Vietnam

Romania: spre sfirsitul anilor 60, la Iasi, am vazut prima oara studenti vietnamezi. Se deplasau in grupuri compacte, fete sau baieti. Ele imbracate identic; ei la fel. Stiam despre razboiul din Vietnam doar din ziarul Scinteia. Aici incurcau de multe ori datele, de exemplu: astazi luptatorii nord vietnamezi au obtinut o victorie importanta, la 75km de Saigon; peste 2 zile aceeasi luptatori isi asigurau o noua victorie impotriva imperialistilor americani, la numai 110km de Saigon! Cind am devenit student, ii aveam colegi de camin, la Regie. Erau linistiti, cuminti si separati de restul. Noi, ceilalti, ne plingeam de un singur lucru: isi gateau prin camere, cu usile deschise si mirosea de numa, numa.

America: incadrat in cimpul muncii, am dat iar de vietnamezi. Astia, erau din Vietnamul de Sud si multi dintre ei, au luptat direct cu studentii vietnamezi din Romania sau cu parintii lor. Cei care au emigrat dupa razboi, in Los Angeles, s-au stabilit in zona Santa Ana, Garden Grove, unde si-au construit micul Saigon. Aici, multe din firmele magazinelor noi aparute, sint numai in vietnameza, iar preturile la jumate fata de supermarket-urile americane. Marele Saigon a devenit orasul Ho Chi Minh. In opinia mea este o schimbare temporara.

Istoria emigrantilor vietnamezi, auzita pe viu:
a) cei cu grade militare mai mari au venit cu avioanele sau vapoarele militare americane.
b) restul, si-au transformat bunurile materiale in aur, si au fugit cu barci improvizate. Pe durata acestor trasee s-au izbit de: patrulele comuniste, pirati, lipsa apei si a hranei, furtuni, boala etc. Fiecare fuga poate fi un subiect de roman. Unii au fost prinsi si trimisi din nou in lagarele de reeducare, altii au murit, peste 2 milioane au reusit. Acum, am 2 colegi de servici vietnamezi. In decursul anilor, au mai fost trei.

Cu Tony am fost mai apropiat. Tony nu este numele lui adevarat si l-a schimbat, cind a devenit cetatean american. Dupa un an regreta schimbarea. Mi-am amintit de povestea bunicii roscatei de la Singatin, Sibiu: vecina ei isi botezase fetita, Ramona. Cum o sa sune peste 20 de ani: hai lele Ramono, la sapa?

Datorita razboiului, vietnamezii, au nivelul de basculare a starii normale, spre starea de alerta si actiune, scazut. In contrast, prin educatie si cultura sint docili. Nu spun: NU. Managerii americani nu pun cap la cap, aceste doua fapte; peste sarcinile existente, ii incarca cu altele noi.

Prima data cind am observat ceva anormal cu Tony:
Pauza de prinz; ne intorceam la servici de la un restaurant chinezesc, masina plina, sofer K. Datorita discutiilor, el nu a respectat crucea sfintului Andrei, la intersectia strazii Normandie cu o cale ferata secundara. Noroc de sirena mecanicului. K. a frinat viguros, a virat si ne-am vazut cu totii pe linga terasament. Am scapat.
Initial liniste in masina, dupa care Tony incepe sa rida in hohote!
- De ce rizi?
- Toti banii o sa-i ramina nevestei mele.

A doua oara, nu a vorbit o zi intreaga:
- Ce s-a intimplat? Se codeste, se framinta.
- Am prins-o, intr-o masina cu un american blond. Daca aveam pistol, ii impuscam.
- Si.
- M-am dus sa-l cumpar.
Noroc ca prin lege, in California trebuie sa astepti 10 zile pina ridici arma. Astfel, au divortat amical si au impartit averea.

Erau proprietarii a doua case: una in Santa Ana, unde lucra ea, alta in Carson unde lucra el. Impartirea a fost ciudata: Tony a luat casa din Santa Ana, ea pe cealalta. Casa din Carson avea 2 corpuri locuibile. Tony a inchiriat o parte, cealalta a fost inchiriata tot la o familie de vietnamezi necunoscuti lor: tata, mama si un baiat de 17 ani. A trecut un an, Tony nu se intelegea cu acesti vecini. Baiatul ii umbla la cutia de scrisori, avea prieteni dubiosi, petreceri zgomotoase, etc.
Odata, cind fosta sotie a venit sa ridice chiria, Tony a auzit o discutie aprinsa afara. Mama se plingea ca nu are banii de chirie; brusc apare baiatul, cu un cutit in mana. Tony n-a mai rezistat. Cu pistolul in mana dreapta la spate, a iesit in pragul usii:
- Ce e galagia asta? Nu ma pot odihni si asta nu e prima data.
- Ce te amesteci. Zice baiatul agresiv.
Tony calm, lasa mana dreapta in jos, arma apare la vedere.
- Am fost capitan in armata sud vietnameza si de la distanta asta nu am gresit niciodata.

Discutia s-a terminat. Chiriasii rau platnici s-au mutat singuri, la doua saptamini dupa eveniment. Tony si-a adus o noua nevasta din patria mama; are doi baietei.

Good morning

La servici, Linda era coordonatorul secţiei producţie. Un tehnician vietnamez nou emigrat şi angajat, o salută politicos de dimineaţă.
- Good morning.
- Hi.
- You look fat today.
- ?!...!?
Linda l-ar fi sugrumat. Tehnicianul realizează reacţia negativă. Insă nu ştie unde a greşit. A spune cuiva: azi esti grăsuţ, înseamnă bunăstare, prosperitate în Vietnam.

Magnus

Am trecut şi cele 4.5 zile libere. Am consumat curcan gătit în 2 variante: americăneşte şi romaneşte. La varianta a doua, curcanul a fost prezent în ciorbă de perişoare, răcituri şi salată boeuf. M-am jucat cu nepoţeii: Kylie şi fratele ei Ethan (3 ani). Acum, povestiri din liceu:

Liceul internat, clasa X-a D, profesor de educaţie fizică: Teşu. Trage el o linie pe teren.
- Băieţi, săriţi de pe loc.
Sărim noi, cît mai tare. Nu era mare diferenţă între noi; doar Magnus sare în lungime, dublu.
- Ai făcut sport de performanţă? Il întreabă pe Magnus.
- Nu.
- Antrenamente speciale?
- Nu.
Se uită profesorul la noi, ceilalţi nevaloroşi. Ne arată mingea de fotbal. Noi, bucurie.

Magnus nu a ales cariera atletică. Nu ştiu motivele. Deşi nu a urmat Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii ca mine, a ajuns decanul Facultaţii de Electronică.
Felicitări!

Mascota

Mascota amicului meu Dorel din Bucureşti, era un dop de plastic alb, al şampaniei Zarea. Nu se despărţea niciodată de el, chipurile îi purta noroc. Chiar şi nevasta lui, proteja dopul cînd spăla rufele. La nişte şpriţuri, prind momentul şi îl întreb?
- Lasă vrăjeala, ştiu că nu eşti superstiţios, care e adevărata poveste? Se mai codeşte, scoate dopul:
- Stii că dopurile astea au un capăcel la capăt?
- Da.
Bagă unghia şi scoate capăcelul. In adîncitura de marimea unui vîrf de degeţel, stătea perfect împăturită, o bacnotă de 100lei.

Sărărie

Strada Sărărie este o scurtatură între Tirgul Cucului şi Copou. Deşi în ultima perioadă, Iaşul cunoaşte transformări vizibile, această stradă este neschimbată: îngustă, fără semnalizări de circulaţie luminoase, case vechi şi curbe domoale.
Lipseşte ceva: tramvaiul Sărărie. Acesta avea o singură linie, care se dubla pe circa 20m la mijlocul traseului. 2 tramvaie, de un vagon fiecare, asigurau transportul călătorilor. Porneau de la cele 2 capete de linie, se aşteptau reciproc la mijlocul traseului, continuau. Vagonul avea cîte un reostat în fiecare capăt, cîte 2 uşi manuale pe ambele părti, cîteva bănci de lemn. La capătul liniei, după coborîrea pasagerilor, vatmanul închidea uşile din dreapta, deschidea pe cele din stînga, lua maneta reostatului şi o muta la reostatul opus. Cu alte cuvinte acest vagon mergea în ambele direcţii fără să fie nevoit să întoarcă.
Unii vatmani puturoşi, lăsau uşile deschise numai pe o parte. Astfel considerînd direcţia de mers: la plecarea din Tg. Cucu, uşile erau deschise, corect pe dreapta; la întorcere aceleaşi uşi, rămîneau deschise, incorect pe stînga.

Locuinţa noastră era pe strada Ralet *, circa 100m de Sărărie. Nu prea circulam pe Sărărie; şcoala, prietenii mei erau în direcţie opusă. Doar iarna, frecventam derdeluşurile din Ticău **, care porneau din Sărărie şi se terminau în faimosul rîu Cacaina. Situaţia s-a schimbat cînd am cunoscut-o pe Cornelia. Ea locuia pe Vîntu. Ale tinereţii valuri! Ca s-o vizitez, luam tramvaiul Sărărie către Tg. Cucu, săream din mers la strada Başotă, către eternitate***.

Intr-o zi am nimerit peste vatmanul puturos. Deşi m-am ţinut reglementar de bară, cu mîna stîngă, am sărit contra direcţiei de mers a tramvaiului. A rezultat o căzătură zdravănă, un cucui şi multe stele verzi.

* Cunoscută pentru locaţia casei lui Toparceanu.
** Traseul Creangă, Eminescu către Bolta Rece era pe strada Sărărie.
*** Străzile Vîntu şi Eternitate pornesc împreună de la Podul de Fier.

Jegu

La depunerea actelor de plecare definitivă, am fost retrogradat. Laborator cu atelier electronic. Atelierul avea o sală mare, geamuri multe, neoane plus vreo 50 de muncitori şi muncitoare. Cu noul meu coleg din stînga, un băiat finuţ, drăguţ şi manierat m-am înţeles perfect. Colegii îl strigau: Jegu. N-am aflat niciodată motivele. Se zvonea ca-şi bate nevasta!
- E adevărat? L-am întrebat direct.
- Da.
- De ce?
- Nu ştiu, dar ştie ea.

Informatii utile despre telefoane

Un coleg de servici imi arata excitat, noul lui telefon, Google G1. Minune mare. Face de toate. Incerc sa ating butoanele tastaturii:
- Trebuie sa-ti cumperi o ascutitoare de degete.
N-are comentarii. Imi spune ca pentru alti $25/luna, are internet nelimitat pe G1.
- La servici si acasa, ai deja acces la internet. Ce iti mai trebuie?
N-are comentarii.

Pe vremea cind eram la Institutul Politehnic Bucuresti, studentii purtau la ei o hirtie de buna calitate. O introduceau pe orificiul unde veneau banii telefonului public si cu putina dexteritate, reuseau sa prinda tonul. Sesizati de descoperirea unor hirtii uitate, serviciul PTT a inlocuit treptat aceste telefoane, ideale pentru studenti.

Studentii au rezolvat acesta problema tehnica. Au gaurit (1mm), cit mai aproape de diametrul exterior o moneda de 3 lei, au legat-o cu o sforicica tare. Moneda se introducea normal. La consumarea impulsurilor, nu o lasai sa cada, in telefon. Era ca la pescuit; cu exceptia relaxarii. Trebuia sa te feresti sa fii vazut de informatorii securitatii. M-am gindit, ca moneda cu sfoara ar fi fost un atasament ideal pentru: Swiss Army Knife.

Unul mai dibaci isi confectionase o forma pentru monezi din gheata. Lua termosul cu el si vorbea nelimitat la telefon. Eu nu am folosit acesta metoda, nu aveam congelator in Complexul Regie.

In armata, la scoala de teristi, un soldat m-a intrebat:
- Vrei sa telefonezi?
- Sigur, cind?
- Seara, de la telefonul comandantului unitatii.
Merg seara cu el si surpriza. Telefonul era intr-o mica cusca, incuiata. Se putea raspunde, dar nu permitea rotirea discului cu numere.
- Ai cheia?
- Nu, bat numerele in furca.
Deci, asta a fost precursorul telefonului digital.

Ajuns in America, aflu ca poti sa detii propriul tau telefon public. Sun la AT&T si se confirma. Suma de achizitionare era $2000, iar cistigul 50/50. Fara efort, primesti lunar profitul. Problema ca locurile bune (aeroport, tribunal, puscarie, etc) erau date. M-am lasat pagubas, locatia locurilor disponibile mi-ar fi adus profit doar sforicele sau hirtiute.

Nici studentii americani nu sint mai prejos. Amicul meu David, mi-a dezvaluit metoda lui. Aranjase ca in fiecare simbata, ora 18:00, sa-l sune prietena lui, la telefonul public din campus. Numerele telefoanelor publice sint afisate, la vedere. Prietena lui suna telefonista de serviciu:
- Vreau o convorbire cu taxa inversa?
- Numele persoanei si numarul de telefon?
- John si ii dadea numarul telefonului public, linga care amicul meu David, astepta nerabdator.
- Mr John, acceptati o convorbire telefonica de la .....
- Sigur ca da.

Dresaj

Am urmărit o emisiune despre lupi la postul planeta animalelor. Un lup poate fi exmatriculat din haită dacă comite anumite infracţiuni. La începutul iernii, excluderea înseamnă moarte.

Cum sa folosesc această informaţie la dresajul cîinilor mei? Ei profită de orice poartă deschisă, sa ţîşnească pe stradă. Wilson e rezonabil îl pot recupera uşor; cu Bella e altă dandana. Traversează în trombă strada, iar dacă reuşesc s-o prind, se lasă moale şi abia o tîrii (are 90 de pounds sau 43kg). Am aşteptat noaptea, cu cel mai redus trafic pe straduţa noastră. L-am luat hotărît pe Wilson, l-am împins pe stradă şi am închis poarta.

Surpriză, n-a plecat sa marcheze copacii ca de obicei, a rămas lipit de poartă. Am repetat experienţa pe Bella, cu acelaşi rezultat surprinzator. De atunci, ei nu mai fug pe stradă. Pot demonstra asta, tuturor celor interesaţi. Nu forţez nota; nu las prea mult poarta deschisă; îmi este teamă pentru pisica vecinului!

OZN-uri

Discutăm în jurul unei sticle de vin, probleme majore, cu Costache *. Apare problema OZN-urilor. Costache confirmă foarte serios prezenţa lor.
- Le-ai văzut tu?
- Da.
- Unde?
- Eram la mine în gradină, seara, cu Gerard după mai multe berici. La un moment dat trebuie sa merg la toaletă. Ghinion, cineva facea baie, aşa ca m-am îndreptat catre gardul din fundul curţii ...
- Şi?
- Cum mă uşuram eu acolo, cu mîna pe gard, mi-am îndreptat privirea către cerul înstelat.
- Şi ... ?
- Am vazut clar nişte lumini ciudate, mişcătoare, într-un cerc, era un OZN ...
- Bravo moncher, sînt deplin lămurit.

* Costache nu este cel din povestirea: Lasă ca avem noi grijă de tine. Ca să fie confuzia şi mai mare, ambii au prietene/neveste pe care le cheamă: Cornelia.

The Strangers

Aseară, am urmărit cu fiica mea, filmul de groază: "The Strangers". Porţiunea logică a creierului, îţi sugerează să schimbi postul TV; dar curiozitatea e mai tare. Iris strîngea perna în braţe de se vedeau penele pe la colţuri. Eu ma dădeam atlet, cu sfaturi pentru eroina principală, Liv Tyler. În realitate, aş fi luat şi eu cealaltă pernă. Dupa terminarea filmului, am verificat uşile, geamurile, alarmele la maşini şi cîinii. Mai ales cîinii.....
Vorba proverbului chinezesc: Dacă te muşcă şarpele, te sperii de orice frînghie.