de mîncare. Povestea s-a terminat cu cei 4 stăpîni ieşind de la cumpărături.

Altă dată, un tramvai ne-a transportat în afara hărţii ghidului şi a trebuit să întrebăm localnicii folosind cu succes mîinile.

Cehii au o problemă cu ferestrele. Multe personalităţi s-au aruncat sau ..... au fost azvîrlite pe fereastra. Războiul husit a început cînd nişte consilieri catolici au fost aruncaţi de la ferestrele turnului primăriei. Războiul de 30 de ani a început cu oficialităţile habsburgice aruncate de la ferestrele castelului.

Cu teamă şi precauţie am pozat vederea de la fereastra hotelului nostru....

În seara respectivă m-am întrebat: ce ştiu eu despre cehi?
-- Hochei, după 1968 cehii se străduiau şi de multe ori au reuşit să bată campioana lumii URSS. Iar suporterii strigau NO TO ŢO.
-- Cîntăreţii Karel Gott şi Helena Vondrackova.
-- Maşina Skoda care se pronunţă Şkoda.
-- Emil Zatopek alergătorul de curse lungi care se antrena cu bocanci de plumb.
-- Filmele de la studioul Barrandov:
a) "Balul pompierilor" regizat de Miloş Forman. Am rîs aşa de tare încît s-a mirat şi fiica-mea mai mare. L-a urmărit şi ea, dar nu a rîs prea tare. Pentru hohote trebuia să fi trăit în sistemul comunist. Ea a părăsit Romania cînd avea 2 ani şi 10 luni. Totuşi, cînd a încercat fără succes să-şi redobindească cetăţenia romană, i s-a cerut un cazier judiciar pe perioada respectivă.
b) Apoi filmul "Kolya", unde eroul principal, cîntăreţ la violoncel, ridică în timpul recitalului fusta sopranei cu arcuşul.
c) "Haiducul Janoşik", un fel de Robin Hood ceh.
d) În sfîrşit: "L-am servit pe regele Angliei", pe care vi-l recomand călduros. Autorul lui, Bohumil Hrabal, s-a aruncat tot de la fereastră.
-- N-am mai ajuns la scriitori, compozitori sau oameni politici. Am adormit.

A doua zi la muzeul naţional am aflat: şi ministrul afacerilor externe Jan Masaryk a căzut de la etaj cu 2 săptămîni înainte de preluarea puterii de către comunişti.

Probabil de la obsesia cu ferestrele s-au născut cristalurile de Bohemia. Revin cu amanunte.

PS1. Am uitat: 1989, revoluţia de catifea cînd, nu s-a spart nici un geam!
PS2. Mulţumiri băiatului (Roman) de la recepţia hotelului din Praga.

Praga 4. Impresii de călătorie.

În ultima zi (10:30), am ajuns la muzeul naţional, piaţa Wenceslas. Cam toate atracţiile turistice se deschid la 10:00 în Praga. La casă, nimeni. Întreb o duduiţă de la informaţii:
- Nu e deschis azi?
- Ba da, dar casiera nu a ajuns încă la serviciu. Intrarea este gratuită.
Strig autoritar la fiica mea:
- Du-ţi repede rucsacul la garderobă, acuşica apare casiera direct de la chef.
A fost singurul muzeu la care nu putem dovedi vizitarea!
Încă se văd urmele gloanţelor ruseşti din 1968, muzeul fiind confundat cu parlamentul ceh.

După amiază am cumpărat suveniruri ceheşti. Menţionez: vînzătorii acestor magazine centrale vorbeau ruseşte între ei.
Mai tîrziu, în piaţa centrală am dat întîmplător peste o paradă de zombi!?

Ceasul turnului din piaţa centrală are o parte solară şi una lunară. Cei 12 apostoli atrag turiştii la fiecare oră. Trebuie să te prinzi unde apar şi să aştepţi cu concentraţia sporită; altfel păţeşti ca băiatul de lîngă mine.
El, pe la 16:57, reperase nişte cehoaice înalte:
- F..k, I have to wait another hour!

Praga 3. Impresii de călătorie.

2km era distanţa de la hotelul nostru (strada Na Morani, în apropierea Vîltavei) pînă în centrul vechi. Un inconvenient aparent ce s-a dovedit nesemnificativ. Raportul calitate/preţ depăşea locaţiile centrale iar restaurantele din zona noastră serveau aceleaşi meniuri la jumătate de preţ.

Datorită schimbării fuselor orare ne-am prezentat în prima zi la 6:25 pentru micul dejun, deschis 6:30 - 11:00. Nici omletele nu erau încă preparate! La plecare ne mai aprovizionam cu mere şi croissante.

Lîngă hotel aveam restaurantul Gambrinus unde doi chelneri voinici abia dovedeau cererea de bere cu acelaşi nume. Cînd am mîncat acolo într-o seară, unul din cei doi mi-a arătat semnul victoriei.
- Două meniuri! Am replicat eu.
A dat din mînă a lehamite; el se referea la două beri.

A treia zi am vizitat dealul Petrin cu turnul de observare (gen Eiffel) gîfîind pe cele 300 de trepte. Undeva am găsit anevoie şi o biserică ortodoxă numai din lemn: Sfîntul Mihail (clic pentru mărire).

După amiaza am vizitat muzeul comunismului situat în aceeaşi clădire cu restaurantul Mc Donald's (aici WC-ul se plăteşte: 10 coroane). Spre deosebire de muzeul similar din apropierea punctului Charlie (Berlin), în Praga nu era nici o reducere pentru cei care puteau dovedi că au trăit în comunism. Cine erau vizitatorii acestui muzeu? Americanii, desigur, încă obsedaţi de inamicul lor din perioada războiului rece. Se fotografiau cu statuia lui Stalin (1:1) iar unul chiar încerca să-l strîngă de gît.

A patra zi am luat un tren cu etaj din staţia modernă Hlavni şi am vizitat castelul bijuteriilor coroanei: Karlstejn. La întoarcere trenul staţiona cam mult în penultima staţie, Smichov şi fiica mea a remarcat:
- Parcă am rămas singuri în tren!
Numai ce apare controloarea noastră, semnalizîndu-ne disperată sa coborîm. Am avut noroc, altfel vizitam şi depoul.

Praga 2. Impresii de călătorie.

Cehii au fost conduşi pe parcursul vremurilor de sfîntul imperiu Roman (epoca lor de glorie); de imperiul austriac; de Germania nazistă şi de Rusia comunistă. Au răspuns mai mult cu vorbe şi drept urmare Praga este unul din cele mai neschimbate oraşe europene. Actualmente sînt asaltaţi de invazia turiştilor (aproximativ 10 milioane pe an).

Un lucru apare în evidenţă: peste tot oamenii citesc. De la primul preşedinte ceh Masaryk şi pînă la Vaclav Havel, scriitorii sînt consideraţi drept cetăţeni importanţi. (Ignoram zvonurile: Havel conduce motoreta pe sălile palatului prezidenţial ...)

Călătorul obişnuit cu mersul poate trece la catastif Praga în două zile. O zi pentru oraşul vechi (Stare Mesto)
şi piaţa Wenceslas, şi alta pentru Hradcany unde tronează la înălţime palatul regal şi catedrala sfîntul Vitus. În piaţa Wenceslas se găseşte memorialul victimelor comunismului.

Cum în fiecare zi pe internet eram anunţaţi: mîine plouă (n-au nimerit-o), am tot bătut Praga pe jos de am făcut o băşicuţă la piciorul stîng. Aşa mi-am cumpărat eu o pereche de sandale, reuşind cu greu să menţin ritmul de mers impus de fiica mea.

Ne-am cumpărat un abonament de 5 zile pe toate transporturile (500 de coroane/persoană) şi primele 2 zile am tot luat metroul pînă ne-am aventurat numai cu tramvaiele. Se poate face şi blatul la metrou, nu te controlează la intrare. Însă pe parcurs trebuie să pari localnic. Deci fără aparat foto la vedere şi fără să laşi senzaţia de nesiguranţă specifică turiştilor (se tot opresc consultînd harta, etc).

Aşa ne-a oprit pe noi unul în uniformă bleumarin, cînd nu ştiam dacă mergem în direcţia dorită şi probabil ne-a spus:
- Biletele la control.
Cum limba cehă este în majoritate consoane, nu am priceput imediat. Tipul tot îmi arăta o siglă în mîna dreaptă şi eu am crezut că vrea să mi-o vîndă! Cînd lucrurile s-au lămurit, nu mai prezentam nici o importanţă pentru el deşi eu vroiam să-l mai chestionez.

Praga 1. Impresii de călătorie.

Cele 12 ore la bordul aeronavei Lufthansa, Airbus A340-600 sînt greu de suportat. Noroc cu televizorul LCD (la fiecare scaun) şi mersul la toaletă. Multe programe vizionabile la dorinţă: 8 filme, 6 documentare, 8 seriale TV, ştiri şi emisiuni pentru copii. Sfat, păstrează nevizionate cîteva filme şi pentru drumul de întoarcere.

Cele 5 WC-uri alocate clasei economice sînt situate la nivelul inferior (9 trepte). Avînd loc la culoar, am tot vizitat aceste obiective.

Stewardesa Helga s-a numit de data asta Hans. Cînd m-a servit cu vin roşu a doua oară, ne-am împrietenit astfel:
- Numai jumătate de pahar.
- Faci economii Lufthansei?
Mi-a răspuns rîzînd şi mi-a umplut paharul de plastic la refuz. De fapt nu-l chema Hans şi nu era 100% neamţ (mama din Argentina).

După o escală la Frankfurt, am aterizat la ţanc în Praga. Am scos bani de la un bancomat poziţionat înadins cît mai departe posibil de văzul turiştilor. 20 coroane aproximativ 1 USD. Eram deja aşteptaţi de o maşină rezervată pe internet.

Şoferul născut în Sacramento era de meserie actor şi actualmente căsătorit cu o cehoaică. A vorbit tot drumul chestionat alternativ de noi.
În domeniul sportului, era imaginea mea în oglinda pămîntului. Pe cîtă vreme eu vizionez fotbal european în Los Angeles, el urmăreşte baschet american în Praga. Bineînţeles, amîndoi la ore fistichii.

În concluzie ne-a comunicat:
- Cea mai buna bere din lume o veţi bea aici. Eşti tîmpit dacă ceri la restaurant bere la sticlă şi nu din butoi!
Ne-am conformat.

Despre berea cehească.

Toată lumea a auzit de Pilsner Urquell, dar probabil cea mai bună este Staropramen. Peste 100 de fabrici produc bere la fel ca altădată.

Clasificarea cehească, funcţie de alcool:
În mare, peste tot găsim două feluri 10° = adică 4% alcool şi 12° = adică 5% alcool.

Clasificare in funcţie de culoare:
a. Berea blondă cu un plăcut gust amar: 10° şi 12°
b. Berea neagră mai dulceagă: 10° şi 11°

Obligatoriu, cartonaşul şi paharul sau halba, pe/în care se serveşte berea trebuie să fie de la aceaşi companie.

În memoria lui Mircea

Bucureşti. Au trecut 5 ani de la moartea unchiului meu. Totdeauna ne-am înţeles de minune. La ultima revedere a plîns. Nu-l văzusem niciodată plîngînd.

La începutul lunii iunie 2004, am primit acest email de la Doru, ginerele lui:

Cu toţii sîntem răvăşiţi de dispariţia extrem de rapidă a lui Mircea.
În urmă cu 22 de ani, am intrat în casa lui prima dată; a fost extrem de înţelegător şi sensibil cu mine. De atunci, viaţa mea şi a Ginei a fost mereu ascendentă.

Acum, fără el totul este complet schimbat. Însufleţea orice lucru neînsemnat. Fetele se ţin tari dar vor fi marcate de dispariţia lui fulgerătoare.

Inima lui mare n-a mai rezistat. Avea cuvinte potrivite pentru fiecare şi i-a iubit pe toţi din jurul lui.

Acum 55 de ani a plecat cu traista-n băţ de la ţară şi a realizat multe. Realizări care nu pot fi contabilizate sau evaluate. Incomensurabil: a ştiut să se înconjoare de oameni care îl iubesc.

După dispariţia lui, preţuim şi mai mult viaţa. Ne-a lăsat nouă această viaţă, de care poate, nu sîntem demni. Noi nu sîntem aşa curajoşi şi buni ca el.

Pentru că sîntem mai slabi şi mai neajutoraţi fără el, va trebui să-l cultivăm în sufletul nostru pentru a ne îndruma paşii nesiguri. Clipele petrecute alături de el vor fi totdeauna în memoria noastră.

Dumnezeu să-l ierte.

Doru
Marţi, 8 Junie, 2004