duminică, august 06, 2017

Damian

După 27 de ani în America, prietenul meu Damian s-a hotărît să se întoarcă în Romania.

Acum 2 ani, Dănuţ a lăsat moştenirea:
- nevestei: resturile unor succesiuni imobiliare din Bucureşti;
- lui Mike: 10% dintr-o companie care producea o componentă de avion; 
- lui Marian Mecaniosul: partea din service-ul auto pe care ei doi l-au iniţiat;
- cunoscutelor: mobilierul rămas în plus la mutarea din casa de 250mp (Phoenix) în apartamentul sub 100mp (Anaheim);
- necunoscuţilor: conţinutul unui spaţiu de depozitare, deoarece au rătăcit contractul cu adresa spaţiului;
- fiicei lui: nimic, pentru că fugise cu iubitul, fără aprobarea părinţilor;
- mie: pe Damian, prietenul lui pe care l-a condus cît mai aproape de Dunăre. Prima dată, Damian a fost returnat şi condamnat pentru trecerea frauduloasă a frontierei. A doua oară a reuşit să ajungă în LA.

În ultima perioadă Damian avea venituri mici, fiind doar consultant şi cheltuielile sînt mari în Los Angeles, de exemplu chiria: de peste un an de zile fusese aprobat şi locuia într-un apartament cu 2 camere pentru seniori, micşorîndu-şi chiria de la $1900 la $1100, oricum mare.
Mă vizita des, spre bucuria lui Zora cu care se înţelege bine avînd o preocupare comună: vînătoarea. Prietenii l-au poreclit partizanul. Odată mi-a arătat şi mie arsenalul deşi ştia că nu mă înteresează.
Cînd vine un musafir, Zora se excită tare 2-3 minute şi sare cu picioarele pe pieptul lui, încercînd să-i atingă faţa cu botul. Unii musafiri s-au obişnuit, alţii nu, doar Cornelia:
- Iar îmi teşeşte ţîţele, Zora!

Cam aşa analizăm noi planurile lui Damian care vrea să mai stea o lună în Arizona înainte de Romania, Roşcata:
- Ai venit cu o valijoară şi pleci cu o valijoară?!
Damian rîde:
- Am venit cu $700 pe care mi i-au dat sîrbii, rudele şi prietenii lui tata, în mărci. Un sfert i-am pierdut la LAX unde i-am schimbat la cea mai nefavorabilă rată. Acum plec cu $50000 datorie.

miercuri, august 12, 2015

Doamna Clinton

Mai întîi un banc:
Un tip ajunge cu greu la dumnezeu:
- Vreau să ajung în rai!
- Alege un animal domestic şi timp de o lună imită-l la perfecţie.
După o lună:
- Ai reuşit?
- M-am adaptat la toate; nechezat, tras cu copitele şi la căruţă, etc. Un singur lucru n-am reuşit: să mă baleg din mers.


Doamna Hillary Clinton a început campania pentru prezidenţialele din 2016. Uşor, uşor, vestimentaţia şi coafura ei au început să semene cu cele ale doamnei Angela Merkel. Probabil aşa i s-a recomandat!
Urmează să vorbească, sîsîit.

miercuri, octombrie 29, 2014

Aeroporturi (III)


La Iaşi am stat exact 7 zile. Am sosit la Nicolina luni înainte de 6:00 cu acceleratul şi am plecat cu Taromul tot la 6 dimineața. La Iaşi am văzut cum funcționează sistemul de urgențe de la spitalul sfîntul Spiridon, am vizitat Bolta Rece, cimitirul Eternitatea, mătuşele, unchiul şi pe Radu.

Aeroportul din Iaşi are o pistă nouă şi o sală de aşteptare (construcție metalică). Am trecut rapid de security şi-n sala de aşteptare mi-am cumpărat o sticluță de apă. Duduia care s-a aşezat lîngă noi, ne-a povestit viata ei în 5 minute:

- Merg în Spania la fata mea să îngrijesc nepoțeii.

- Mai aveți şi alți copii?

- Da, mai am o fată măritată în Iordania, are 4 copii. Nepoata mai mare are 17 ani şi a vrut să urmeze o facultate la Iaşi. Noroc că a luat o bursă în țara lor.

Ne uităm mirați!

- Cum s-o urmăresc cu atîția hăndrălăi în Iaşi?

Schimbă subiectul:

- Atît m-a bodogănit soțul cu bagajul! Ar fi mai mers nişte zacuscă, avea doar 19kg. Unde mergeți?

- La Praga.

Asta a derutat-o, nu ştia unde-i Praga.

- Departe!

Nu corespundem, s-a mutat lîngă nişte doamne care vorbeau de Spania şi au început o discuție animată. Avionul cu elice ne-a dus la timp în Otopeni unde a trebuit să trecem iar prin security. Acolo au descoperit sticluța cu apă; amenințări cu amendă! Noroc cu coada imensă.

La 9:30 în aeroportul din Praga am cumpărat bilete valabile o zi, pentru toate mijloacele de transport în comun ($5/persoană) cu care ne-am dus la hotel. Eu am mai fost o dată la Praga şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că o să ajung şi a doua oară. Am stat 2 zile şi am mers pe jos de mi-au crăpat călcîiele prin sandale.

După 1989, promovînd berea bună şi ieftină şi evidențiind frumusețile oraşului vechi, cehii au reuşit să transforme Praga într-o industrie turistică redutabilă. Comparat cu Praga, Bucureştiul este un copil în scutece.

Un prînz l-am luat la U Fleku cel mai vechi local care îşi produce berea neagră. Un chelner vine cu bere pe tavă, altul cu păhărele pline de Becherovka şi al treilea cu mîncare. Nimic nu e gratuit, fiecare din cei trei marcînd nişte hieroglife pe nota de plată.

Ne-a plăcut aeroportul Ruzyne: fără coadă la security, magazine interesante, scaune confortabile şi chiar loc de joacă pentru copii. În întîrziere la Frankfurt, iar security şi control paşapoarte, am nimerit o tanti care m-a admonestat că n-am ştampila de intrare în Romania. Parcă era vina mea că vama din Otopeni nu m-a ştampilat! M-a lăsat cînd i-am arătat itinerariul. Iar un avion mare Boeing 747 pînă la Washington Dulles unde am trecut prin vamă rapid. Abia în LA, am constatat că am adus înapoi un avocado californian, pe care îl cumpărasem pentru Doru. La Washington vameşul ne-a întrebat:

- Aveți fruncte şi vegetale?

La care noi am răspuns într-un glas, uitîndu-ne în ochii lui:
- Nu.

marți, octombrie 21, 2014

Aeroporturi (II)


Nu l-am văzut pe Doru de 7 ani. 

- Ai nițică burtică!

- Merg la sală şi  i-au nişte suplimente Herbalife care îmi vor transforma grăsimea în muşchi.

- La insistența unei romînce, şi Roşcata s-a înscris acum 20 de ani în hoarda vînzătorilor de Herbalife. Odată înscrisă, a văzut că nu poate vinde profitabil decît dacă cumpără en gross. A cumpărat de $1000 şi i-au trebuit 2 ani să recupereze $200. Printre produse erau şi nişte creme de ras pe care le-am folosit înjurînd, mulți ani. E o companie piramidală.

- Se sărbătoresc 555 de ani de existență a Bucureştiului; o să ocolim Piața Unirii.

Doru locuieşte aproape de Arena Națională (Patinoarului). De pe lîngă Unirii am intrat într-un trafic de autobuze trase pe dreapta. Atunci şi-a amintit de congresul PSD (20 septembrie) menit să-l lanseze pe Ponta, drept candidat la prezidenţiale. 100000 de oameni aduşi din toată țara, în 2000 de autobuze. Oare cine plăteşte?

- Noi toți, răspunde Doru.

În fine, Doru cu permisul de conducere în mină, specificînd adresa la fiecare al doilea polițist, ne debarcă în fața blocul. El caută un loc de parcare pentru că al lui, pe care-l plăteşte lunar este ocupat de un participant la miting. Bucureştenii pe care îi întîlnim nu par afectați de eveniment. Un tătic care-şi antrena băiețelul să tragă cu mingea la poartă:

- Trage-n Ponta!

Un domn distins cară două sacoşe cu oale goale de diverse mărimi. Doru ne lămureşte:

- Le duce la mama lui, în fiecare sîmbătă şi le ia pline duminica.

Liftul care urcă la Doru are carpetă şi muzică. Gina ne aşteaptă cu masa pusă. Uitam de bagaje şi ieşim la plimbare spre Parcul Național. Pe bulevardul Basarabia fostă Muncii (nimeni nu vrea să muncească acum) ne strecurăm printre participanții care la plecare se grăbesc spre autobuze. Vrem şi noi să vedem Arena Națională dar nu sîntem lăsați; mîine plecăm la Iaşi. Strig:

- Trăiască Ponta!

Tot nu ne permit. Hai acasă, e mai bine în fața sticlelor. Datorita fuselor orare, cad la datorie repede însă mă trezesc pe la 1, în drum spre toaletă nu văd bagajele.  Va trebui să ne cumpărăm ciorapi, chiloți, etc. Dimineața, Doru:
- Au sosit aseară pe la 10, le-am pus în bucătărie să nu te împiedici.

vineri, octombrie 17, 2014

Aeroporturi (I)


Trebuie să ajung la Iaşi. Au trecut 5 ani de la ultima vizită. Plecăm cu noaptea-n cap. După o oră fără trafic, Roşcata ne azvîrle în vînzoleala aeroportului LAX. Trecem cu brio de security. Nu cumpărăm apă de $3 sticluța, un barman drăguț umple termosul lui Iris. Întîi zburăm la Houston. Nu dăm $10 pe sandwich-urile preambalate din avion, le mîncăm cu poftă pe cele înpachetate de Roşcata!
În sala de aşteptare pentru cursa de Frankfurt sînt mulți călători. Majoritatea, ignoră peisajul aeroportului cu avioane multicolore aşteptînd să fie încărcate/descărcate, uitîndu-se în jos cu patimă spre ifoane sau kindle.

Cel mai mare avion comercial din lume, Airbus A380 pleacă cu 30 de minute întîrziere. E grav pentru că la Frankfurt avem doar 1:35 timp de legătură. Ne consolăm pentru că vecinii noştri de scaune, au doar o oră pentru cursa de Cairo!

Stewardesele sînt de două feluri: zgîrcite, care îți toarnă doar o jumate de pahar din vinul de masă şi darnice care îți umplu paharul. A noastră aparține categoriei secunde şi are un nume nepronunțabil. O descos:

- Cîți oameni încap în avionul ăsta?

- Aproape 500 de pasageri şi 28 de membri ai echipajului. Eu m-am născut într-un sat nemțesc de aproximativ 1000 de locuitori, îi putem muta pe toți, în 2 curse.

- Ajunge o oră să prindem cursa de Bucureşti?

- Da, dar să vă grăbiți. Bagajele însă, sînt descărcate în 45 de minute!

Tot în fugă, Iris înainte, eu abia răsuflînd străbatem aeroportul din Frankfurt. Cumva, iar trebuie să trecem prin security. Nu aşteptăm la coada imensă, Iris arată bording pass-urile la o duduie care ne bagă direct la control. Iris bea repede apa din termos. Duduia, rîzînd:

- N-o să mai prinzi cursa va trebuie să te opreşti la toaletă!

Opresc rucsacul meu pentru cercetări amănunțite. Scot victorioşi un minuscul şpray cu spumă de ras care trecuse în LA, mă lasă totuşi să trec. Ne încălțăm şi încurelăm din mers reuşind să ajungem la poarta spre Bucureşti, la timp.
După o zi ajungem la destinație la ora13, bine înțeles fără bagaje. Duduia de la bagaje pierdute sau rătăcite este expeditivă şi amabilă. Bagajele sînt la Frankfurt şi vor sosi la o adresă din Bucureşti la ora 22. Am telefonul lui Doru şi ştiu să ajung la el dar chiar adresa exactă n-o dibuiesc. De frica teroriştilor, aeroportul nu lasă acces la internet şi ifoanele noastre nu mişcă. Cînd se deschide uşa automată de la vamă îl vedem pe Doru aşteptîndu-ne. Îl fluierăm, îi facem semn cu mîna şi tot duduia ne salvează cu-n cellular.

marți, aprilie 08, 2014

Noutăţi



 La sfârşitul lunii martie o serie de cutremure scurte, mici pe scara Richter, ne-au zdruncinat binişor pe verticală. Am observat nişte crăpături la tavane şi pereţi, unele cu aspect de hârtie perforată. Nimic la structură, casele fiind construite din lemn cu pereţi din praf de cretă presat intre două straturi de carton subţire. Mi-am amintit bancul:




Boeing se confruntă cu o problemă tehnică la aripa unui nou avion: la o anume viteză aripile crăpau. Au incercat diverse materiale şi forme, fără succes. Atunci au recurs la o scamatorie; au anunţat un post de proiectant plătit excepţional. Inginerilor care s-au prezentat, li s-a dat un test cu problema aripei rupte, compania sperind la o rezolvare gratuită a impasului tehnic. După cum ştiţi, bancul continuă cu soluţia inginerului neamţ, rus, francez şi bine inţeles roman. Am cam uitat ce au propus neamţul, rusul şi francezul. Inginerul roman a cerut o bormaşină şi la noul prototip a dat gaură lingă gaură cam pe unde a fost fisura iniţială. Inovaţia a avut succes; l-au intrebat pe ce teorie se bazează.
 - Am folosit principiul hârtiei igienice romaneşti care foarte rar se rupe unde a fost perforată.




 Câinii noştri n-au detectat cutremurile anticipat deoarece au avut epicentrul la numai două mile de noi. Câinii ... avem un nou maidanez, Luna. Am adoptat-o de la adăpost, o combinaţie Cocker Spaniel cu ceva! E aşa de drăguţă incit cind o scoatem la plimbare şi ne intilnim cu vreo parte feminină:
 - Vai, ah, oh, so cute!
 Inclin să cred că duduile respective au un inceput de orgasm.  




 Luna aparţine Roşcatei pe care o urmăreşte ca puiul, cloşca. M-am prins: un căţeluş de casă mic şi flocos care se freacă de piciorele tale şi latră enervant are dublă funcţionalitate: câine şi pisică.




 Deoarece câinii adoptaţi de la adăpost sint sterilizaţi, nu există maidanezi in America. Ei sint 50/50 rase pure.

duminică, ianuarie 19, 2014

Revelionul 2013-2014

Am primit un email de la organizatorul revelionului care a trecut:

Ei, a mai trecut un an, am mai invatat ceva… Dar inainte sa impartasesc aceasta invatatura doresc sa multumesc participantilor de la petrecere pentru extraordinara atmosfera din sala. Asa cum au marturisit cei care au cantat pe scena, Ionica si Nicola, petrecerea fost pe ringul de dans. Va transmit pe aceasta cale calduroasele lor apprecieri  pentru energia care a fost demonstrata deoarece nimic nu-l face mai fericit pe artist decat multumirea auditoriului.  
 
In retrospectiva, peste 400 de participant au ocupat intreaga capacitate a salii. Au fost deschise 3 baruri servind de la 9 seara pana la 2 dimineata non-stop (asa cere legea, dupa ce se aproba SB635 vom continua pana la 4 dimineata cu bautura). S-au (atentat) servit sapte feluri de mancare  si a fost muzica “live” 99% din timp.  Am inceput negocierile pentru eveniment in urma cu 8 luni. Detaliile salii, bucatariei, barului, luminilor, sunetul, artisti, aranjarea meselor, parcarea si a hotelului invecinat si au fost finalizate doar in ziua de Revelion.
 
Avand in vedere ca a fost primul eveniment al comunitatii Romane, proprietarul localului, a facilitat parcarea gratuita, a extins zona de petrecere in patio cu baruri si mese, a lasat alcoholul pe mese dupa ora legala si a servit bauturi de prima clasa la preturile clasei inferioare.
 
Din acelasi motiv (prima petrecere romaneasca in acel localul) evenimente de regretat au condus la ceea ce numesc “scandalul din bucatarie” care a atras reprosuri si vorbe grele la adresa mea. Am  negociat meniul asa cum a fost publicat pe Hora Dacilor. Personal am facut mostre din salata, icre si o oala de sarmale ca sa ii invat bucataria noastra, cu o saptamana inainte de Revelion. Totul parea clar si simplu (retele scrise, mostrele demonstrate) pana au sosit aperitivele pe mese. Am fost la fel de socat ca si dumneavoastra sa vad ca ceea ce se aducea era diferit de ceea ce s-a promis. A reiesit in cele din urma ca a fost initiativa si managementulul bucatarul sef: spre exemplu a facut o sarma mare in forma de “burrito” care urma sa se imparta la comeseni. In ultimul minut, la insistent mea in seara de Revelion (si poate aici am facut greseala sa ma cert cu el), a desfacut si re-impachetat in sarmale mai mici… dar faptul implinit este ca au adus mult prea putine, ne mai avand timp de preparare. Va transmit pe acesta cale sincerele regrete a proprietarului, a bucatariei localului si ale mele personale. Adaugam regretele tuturor celor implicati in organizare pentru intarzierea cu care mancarea a fost servita si lipsa de “side dish” care a fost de asemenea de remarcat, (fiind proportionata cu “sarmaua-burrito”). S-a intamplat in trecut si se va perpetua la revelioanele Romanesti organizate in restaurante “Californiene” daca nu luam masuri: bucatarii locali (sau mai de pe la Sud), incep sa devina “creativi” lasand mesenii nemultumiti. 
 
Invatatura pe care o impartasesc cu dumneavoastra si a viitorilor organizatori este de a avea o persoana desemnata care se va ocupa independent si exclusiv de masa de petrecere, iar portiile descrise in contract in amanunt si explicit. Trebuie eliminata “creativitatea” bucatariei locale din traditia Romaneasca.
 
Proprietarul localului care a petrecut Revelionul cu familia la o masa in sala, va transmite profunda admiratie a comunitatii Romnanesti. A fost impresionat de energia cu care ne-am prins in hora, de eleganta si stima reciproca a participantilor si de bunacuvinta ce au aratat-o angajatilor. Spera, de asemenea, ca incidentele si neintelegerile din meniu nu vor impiedica pe viitor ca locatia sa devina o traditie pentru petrecerile Romanilor din Sudul Californiei.
 
Urmatoarul concert care a fost programat la aceiasi locatie a fost anulat pana se va clarifica cu bucataria locala, stilul si traditia comunitatii Romane, in incercarea de a corecta deficientele care au fost remarcate.
 
Va promit ca  Hora Dacilor sa va aduca amintiri de neuitat, sa fie locul in care romanul din California petrece intre parinti, surori, frati si copii, asa cum o facea in urma cu 1000 de ani.
 
In incheiere va doresc ca Noul An sa va aduca sanatate si fericire in casele si familiile dumneavoastra. Bunastarea si credinta in viitor sa va lumineze gandurile si faptele pe care sa le impartasiti cu cei dragi.

vineri, august 02, 2013

Mockingbird

Demult, am citit o povestire săteasca, a lui Sukşin. Kolea cînta (zbiera) noapte de noapte la armonică. Se îndrăgostise de Nina. Sătenii care se culcau odată cu găinile erau disperaţi şi-l înjurau. În fine după un timp, este acceptat, se programează nunta şi cîntările încetează.

Cam la fel ne-am procopsit într-o dimineaţă cu un Mockingbird. Ne-am bucurat de repertoriul lui impresionant. El s-a poziţionat pe stîlpul care ne alimentează casa cu energie electrică şi internet de unde schimba cu nonşalanţă un tril cu alt tril. Cîteodată imita chiar şi o alarmă de maşină care i-a plăcut. Am încercat un dialog prin fluierături. Nu s-a lăsat ademenit. Îşi căuta insistent perechea.

Mockingbird-ul seamană cu o vrabie mai mare, gri şi niţel alb la aripi. Este agresiv, săptămînal sigur vezi vreo cioară (presupun care i-a atacat cuibul) urmărită în zbor. Nu numai o urmăreşte, ci o şi loveşte cu ciocul în cap. Să se salveze, cioara trebuie să se aşeze undeva.

Să revin la Mockingbird-ul nostru care parcă semăna cu unul de anul trecut care îmi mînca strugurii. În mai ne-a cîntat între orele 9 şi 11, în iunie a mai adăugat o repriză între 17-19 iar în iulie a inceput să cînte pe la miezul nopţii. Aşa că am început să arunc cuburi de gheaţă. Astea sînt cele mai indicate pentru că nu lasă urme la vecini! Roşcata, către colonia noastră de vrăbii:
- Mîine vă cumpăr boabe de grîu. Poate se sacrifică una din voi şi se împerechează cu cîntăreţul ăsta; să ne lase să dormim!

Pînă la urmă a dispărut, şi-a găsit perechea ori poate l-a împuşcat vecinul! Eu tot mă mai trezesc la miezul nopţii şi tare aş vrea să-l mai aud cîteva minute.

vineri, iunie 07, 2013

Prankster (I)

L-am cunoscut pe Ionel în anul doi de studenţie, la petrecerea telefoniştilor. S-a prezentat:
- Ionel Pop.
Mai tîrziu, am realizat de ce schimbase ordinea numelor; amicii îl strigau simplu: Popopel. Totuşi chestia asta nu era adevărată!

Cînd a organizat un ceai în apartamentul mamei din Drumul Taberei, i-am văzut camera tapisată cu postere Playboy. Pe tavan, firul alb al becului de 75W izvora din partea ruşinoasă a modelului Decembrie 1970. Vremurile celea pline de restricţii comuniste; l-am întrebat:
- Unde ai găsit posterele?
- Soră-mea a lucrat astă vară la Clubul Mediteranean.
Oare cum o fi arătînd soră-sa? Am cunoscut-o ulterior, faină duduie: destinată "premianţilor".

Delia, prietena lui Ionel era în clasa a XII-a. La o altă petrecere, cînd Ionel s-a îmbătat, plîngea domol. Am consolat-o:
- Mîine îşi revine.
- Nu-mi pasă de el, sînt însărcinată.
Eram în plin decret de interdicţie a avorturilor. A continuat:
- Nu ne-am protejat. M-a îmbrobodit cu povestea accidentul din copilărie; după care Ionel ar fi rămas steril!