Pîlnia

În timpul cînd Ceaşcă plătea datoriile cu păpica Romaniei, bucureştenii aveau ciudă pe ţărani. În viziunea lor, ţăranul era locuitorul unui sat limitrof Bucureştiului care avea voie legal să lucreze în capitală. Pe lîngă asta, soţia, copii, rudele, etc plantau roşii şi alte vegetale în sere de plastic improvizate. Duminica, ţăranul vindea produsele la suprapreţ, în piaţă. Cu profitul rezultat îşi cumpăra o Dacie folosind-o de luni pînă luni. Pe cealaltă parte, mulţi bucureşteni mergeau la serviciu cu mijloacele de transport în comun (nu începuseră să lucreze metroul).
Acum conflictul ăsta s-a terminat, Bucureştiul înghiţind cu noduri, comunele limitrofe. O parte din bucureştenii cu bani şi-au construit case în apropierea capitalei, devenind ţărani!

Să revin la vremurile alea cînd eu student şi căminist la Regie aveam un coleg şi prieten, Ovidiu. Amica lui, Vivi era studentă la ASE. Mai tîrziu sau căsătorit şi stabilit în Constanţa. Recent, l-am tot căutat, dar google nu-l scoate în primele 15 pagini, avînd un nume de familie comun.

Atunci, ei au fost invitaţi la ziua onomastică a colegei lui Vivi, Anca. Părinţii sărbătoritei au lăsat-o să se desfăşoare, în casa lor din Popeşti-Leordeni! Aveau încredere, Anca împlinea 20 de ani. Un autobuz deservea comuna situată la ieşirea sudică din Bucureşti, pe şoseaua Olteniţei.

Lanţul slăbiciunilor; Ovidiu m-a invitat sau m-am autoinvitat, acum n-are importanţă. Cert este c-am ajuns acolo cu brio; toţi patru ... Vivi a mai adus o colegă plinuţă, Angela. La destinaţie, petrecerea în toi, băutură, mîncare, muzică plus mult tineret prin toate cotloanele casei!

După miezul nopţii trei tineri au iniţiat un joc. Îşi plantau pe rînd o pîlnie mărişoară la brăcinari, lipeau o monedă umezită cu scuipat pe frunte şi-ncercau să lase să cadă bănuţul, în pîlnie. Cîteodată reuşeau, de mai multe ori nu. Apoi au început să joace pe bani. Din prima 10 lei, o dată din două 5 lei şi cînd nu reuşeau din patru, plătea jucătorul celuilant. Apoi îndemnau pe alţii să intre la joc. Nu prea erau amatori, m-am oferit eu. Îndemînatec, am reuşit din prima dar nu m-am bucurat prea mult, unul din cei trei a turnat rapid un borcan de apă-n pîlnie. Stăteam crăcănt, cu blugii uzi între picioare şi nu ştiam cum să reacţionez. Tipul care mi-a dres-o:
- Ai noroc, eşti simpatic!
- Si ...?
- Dacă-ţi turnam vinul casei!?
Într-adevăr era un vin negru, 1001! Si abia reuşisem să-mi procur blugii!

Anca m-a scos din încurcătură. M-a luat de mînuţă pînă la şură. Mi-a arătat din priviri scara:
- Podul e plin de fîn. Aruncă-mi pantalonii de sus. Pînă dimineaţă se usucă.

Ce plăcut şi relaxant, culcat în fîn, ascultînd de la distanţă muzica beatle-şilor la magnetofonul Tesla.

Mai s-adorm cînd am auzit scara scîrţîind sub greutatea unei studente rubensiană! Iar e bine la ţară! *

Epilog:
Împreună cu Ovidiu am repetat poanta cu pîlnia, la cămin, colegilor naivi. Foloseam cînd apă rece cînd călduţă. Lui Cezărică şeful de grupei i-am aplicat schema de două ori. A doua oară, uitasem de prima oară şi noi şi el!

* Poate Roşcata n-o să citească blogul ăsta. :)