Fabrica de diamante (IV)

Amsterdam nu e un oraş mare. Are multe canale şi biciclete. Dacă întredeschizi uşa maşinii în trafic, sigur cade un biciclist! Am lăsat Opelul închiriat în faţa hotelului şi ne-am aventurat printre cafenelele mirosind a cînepă. Timpul trece repede dacă vizitezi Rijksmuseum cu impresionanta colecţie împrumutată din fostele colonii, museul Van Gogh sau fabrica turistică de bere Heineken. Geamurile din cartierul roşu sînt fascinante dar atenţie şi la moţurile lăsate de cîinii de companie, pe trotuare.

La final am vizitat una din fabricile de diamante cu intrare gratuită. Grupul nostru era subţire: eu, Roşcata, copila noastră Iris şi alt cuplu din Australia. În prima fază am fost informaţi despre: diamante şi defectele lor, karate, tehnicile de tăiere şi lustruire. Parcă mi-aş fi amenajat şi eu o făbricuţă, în garaj! Partea a doua s-a desfăşurat într-o camera de prezentare, de fapt un seif. Ne-am aşezat la o masă lungă; ghidul pe-o parte, turiştii pe cealaltă impresionaţi de faţa de masă din catifea neagră.

Ghidul a apăsat un buton invizibil nouă şi ţac-pac uşa masivă s-a închis. Apoi s-a transformat brusc într-un vînzător volubil. A început să scoată abil diamante din cutii de lemn căptuşite tot în catifea neagră. În viaţa mea n-am văzut atîtea diamante! Începeau de la $1000 şi preţul tot urca. Se uita permanent în ochii adulţilor:
- Întrebări?
Mi-am revenit din şocul diamantelor:
- Tocmai ne-aţi explicat: multe defecte sînt mascate la expunerea diamantelor pe fond negru!
Începe să rîdă. Încearcă iar să ne vîndă, lăudînd marfa; noi nu manifestam nici o intenţie. Strînge diamantele, fiecare în lăcaşul lui. Ne deschide uşa. Realizez, nu s-a uitat niciodată la copil:
- Iris, dă-mi diamantul!
Lucrurile se precipită: buton, uşa ţac-pac. Nu mai e volubil ci disperat.
- Care diamant?
- Am glumit.
Scoate iar cutiile şi numără cu atenţie. Se linişteşte.

Fabrica de diamante (III)

După 2 zile petrecute în Germania, am închiriat o maşină şi direcţia Amsterdam prin Belgia. Am trecut graniţa undeva după Aachen şi nu ne-a observat nimeni. Ne-am oprit în parcajul vămii şi m-am îndreptat către singura gheretă, cu-n vameş la post.
- Vă rog să-mi ştampilaţi paşaportul!
- Eşti colecţionar de vize?
Am zîmbit, mi-am amintit de amicii noştri, soţii Bidick care înconjuraseră globul. Paşapoartele lor aveau o extensie, aşa ca o mini hartă împăturită, plină de ştampile vamale.
- Nu. De la consulat ...

Mi-a arătat cu degetul, biroul central. Am intrat timid într-o încăpere încărcată de fum, unde vreo 10 vameşi în uniforme verzi, jucau şah, cărţi, etc. Explicaţii, apoi unul din ei mi-a aplicat pe Re-entry Permit, ştampilele mult rîvnite.

După 2 ore de condus, ne-am dezmorţit la un popas cu restaurant, am schimbat dolari pe franci belgieni, şi iar pe autostradă. Alte cîteva ore cînd ne-am oprit la o benzinărie. Am plătit întii trei mii de franci şi după plin mi-a dat rest doar trei. M-am uitat întrebător:
- De mult nu mai eşti în Belgia.
În palmă ţineam restul în guldeni olandezi.

În sfîrşit am ajuns la Amsterdam trecînd prin cîmpurile de lalele cu miros de bălegar. Am găsit nesperat de repede firma luminoasă a hotelului, dar cumva nu reuşeam să ajungem cu maşina. Era după cîteva canale! Rotocoale, rotocoale pînă am cerut politicos ajutorul unui trecător prezentabil:
- Do you speak English?
S-a uitat la mine de parcă eram ultimul mohican:
- Of course.

În Amsterdam toată lumea vorbeşte engleza.

Fabrica de diamante (II)

Părăsind consulatul victorios, m-am oprit la o staţie de benzină. O dimineaţă tipică de toamnă cînd vremea e identică azi, ieri şi mîine. La orizont cerul e înrozit nu de la soare, ci de la poluare! Aşezat pe-o bordură un tip bine îmbrăcat, mirosind strident a băutură, îşi ţine capul între mîini.
- Eşti OK?
Nu mi-a răspuns imediat. După meclă pare de undeva din orientul apropiat. Nimic neobişnuit în LA, o mulţime de benzinării au proprietari şi angajaţi palestinieni, egipteni etc. Mormăie aproape plîngînd:
- M-a trimis nevastă-mea după lapte pentru copii, iar eu m-am oprit la un bar şi-am cheltuit banii!
Scot din portofel un dolar, dar m-a refuzat. Mi-arată o cruciuliţă de aur pe care o poartă la gîtul păros.
- Asta-i tot ce mi-a rămas. O am de la tata, valorează 500 de dolari, o dau cu 50.
- De unde eşti?
- Sînt creştin din Egipt.
Salvasem nişte bani cu viza benelux, îi întind 50 şi-mi pun podoaba la gît. O să-mi poarte noroc! N-a fost să fie, după două zile şi lănţişorul şi cruciuliţa s-au coclit!

Privind din altă direcţie, s-a spart ghinionul: pe la începutul lui decembrie, cursa LTU a aterizat cu brio la Dusseldorf. Acolo ne-a aşteptat prietenul socrului meu, Xifta. Vorba aia, cu trei prieteni înconjori lumea. Xifta locuia într-un apartament cu două camere în Essen, şi tocmai îl părăsise nevasta. Cum nu se poate mai convenabil: el a mai scăpat de presiunea gîndurilor, povestindu-ne împrejurările şi noi ne-am învîrtit de voie prin locuinţa micuţă. L-am întrebat de ce liftul blocului este îngust şi lung:
- Nemţii sînt oameni practici. Cînd moare un locatar, nu poţi aşeza sicriul vertical.

În prima noapte m-am trezit pe la 3:00. Roşcata dormea torcînd liniştit; de pe recamierul unde dormea copila noastră de cinci ani se auzeau zgomote:
- Te-ai trezit?
- Nu ştiu ce-i cu mine. Nu pot să dorm.
- Datorită diferenţei de fuse orare ...
Vorbeam degeaba. Cît îşi aducea ea aminte, nu se trezise niciodată noaptea. Era călită la grădiniţa americană. Activităţile se desfaşurau acolo în jurul bazinului de înnot. Pe la 18:00 cînd o aduceam acasă era obosită, mînca şi nici televizor nu-i mai trebuia.

Fabrica de diamante (I)

Înaintea comunităţii europene existau şi alte afinităţi între state, printre care şi Benelux. Denumirea vine de la începutul numelor celor trei state participante: Belgia, Olanda (Netherlands) şi Luxembourg.

În perioada începuturilor din America, înainte de a ne încetăţeni, am planificat o excursie: Germania, Belgia şi Olanda. Paşapoartele noastre fără cetăţenie expiraseră şi-am aplicat şi obţinut un Re-entry Permit în SUA. Doar culoarea albă îl deosebea de un paşaport obişnuit. La vremea respectivă era valabil 5 ani şi l-am folosit intensiv. Altădată, la intrarea în Konstanz, din Elveţia vameşul neamţ îşi strigă colegul:
- Hans, vină să vezi noul paşaport american!

Însă cu Re-entry Permit-ul trebuia să-ţi plăteşti vizele de intrare în statele de vizitat. Cu $50/persoană orice ambasadă a ţărilor din Benelux îţi ştampila o viză în paşaport, bineînţeles valabilă pentru cele 3 ţări. Cel mai aproape, consulatul belgian era localizat pe bulevardul Wilshire. Acest bulevard continuă seria clădirilor înalte din downtown LA, către vest spre oceanul Pacific.

Ce vremuri relaxate, eram singurul client la consulat. Plictisit, funcţionarul, m-a invitat într-un birou fără geamuri securizate între noi. Mi-a înmînat un formular:
- Viza asta ieftină are o condiţie: dacă o obţineţi de la noi, va trebui să intraţi prima dată în Belgia.

Completînd formularul relativ simplu pe o masă apropiată, am avut plăcerea să observ cum funcţionarul răsfoind nişte hîrtii se scobea şi-n nas. Apoi răsucea expert biluţe pe care le lipea sub tăblia biroului.

Generatorul (II)

Într-o duminică, citind o Romanie Liberă împrumutată, am găsit un anunţ scurt: cumpăr generator de frecvenţe joase. Am sunat:
- În legătură cu anunţul ...
Mi-a răspuns o voce matură, hotărîtă:
- Aveţi un generator de vînzare?
- Nu, dar vă construiesc unul; frecvenţe audio?
- Mai joase decît audio (20Hz), cît mai aproape de DC.
- Să ne întîlnim. Vă convine cofetăria de pe Metalurgiei din Berceni?
- Desigur.
- Cum vă recunosc?
- O să ţin Romania Liberă în mîna stîngă.
Stabilim noi datele temporale şi după convorbire mă frămîntă tot feluri de gînduri. La ce-i trebuie generatorul ăsta!? Umblau zvonurile cum americanii şi ruşii construiesc arme în domeniul frecvenţelor extrem de joase!? Poate sînt undele telurice pe care le menţionează Cora (are suport; P. construieşte generatoare, în Atelier. :)) Părea ca-n întîlnirile comuniştilor ilegalişti!

La cofetărie s-a prezentat un licean, cu scuze penibile referitoare la neprezentarea beneficiarului real; avea însă o listă de cerinţe şi întrebări. I-am răspuns dar începuse să-mi pară rău de implicare:
- Trebuie să cumpăr nişte piese, să proiectez o schemă bloc, te costă 4000 de lei, jumătate azi.
Venisem pornit să-i cer 3000 de lei, 2000 pentru o lună de muncă şi 1000 pentru piesele pe care le cumpăram de lîngă piaţa Universităţii, de la bişniţarii cu conecţii la IPRS Băneasa. Puştiul a scos un teac de bacnote cu casa scînteii şi mi-a întins 2000.

După o lună, i-am predat generatorul, mi-am încasat banii şi toată lumea a fost mulţumită. După vreo 3 ani, mă trezesc cu-n telefon:
- Sînt ăla cu generatorul de joase.
- S-a defectat?
- Nu, îmi trebuie un amplificator de antenă performant.
Apoi s-a pierdut în diverse detalii tehnice. Nici nu m-a întrebat dacă sînt capabil să-l construiesc! Eram într-o situaţie diferită, aveam actele de plecare definitivă din ţară depuse la miliţie şi numai de amplificatoare nu-mi ardea.
- Îmi pare rău, nu pot să vă mai ajut.

Generatorul (I)

O perioadă am lucrat cu-n tehnician tailandez. Vorbind el de unele sau altele:
- La noi femeia e ca o pîine. După ce creşte, o bagi cu grijă la cuptor. Cînd s-a rumenit pe-o parte, o întorci pe partea cealaltă!

Cam aşa au procedat şi fizicienii; au întors timpul pe dos şi-au caracterizat frecvenţele. Unitatea de măsură a frecvenţei: hertz-ul este inversul secundei şi viceversa. După descoperirea undelor radio de Marconi/Popov/Tesla/etc guvernele au împărţit spectrul de frecvenţe, în benzi de frecvenţă şi le-au vîndut sau închiriat doritorilor. Atmosfera care ne înconjoară nu e gratuită!?

De curînd televiziunile americane au fost nevoite să abandoneze benzile de frecvenţe analoge (700MHZ) şi să emită digital mai eficient (sau mai înghesuit). Statul a vîndut la acţiune spaţiul astfel eliberat, încasind 19 miliarde de dolari. Companiile respective recuperînd banii de la populaţie. Acum 250 de ani, la noi în Tara Romanească şi-n Moldova, fumăritul (birul pe fum) a precedat taxele pe undele radio!

Să revin la subiect; pe la sfîrşitul anilor 70 lucram în Bucureşti în domeniul frecvenţelor. La fel ca-n orice domeniu de activitate e mai greu să construieşti ceva la extreme. În cazul meu, la frecvenţe înalte unde timpii sînt foarte mici (ns sau ps) sau la frecvenţe foarte joase.

La timpul respectiv, oamenii interacţionau prin Romania Liberă care surprinzător oferea o secţie de mica publicitate. Bineînţeles, nu te puteai abona la acest ziar. Proaspăt proprietar al unui apartament în Berceni, am făcut o coadă la poşta de pe bulevardul Metalurgiei:
- Aş vrea să mă abonez la ziarul Romania Liberă.
- Numai dacă aţi fost abonat înainte la acest ziar.
- Dar la Sportul Popular?
- La fel.
Să mă refac, am mîncat o prăjitură la cofetăria de lîngă poştă. Am întrebat vînzătoarea:
- De ce au linguriţele gaură-n centru?
- Se fură!

Ceasul

Bunicul n-avea nevoie de ceas. Se uita chinezeşte la poziţia soarelui (altfel ar fi strănutat):
- E zece, într-o oră mîncăm.
Din burtă, ceasul meu biologic nu-i dădea dreptate:
- E prînzul tataie!

În clasa a VII-a, tata mi-a cumpărat o Popeda, un ceas rusesc; să-mi îmbunătăţesc rezultatele la invăţătură. Ruşii perfecţionau ceasurile cu rubine. Se zvonea că după război mutaseră o fabrică de ceasuri din Germania cu toţi salariaţii, la ei. Unul din soldaţii Armatei Roşii care a înfipt steagul pe Reichstag avea trei ceasuri la mînă! Apăruse bancul:

Un soldat rus rătăcit prin Romania se întîlneşte cu-n puşti moldovean. Alioşa era necăjit, nici unul din cele trei ceasuri de pe mîna stîngă nu mergea. Puştiul avea unul singur, dar funcţiona. Trecuseră cîteva luni bune de la capitulare şi nu mai îndrăznea să-i ia ceasul cu forţa. Prin semne, insistă să-şi schimbe ceasurile. Puştiul e de acord, ia cele trei ceasuri şi le întoarce tacticos. Surpriză, încep să ticăie. Alioşa:
- Tî inginer!

Oamenii nu pricepeau sarcinile rubinelor dar un lucru era clar: mai multe rubine măreau calitatea şi preţul ceasului. Cu prima ocazie am desfăcut un ceas abandonat iar cînd i-am scos părul au sărit o mulţime de rotiţe şi şurubele; ar fi trebuit să fi lucrat sub un borcan!

În studenţie apăruseră ceasuri cu cadrane rotitoare nichelate şi indicaţii fosforescente. L-am rugat pe colegul meu Hamid să-mi aducă unul din afară, contra cost. Mi-a adus un ceas ieftin şi arătos fără rubine, pe ştifturi. Normal s-a defectat în 8 luni. Hamid s-a oferit să-mi cumpere altul în următoarea vacanţă de vară. N-a mai apucat, cineva l-a înjunghiat pe aeroportul Fiumicino.

Acum, n-am nevoie de ceas. Computerul, televizorul, aragazul, maşina, mobilul, etc sînt dotate cu ceasuri digitale care n-au părţi în mişcare. Meseria de ceasornicar a dispărut iar bijutierii au preluat schimbarea bateriilor.

Michiduţa (II)

Prima victorie:

Michiduţa

O săptămînă avem grijă de căţeluşa Panda (2 luni). Noi am numit-o Michiduţa; rasa: Shar-Pei combinată cu-n Fox Terrier. E deosebit de activă, poate are attention deficit hyperactivity disorder (ADD). :) Poza e într-unul din rarele momente cînd a stat nemişcată cîteva secunde.

Jocuri (II)

După vizionarea filmului polonez: Cavalerii teutoni (1960), toţi băieţii erau înnebuniţi de armuri, săbii şi arcuri. Avînd la dispoziţie o trusă de scule, abandonată de meşterul lemnar care a luat arvuna tatei şi nu s-a mai prezentat niciodată la repararea acoperişul, mi-am confecţionat cu succes o armură din tablă, coif şi-o suliţă. Pe armură am pictat emblema cavalerilor: crucea neagră. Tata:
- O să te salte ăia de la secu!

Erau vremuri deosebite: într-o noapte Băiatul, cîinele nostru a urlat două ore. Prin pereţii firavi auzeam discuţia din camera alăturată. Mama:
- Vezi ce se-ntîmplă!
- Nu-i nevoie, survolează Belka cu Strelka!
Cele două erau primele căţele care zburau în spaţiul cosmic (întorcîndu-se vii; urmaşele Laikăi care sucombase la bordul Sputnik-ului). Eu nu eram la curent cu activităţile extraterestre ale ruşilor, dar în 1961 am realizat diferenţa.

O adoram pe sora lui Titi, Ani. Umbla c-o fustiţă scurtă şi-o cravată de pionier apretată, peste bluza uşor bombată. Era mai mare ca noi şi nu mă băga în seamă nici cînd îmi etalam talentele la trasul cu praştia sau căţăratul în nuc. Pe 12 aprilie, m-a luat puternic în braţe şi m-a pupat de nenumărate ori. Nu mai ştiam nici pe ce lume trăiam:
- ?!
- Am reuşit, am reuşit, striga ea!
- ?!
- Azi, a zburat primul om (Gagarin) în jurul pămîntului.

Era niţel ca-n bancul cu ochelarista Nataşa care se-nbăia în Neva şi vede înceţoşat un individ care se repede spre ea. Goală puşcă, fuge disperată, tipul după ea. Nataşa se împiedică şi cade pe nisipul umed, la fel presupusul agresor, gîfîind. Din apropiere, Nataşa îşi recunoaşte prietenul, Volodea.
- Nataşa, Nataşa, m-au admis în comsomol.

Într-o zi din vacanţa de vară au bătut la uşă 2 bărbaţi îmbrăcaţi în halate similare:
- Sînt acasă părinţii?
- Nu, sînt la serviciu.
Le-am răspuns mirat de faptul că nu-aveau frică de cîini. Fetiţa îi lătra cu aplomb dar Băiatul era în curtea lui Titi. Cum ajunsese el, acolo?
- Sîntem de la sfatul popular şi trebuie să vaccinăm cîinii.
N-au aşteptat acordul meu; cel care nu vorbise a dat în vileag un leaţ la capătul căruia se întrezărea un oval de sîrmă. Cu dexteritate, a prins căţeaua şi-a tras-o pe stradă. Am dat să-i urmez dar vorbitorul nu m-a lăsat:
- O aducem imediat.
Eu m-am repezit la punctul de observaţie a străzii, din cireş. Pe stradă era o căruţă acoperită c-o prelată şi un al treilea nene în halat pregătind o siringă. Cu greu s-a lăsat Fetiţa vaccinată, apoi a început să tremure spasmodic, căzînd jos. Individul cu leaţul, i-a scos sîrma de pe gît, a dat prelata la o parte şi-a aruncat-o peste un morman de cîini.

Imaginile astea groaznice s-au păstrat în memoria mea şi mi-au distrus respectul faţă de uniforme. Mai tîrziu m-am bucurat de Băiatul care fiind un cîine al străzii adoptat de noi, s-a descurcat singur.