Artele marţiale (I)

Să încep cu-n banc din domeniul artelor:
Sună telefonul:
- Alo, şcoala de bune maniere, arte şi meserii?
- Ete sula arte şi meserii, doar şcoala de bune maniere, domnule.

În perioada cînd indienii experimentau cu succes kama sutra, chinezii şi japonezii perfecţionau artele marţiale. Aceste tehnici de luptă, folosesc puterea minţii, forţa şi punctele slabe ale adversarului. Probabil chinezii au preluat punctele critice din acupunctură!

Am cunoscut la o petrecere, un doctor roman care se specializase cîteva luni în acupunctură, la Beijing. Un fel de practică în producţie; aşa cum noi pe vremea studenţiei eram obligaţi să stăm o lună, vara, la uzina Electronica. Însă noi mai mult urmăream tinerele fete care asamblau televizoarele Grigorescu.

Repartizat într-o comună bănăţeană tînărul doctor are un caz aparte: o văduvă care plîngea din orice şi nimic, deşi trecuse doi ani de la moartea soţului. Încercase alţi doctori la Timişoara precum şi multe leacuri băbeşti; plînsul persista. Doctorul stagiar înţeapă punctul plînsului cu oarecare reuşită. Acum văduva rîdea din orice şi nimic!?

Cînd eram copil habar n-aveam de arte marţiale. Ne băteam cu ce găseam la îndemînă. În clasa întîi mergeam vreo jumăte de oră pînă la şcoală. Undeva pe parcurs un băieţel arunca cu bolovani în mine. Bag seamă, mă aştepta. O perioadă, am luat o rută ocolitoare. Cînd am revenit la traseul iniţial m-am trezit iar atacat. Am decis să-l înfrunt, a acceptat. Lupta n-a avut nimic din artele marţiale; mai mult trîntă cu butoniere şi nasturi rupţi. La un moment dat l-am dovedit iar el din strînsoare:
- Dă-mi drumul, o să-ţi fiu prieten.
L-am crezut şi am ajuns la şcoală cu ochiul învineţit.

În concluzie: luptele sînt inevitabile şi inamicul nu trebuie crezut niciodată.

Lămîi

Lămîiul meu are mai multe fructe ca frunze!

Alergia

Mi-am amintit un banc din perioada puştii şi curelei late:

Un vapor naufragiază în apropierea unei insule. Normal, căpitanul:
- Salvaţi femeile şi copii.
Pînă la urmă, toţi ajung cu bine pe ţărm unde întemeiază o colonie armonioasă. După vreo lună, dintre palmierii care înconjurau noile plantaţii de roşii se aud zgomote înfricoşătoare! Îsi face apariţia, o bandă de indieni înarmaţi pînă-n dinţi. Coloniştii se grupează în jurul femeilor, copiilor şi a posesiunilor cărate de pe vapor. Cel mai voinic dintre indieni, şeful bandei:
- Sînt Pană de Vultur. Tai o mînă nici nu simt, zdrobesc piciorul nu mă doare. Vreau femeia albă.
Căpitanul se consultă cu marinarii şi decide să lupte pînă la ultimul. O blondă frumoasă foc:
- Mă sacrific.
Pleacă cu Pană de Vultur, urmărită de coloniştii cu lacrimi în ochi. Trec alte luni fără incidente; roşiile se coc, coloniştii chiar se gîndesc să planteze viţă de vie. Într-o zi se aud din nou zgomote înfricoşătoare! Şeful:
- Sînt Pană de Vultur. Tai o mînă nici nu simt, zdrobesc piciorul nu mă doare; mă piş, urlu de durere. Luaţi femeia albă înapoi.

De curînd, am aflat că Zora aparţine unei rase de cîini de vînătoare din Malta, faraonul. Dacă vede o pisică rămîne împietrită cu lăbuţa din faţă ridicată. Apoi se apropie tiptil, tiptil, niţel aplecată, după care la o distanţă optimă, zvîcneşte în fugă; asemănător cu felinele. Duminică dimineaţă, un oposum a îndrăznit urce-n copacul nostru din colţul curţii. Nu ştia de Zora. Hărăţit, n-a mai îndrăznit să coboare toată ziua. Noaptea a găsit un moment prielnic.

Într-o zi dintre Crăciun şi Anul Nou, ne-au vizitat nişte musafiri neaşteptaţi. I-am omenit cu vinul casei şi alte bunătăţi. La rîndul lor au împărţit cu Zora. Cineva a observat cum acesteia i s-au umflat ochii şi buzele. Roşcata:
- Se transformă în werewolf!
Nu, are o alergie! N-am descoperit la ce şi nici nu vrem să experimentăm! Nu ştiam de alergii la cîini!

Împărţim lumea cu microorganismele. Imunitatea se dobîndeşte prin experienţe. În ultimii ani, numărul alergiilor s-a mărit datorită lipsei de expunere la lumea microorganismelor.

PS: Nu e nici legătură între banc şi alergia lui Zora. :))

Phoenix (II)

Deşertul arizonian
Muzică a la Stratan

Vinul casei (III) sau Phoenix

La sfîrşitul săptămînii premergătoare sărbătorii curcanului, am participat la ziua prietenului nostru Dănuţ în Phoenix, Arizona. De la casa mea pînă la a lui, au fost exact 380 de mile (611 km), pe autostrada I-10, mare parte prin deşertul Sonoran.

În California viteza maximă este 70 mile/oră în Arizona 75 mile/oră. Ca oriunde în lume, poliţia veghează şi nu vrea să te înveţe ci să te amendeze. Am scăpat de data asta.

Am dovedit drumul în 7 ore, cu 3 opriri la nişte locuri de repaos excelent amenajate. Aici erai avertizat; nu săriţi gărduleţul: şerpi cu clopoţei şi scorpioni. Ultimii, poţi să-i cumperi încastraţi în plastic transparent, ca suvenir.

Mi-am amintit povestea colegului meu de facultate, alegerianul Hamid. Copii de la el din sat, cînd prindeau un scorpion, aprindeau benzina într-un cerc pe nisip, aşa de vreo doi metri, diametru. Aruncau scorpionul în centru, unde ar fi fost în siguranţă, flăcările nu-l atingeau. Dar nu, el încerca rapid să iasă din încercuire. Convins că nu are scăpare, se aşeza exact în centru şi se autoînţepa. Scorpionul nu e imun la propriul venin.

Scorpioni mici mai apar şi-n locuiţele arizonienilor. Oamenii au intrat pe teritoriul lor, nu invers! Dimineaţa cînd te-ncalţi, trebuie să-ţi scuturi mai întîi pantofii.

Simbolul Arizonei este cactusul saguaro; şi Dănuţ are unul în faţa casei.

Saguaro nu are o limită la apa. Cu cîţiva ani în urmă într-o iarnă mai udă au tot acumulat apa sau îngreuiat şi mulţi s-au răsturnat. A intervenit prompt administraţia Arizonei, prin campania de reîndreptare.

Am numărat 8 rînduri verticale de ţepi foarte ascuţiţi la cactusul lui Dănuţ. Nici fachirii indieni n-ar reuşi să-l atingă. Totuşi o pasăre niţel mai mare ca o vrabie se odihnea veselă pe vîrful lui. Mai tîrziu am văzut-o încercînd să scobească o gaură în oblonul vecinului, era o ciocănitoare.

Am adus 2 sticle de whisky (1.75 l) din vinul casei limpezit: rose. A avut succes. Entuziasmată, vecina lui Dănuţ mi-a adus 2 sticle de bere, producţie proprie. Avea şi cafea în formulă, compensînd alcoolul.

La petrecere ne-a cîntat live: George Rotaru.

Vinul casei (II)

Anul trecut pe vremea asta, am participat la o masă, în memoria lui Cornel. Evenimentul s-a desfăşurat la un restaurant din Ports O' Call Village, San Pedro. Localul cu autoservire funcţiona astfel: alegi un peşte din tăvile cu gheaţă, cauţi pe listă garnitura corespunzătoare, plăteşti şi aştepţi să te sune numarul electronic, afară la masă.

Mesele masive din lemn nu prea finisate erau aşezate, pe un podet de 2x6 cu vedere la canalul de intrare în portul Los Angeles, cel mai larg din SUA. Printre scîndurile 2x6 se vedea clipocind, apa tulbure. Unele crăpături atingeau chiar 1 inch. Mi-am pipăit uşor, fără să fiu remarcat, cheile de maşină din buzunarul drept al blugilor. Dacă mă abţiguiesc şi le scap, am îmbulinat-o!

Exista şi un bufet alăturat dar romanii sînt descurcăreţi. La masa noastră, Paul a adus 2 sticle de apă minerală, una de culoare roşie şi alta albă!
- Suc?!
- Nu, vinul casei. În fiecare am fermentez 200l alb şi 200l roşu.
Aşa am aflat cîteva secrete ale preparării vinului de casă.
- E voie cu bautura ta, aici?
- Nu, dar Vasile a vorbit în spaniolă cu supraveghetorul şi vom ţine sticlele sub masă.
Îl ştiam pe Vasile doar din auzite; printre altele se ocupa cu contrabanda de ţigări. L-am întrebat:
- De unde ştii aşa bine spaniola?
- Am stat acolo cîţiva ani. Am ajuns şeful unei staţii de benzină/atelier de reparat auto. Odată, un mexican în virstă, Roberto, cu sombrero a adus un camion Ford vechi de colecţie, la reparat. Era o problemă ciudată. Cînd ploua, nu mai pornea. În regiunea aia ploua foarte rar. Am băgat maşina la spălat şi defectul a survenit, l-am rezolvat. Releul care pornea pompa de benzină se bloca la umezeală. Mexicanul a plătit şi a plecat mulţumit. La o săptămînă un tinerel mi-a adus un pachet cubic, aşa de un picior (30cm), specificînd: de la don Roberto.

Vasile s-a oprit şi-a sorbit îndelung cu plăcere, licoarea casei.
- Ce era în pachet?
- Marihuana.

Ne-am minunat şi ne-am uitat cum două remorchere dirijau un vas supraîncărcat cu containere pline cu marfă: Made in China!

Vinul casei

La începutul lui octombrie, m-au năpădit preocupările de toamnă. Să fiu ca gospodarul moldovean cu vinul, murăturile, cartofii şi legumele în pivniţă; fructele uscate în lozniţă şi cerealele în chiler. Dacă vine iarna şi crivăţul să n-am grijă. Acum cînd vorbesc de crivăţ, mi-am reamintit bancul:

După al doilea război, un reprezentant al Finlandei şi unul al Rusiei trasau graniţa între cele două ţări. La un moment dat, chiar pe linia graniţei găsesc o casă. Bat la uşă şi apare un moş:
- Bună ziua!
- Bună.
- Trasăm hotarul, unde vreţi să rămîneţi, în Finlanda sau în Rusia?
- Aşteptaţi s-o întreb pe babă!
Cei doi reprezentanţi n-au de ales. Se întoarce moşul încetişor:
- În Finlanda.
Rusul e uşor bulversat:
- De ce?
- Păi ... bate iarna un crivăţ la ruşi!

Cum pivniţă n-am şi nici nu pot să-mi construiesc deoarece terenul îmi aparţine numai pînă la 1m adîncime; de lozniţă şi chiler nici nu mai vorbesc. M-am hotărît să-mi fac vin. Pe internet, procesul ăsta e clasificat în 5 etape. Dar am descoperit o vinărie în San Pedro: Marabella Vineyard care vinde suc de struguri. Astfel am sărit la etapa a 4-a şi anume fermentaţia.

Copii orfani

Pentru cîteva luni, anul trecut am fost abonaţi la ProTV-Internaţional. Acum, am descoperit un site unde poţi vedea direct postul ProTV. Dacă tunetul ajunge în urma fulgerului, aici interpreţii termină de vorbit dar buzele lor tot mai mişcă!

Luni am vizionat emisiunea: Romania, te iubesc, prezentată de ieşeanul Cristian Leonte; subiectul: copii orfani, cu părinţi în viaţă.

Autorităţile caută să rezolve problema în stilul caracteristic: un proiect de lege finalizat cu amenzi aplicate părinţilor nevoiaşi. Aceştia merg la muncă în Europa tocmai pentru a ajuta familia. Cum verifici viaţa celor 500000 de copii rămaşi în grija bunicilor?

Eram în piaţă la Iaşi cînd doi poliţişti tineri agaţă un ţigănuş transportînd verdeţuri:
- Actele la control!
Tînărul dă din umeri. Precupeaţa de la care cumparam leuştean, rîde:
- De ce rîdeţi?
- Si ăştia, cer buletinul la ţigani!
Deci ţiganii nu poartă niciodată buletinul; cum procedează autorităţile, îi arestează şi apoi îi amendează sau invers?

Momentan, guvernanţii n-au resursele necesare punerii în practică a proiectul copiilor orfani iar ProTV-ul doar exploatează tematica.

Finalul emisiunii ne-a prezentat o duduiţă care plecase în Spania, cîţiva ani înaintea aderării la comunitatea europeană, lăsînd băieţelul în grija bunicii. Normal, cînd a revenit (după aderare) copilul n-o mai ştia. Acum, căsătorită c-un spaniol la rîndul lui cu doi băieţi aveau împreună un nou băieţel. Ultima imagine înfăţişează băieţii jucînd fericiţi Nintendo. Mi-am amintit bancul:

Soţia telefonează soţului la serviciu:
- Ola.
Îşi recunoaşte consoarta necăjită.
- Ce s-a întimplat?
- Băieţii tăi cu al meu bat băiatul nostru.

Savarinele (II)

Primăvara sosise cu întîrziere, în Bucureşti. Florăresele cu fuste creţe şi largi vindeau deja ghiocei. În duminica sfintelor Învieri, prin parcul complexului Regie rar apărea cîte un student, rămas la vatră. Aşa ca mine şi Ovidiu cînd ne îndreptam către cantină.

Ovidiu îşi vindea lunar cartela de masă. Toţi prietenii lui somnoroşi îi dăruiau bonurile nefolosite de dimineaţă. El le meşterea cu hîrtie, lipici şi o lamă Gilette uzată transformîndu-le în bonuri de prînz sau seară. Ajunsese un profesionist în domeniul ăsta, poseda o bonotecă organizată pe culori (luni) aşa cum numai în America am văzut la gospodinele care folosesc cupoane.

La cantină Ovidiu era totdeauna atent cu tovarăşele de la distribuirea bucatelor: săru mîna, vai ce drăguţă sînteţi, etc. Automat cana de supă era extra plină sau felul doi gemea de carne. Pentru duminica respectivă direcţiunea pregătise o surpriză: savarine la desert. Bine înţeles Ovidiu a apărut cu-o savarină în plus!

După amiaza, am sărit gardul la terenurile de tenis si-am jucat "tenis" cu piciorul, folosind o minge de fotbal. Seara iar la cantină; aproape de ora închiderii, tovarăşa care-l îndrăgea pe Ovidiu, l-a strigat:
- Avem nişte savarine rămase. Trebuie consumate seara asta.
I-a înmînat două cartoane pline.
- Mulţumesc, săru mîna.
Zîmbete, am plecat amîndoi cu cîte un carton de savarine. Le ţineam mîndri, pe podul palmei întreptate în sus!

I-am dat două şi portarului nostru de la căminul B. În cameră le-am numărat. Fiecare avea cîte 24. Ne-am aşezat fără grabă în jurul lor. Ar fi fost excelent un cogniac, ceva să mai taie dulceaţa. Am dovedit cîte 10 de persoană. Am căutat să împărţim restul prietenilor din cămin dar erau toţi absenţi. N-aveam frigider, le-am aruncat la ghena de gunoi. Şi erau încă bune!

Savarinele

Savarinele astea mi-au reamintit un banc:

Blocurile turn şi nu numai, aveau la fiecare etaj o ghenă de gunoi. Să nu obosească locatarii, doar deschid uşa şi aruncă în tubul de tablă, resturile menajere care cad zgomotos undeva, la parter. Un fel de telecomandă pentru gunoi. La o astfel de clădire locuia eroina bancului, o duduiţă tinerică şi casnică.

Într-o dimineaţă tîrzie, după ce şi-a băut cafeau la o ţigară, doar într-un capoţel de diftină, a dus coşul de gunoi, la ghenă. Coşul ei conţinea şi-o sticlă de cogniac Vaslui* (terminată cu soţul seara precedentă) care s-a agăţat de o tablă desprisă a tubului, încurcînd libera circulaţie a gunoiului. Conştiincioasă, tipa s-a aplecat în deschizătura ovală, a alunecat şi-a rămas blocată; afară doar cu picioarele şi poponeţul gol.

În timpul ăsta un tinerel abia revenit din stagiul militar urca mahmur scările; liftul nu funcţiona. Ieri seară băuse o sticlă de palincă în tren, zbierînd spre disperarea călătorilor: "Hai liberare!". Deodată, vede doi tîrîiţi, uşa larg deschisă a ghenei, şi o pereche de picioare palide, plăcute. Domniţei noastre i se coborîse sîngele la cap! Urmează trei minute de gîfîială** după care mormăie mirat:
- Uite la ăştia, au aruncat-o la gunoi şi încă-i bună!

Povestea cu savarinele o las pe săptămîna viitoare.

* Tocmai am descoperit la magazinul Jons un cogniac din republica Moldova asemănător celui de la Vaslui.
** Vorba lui Dan.