joi, decembrie 16, 2010

Wilson


Evenimente notabile la noi: a murit Wilson, am fost la Ports O'Call Marketplace (San Pedro) la o coadă de peşte în memoria lui Cornel şi m-a vizitat Cora.

La vaccinarea antirabică (iulie 09), Wilson a fost diagnosticat cu o tumoare neoperabilă, veterinarul:
- Mai trăieşte 3 pînă la 6 luni.
Iris l-a trecut pe regim fără carbo. Acelaşi veterinar dupa un an:
- You are still around !
În timpul ăsta acasă, Bella (labrador/coiot) se agita continuu aşteptîndu-l. Dar cînd l-am dus pentru vizita finală, Bella nu s-a mai frămîntat, cumva ştia. Ciudat !

Acum curtea e fără apărare. Bella latră dar se ascunde cînd intră cineva. Où sont les neiges d'antan cînd Bella suna alarma iar Wilson ataca inamicii ?



miercuri, decembrie 01, 2010

El Clasico


Deşi presa vuieşte de noile dezvăluiri Wikileaks sau cum guvernele nu ştiu să-şi ţină secretele secret, evenimentul săptămînii a fost El Clasico: Barcelona versus Real Madrid. L-am vizionat la Alpine Village unde cu greutate barmanul american a descoperit canalul mult rîvnit de noi, trei cunoştinţe întîmplătoare: un neamţ, un roman şi bineînţeles un mexican.

Asta îmi aminteşte bancul cu trei stewardese care se confesează reciproc, tot la restaurant.
- Adevăraţii iubiţi sînt doar în Munchen.
- Ba nu, cei mai focoşi bărbaţi sînt la Bucureşti.
- Nicidecum, în Mexico City.
De la o masă alăturată, Bula indiscret:
- Daţi-mi voie să mă prezint: Hans Gică Gonzales.

Discuţiile noastre derulau aşa:
- Turcii de la Real: Khedira şi Oezil n-au faţă de El Clasico.
La care neamţul îmi răspunde:
- Aştia sînt germani.
Iar mexicanul ne-a povestit istoria lui Chicharito (în traducere: mazăre fină) de la Manchester United.

miercuri, noiembrie 17, 2010

Găvan


Găvanul e administrat de comuna Bogdana (Vaslui). Satul e perfect ascuns între două dealuri apropiate şi nu se vede de pe coama dealului estic. Pe perioadele raidurilor tătărăşti camuflajul ăsta era perfect. Acum sînt nevăzuţi de autorităţi. În realitate pentru găvănaşi e mai aproape Bîrladul pe un traseu de-a lungul dealurilor, cu rata de la Morăreni (3km de sat). Bogdana e la 7km de Găvan pe drumul nepietruit 245A. Acest drum e frumos marcat cu galben pe harta google, de fapt nu se mai cunoaşte cînd plouă!

Cînd eram la bunicii din Bogdana nu-l ocoleam pe unchiul Mitriţă din Găvan. Aşa s-a întîmplat şi la prima revenire în ţară (1990). Pe scurtătura de la cişmeaua cu două ţevi m-am întîlnit cu-n cioban, înfipt într-o bîtă.
- Bună ziua
- Bună, da a cui eşti?
Îi explic eu pe îndelete.
- Am fost în clasă cu maică-ta.
Ia te uită, ce chestie, o fi fost drăguţul mamei!
- Oare o fi acasă Mitriţă din Găvan.
- Păi un să fie!
Însă nu l-am găsit acasă. Erau doar găinile, stupii, viţelul şi cîinele. Asta a încercat să mă latre dar mi-a mirosit DNA-ul şi s-a lăsat păgubaş. Am făcut nişte poze cu acareturile, le-am trimis prin poştă din LA.

În 1991, l-am găsit prăşind un ogor la marginea drumulul 245A. I-am strîns mîna muncită, s-a bucurat vizibil. Acasă, a scos un vin producător roz şi-am băut amîndoi din căniţe de tablă ruginite pe ici pe colo. Cît timp mătuşa mea pregătea o gustare l-am întrebat:
- E mai bine acum fără comunişti?
- Da.
- De ce?
- Nu-mi mai bate nimeni la poartă să-mi spună ce să fac.



sâmbătă, noiembrie 13, 2010

Chiper


Nu ştiu cum sînt alţii dar eu cînd mă scol noaptea şi beau apă filtrată de la robinetul frigiderului, îmi amintesc nopţile din casa bunicilor. Săream geamul, să nu scol casa din scîrţîitul uşii. O luam binişor bîjbîind pe prispa de lut către uşa din spatele chilerului. Nu se auzeau decît greierii şi duruitul jetului pe tabla lozniţei. Ultimul fel la masa de seară era lapte de capră fierbinte cu bucăţele de mămăliguţă. Îi arătam bunicului burta umflată:
- Nu mai pot!
- Lasă, lasă, laptele îşi face loc.

Simt ceva cald lîngă picior, m-am blocat dar mi-am revenit imediat. Era Chiper, apărarea casei contra duşmanilor de tot neamul. Cum sătenii nu-şi încuiau uşile, nu existau hoţi. Deci pe lîngă alte vietăţi, inamicii erau doar activiştii de partid!

Chiper era liber noaptea şi dimineaţa trebuia ancorat la cuşca de sub nucul uriaş. Nu se lăsa uşor, doar ademenit cu ceva mîncare. Acum, aici, dulăii mei sar disperaţi în legătoarea lesei!

Deşi dezlegat, Chiper patrula noaptea pe proprietate, prezent la datorie cu excepţia zilelor predestinate împerecherilor. Atunci se întorcea după cîteva zile slab, flămînd dar vesel. Odată a revenit împuşcat. N-a fost pe placul stăpînului iubitei. La doftoricit bunicul cum s-a priceput şi i-a scos alicele una cîte una. Chiper a suportat fără împotrivire. Toţi îl considerau pierdut şi cîteva zile a avut capul umflat cît o baniţă. Şi-a revenit iar cicatricile înspăimîntau cumplit inamicii.



vineri, octombrie 29, 2010

Alegerile de mijloc


La doi ani după alegerea preşedintelui SUA, au loc alegerile la "jumătatea termenului" pentru membrii congresului şi ai camerei reprezentanţilor. De asemenea, în California alegem noul guvernator, 30 de posturi în administraţie şi 9 propuneri. Dacă pentru poziţiile de vîrf ştim care sînt candidaţii din reclamele negative de la televizor şi radio, pentru ultimele 20 se luptă circa 50 de candidaţi de care n-am auzit niciodată. Nici google nu-i scoate, deci cum îi selectăm? Dacă eşti ciolo* îl alegi pe Carlos Moreno?

La propuneri e mai simplu, de exemplu propunerea 19: legalizarea marihuanei în California. Soroş a cheltuit $1 milion în susţinerea ei. Odată aprobată aş fuma relaxat în curte, pe sezlog, o ţigară? Da şi nu. Dacă mă reclamă vecinul la poliţia locală n-ar fi o problemă, dar dacă telefonează la FBI, am îmbulinat-o!

Tocmai ne-a vizitat Amy ** o domnişoară implicată în procesul politic:
- Neaparat să participaţi la vot.
- Pînă acum aproape nimic din voturile mele n-au adus vreun rezultat. I give up!
Totuşi merg să votez propunerea 19.:))

* membru al unei găşti latino.

** Amy cu prietenul ei Luca au vizitat în 2008 Bulgaria, Romania, Ungaria şi Germania. Rîndurile de mai jos îi aparţin:
On July 24 we went to see Obama speak near the Brandenburg gate. I thought I´d go be a good American and inform myself about Obama´s policies, seeing that I knew so very little about him even though I figured he was probably the best candidate. After waiting 4 excruciating hours in the hot sun, his very general speech (of which he read every word) about German/American relations and history (barely touching on his ideals as candidate for president) fell on tired ears. I was disappointed that he didn´t take a stronger stand on important issues like war and environment. But we were right up close and it was nice to be a part of the event.



marți, octombrie 26, 2010

Procese (I)


Era pe la sfîrşitul verii. Ploaia care lovise Bogdana cu o zi înainte, contenise. Sufla un vînt umed de pe dealul Taberei. Încă acoperită de nori groşi, partea de răsărit a cerului plutea ameninţătoare deasupra satului. Nici nu cîntase primul cocoş cînd bunica îl atinse uşor:
- Scoală Tudurache.
Vara, bunicul dormea afară, pe un pat de scînduri, sub agud.

Cît timp bunica pregătea desaga cu merinde, bizuindu-se doar pe auz, Tudurache găsi caii tineri păscînd liberi. Îi înhămă la căruţă şi porni în goană către Bîrlad. La nouă dimineaţa trebuia să fie prezent la proces. Parfene *, cumnatul îl tot tîra pe la tribunal pentru o bucată de pămînt moştenit de la socru. Azi era ultima înfăţişare.

Prin bezna dimineţii, caii, căruţa şi Tudurache făceau un singur corp grăbindu-se către necunoscut. A ajuns la tribunal chiar cînd aprodul striga cazul Parfene ... şi a cîştigat prin neprezentare. Întors acasă a aflat motivul: avînd cai bătrîni, cumnatul a pornit seara devreme către Bîrlad. Acolo, a tras căruţa la umbra unui tei şi, obosit de noaptea nedormită, a aţipit ...

* Constantin Parfene (din ramura cumnatului bunicului), profesor la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, Facultatea de Litere, apreciat metodist, coautor al manualului de limba şi literatura romană clasa a X-a. Şcoala Nr. 3 din Vaslui îi poartă numele.



joi, octombrie 14, 2010

Harababură la prefectură


Arhitectura chibritelor, caracterizează majoritatea caselor din Los Angeles. O caroserie lemnoasă, pe două feluri de fundaţii: ridicate sau betonate, cu-n acoperiş de "single".

Cumpărarea unei case şi a terenului aferent nu înseamnă şi dreptul extragerii zăcămintelor deasupra cărora locuieşti. Oraşul nostru stă pe o pungă de petrol; cu cîteva alambicuri, o sondiţă şi căutări pe google aş reuşi să-mi asigur necesarul de benzină! În realitate nici primăria noastră nu reuşeşte, deşi încearcă din răsputeri.

În septembrie a fiecărui an se organizează o piaţă în centrul oraşului cu: produse agricole, gustări, obiecte artizanale, etc. Anul ăsta participau şi un grup de cetăţeni supăraţi, cu pancarde mari: salvaţi Whittier-ul. Să fie ceva religios? Nici pe de parte.

Deşi are primar, consilii şi primărie oraşul nostru e subordonat judeţului, Los Angeles. În 1994, cînd preţul petrolului era mic, Chevron a vîndut oraşului 518 ha de deal cu drept de extragere. Oraşul a folosit o părticică din banii rezultaţi din propunerea A, votată de alegătorii judeţului; şi anume $17 milioane. Propunerea A, colectează anual cam $19 de la proprietarii caselor din judeţ în scopul extinderii, renovării şi menţinerii parcurilor şi a terenurilor libere. Partea mea în 16 ani fiind $300 iar locuitorii Whittier-ul: 82000 (aproximativ 20000 de case). Rezultă: oraşul a plătit deja la fondul propoziţiei A: $6 milioane.

Acum, deoarece preţul petrolului este de 10 ori faţă de cel din 1994, şi metodele de exploatare mai puţin destructive şi zgomotoase, oraşul a închiriat terenul unei alte companii petroliere Matrix Oil Co. din Santa Barbara, sperînd să obţină minim $7 milioane, anual. Are însă trei oponenţi redutabili: apărătorii mediului, locuitorii din vecinătatea terenurilor de extragere şi conducerea judeţului LA. Primii nu sînt de acord cu sondele, vecinii terenului petrolifer nu vor sonde şi cisterne lîngă casele lor scumpe iar primaria LA vrea tot profitul rezultat.

Whittier-ul deţine actele cu dreptul de extragere a zăcămintelor şi a angajat avocata care a conceput propunerea A. Doamna avocată Feldman fiind plătită cu $15 mii pe lună, susţine: forarea modernă menţine intact conţinutul propunerii A.

Aşteptăm rezultatul acestor confruntări. Dacă oraşul Whittier cîştigă vor mai dispare unele gropi stradale şi se vor înmulţi locurile de muncă pentru nepoţi la primărie! Vor înfiinţa programe de ajutorare a cetăţenilor. Într-o povestire viitoare, o să scriu despre cum am beneficiat acum vreo 15 ani, de un astfel de program.


duminică, octombrie 10, 2010

Belgia Romania Ungaria 2010


"Have a save trip" la aeroportul din Charleroi

Ceasla la Iaşi


Gellert la Budapesta


joi, octombrie 07, 2010

Triunghiul Bermudelor


Sorina lucra în cadrul laboratorului tensiuni alternative. Avea părul negru şi scuuurt. În rest era buuună. Îţi venea s-o apretezi! Iubitul ei la vremea povestirii era amicul meu Costache. Prietenul anterior se numea Ţol şi activa la laboratorul tensiuni înalte. Eu îl poreclisem, îmi reparase o chiuvetă şi l-am descoperit expert în măsurile englezeşti.

Deci, fostul ciclist naţional Ţol, îl duşmănea pe Costache fost handbalist de performanţă deşi decizia schimbării, aparţinuse Sorinei. Ce mai, era rea de muscă.

Acum m-a prins singur în birou şi încerca să mă combine cu secretara directorului. Sorina iubea aranjamentele. Disperat am încercat o diversiune. M-am uitat insistent la triunghiul Bermudelor ei:
- Nu ţi-e teamă că te procopseşti cu vreo boală?
- Nu, o spăl şi e ca nouă.


luni, octombrie 04, 2010

Şarpele


Cînd copilul nostru mai mic a împlinit 10 ani, sora ei mai mare i-a dăruit un şarpe galben într-o cuşcă superbă, de sticlă. Mai mult a surprins părinţii! Îl mîngîiau cu dragoste şi-l lăsau să se încolăcească pe mînă. Reptila de vreo jumătate de metru scotea repetat limba şi te fixa imperturbabilă.
- Hai mîngîiaţi-l şi voi.
Eu şi Roşcata nu ne aventuram. Cînd eram mititel, circula povestea cu-n sătean de la Bogdana care adormise pe iarbă, cu gura căscată. Un şarpe de casă a profitat de situaţie, atras şi de mirosul de lapte. Deci atenţie: e periculos să bei seara lapte şi să te culci afară sau dacă meniul lactat e de neevitat, gura-nchisă!

Să nu-mi dezvălui teama, l-am atins uşor cu-n deget:
- Toată vara ai muncit greu la "fast food", cu-n salariu minim şi cheltui banii pe şarpe şi cuşcă?
Cuşca avea un mic bazin, un loc de odihnă, relief cu pietre şi vegetaţie, ca-n paradis.
- Sînt banii mei şi e "cool".
- Ce mănîncă?
- Peştişori.

Cînd am rămas singur cu nevastă-mea:
- Dacă scapă animalul din cuşcă? Cum îl găsim?
- Lasă, au fetele grijă de el. Poate ne luam şi-o pisică!
- O să am coşmaruri.
- Dar dacă ar fi cumpărat un crocodil mic?
La gîndul unui aligator m-am mai liniştit. Tocmai apăruse un articol în Los Angeles Times cu-n aligator mărişor descoperit într-un lac din Long Beach. Proprietarul l-a aruncat acolo cînd crescuse prea mare. Autorităţile l-au capturat într-o lună cu cheltuieli mari şi acum este la grădina zoologică.

Au trecut cîteva luni şi lucrurile s-au mai limpezit. Şarpele mînca vreo trei peştişori pe săptămînă; cînd veneau prietenele era scos, lăudat şi mîngîiat. Odată copilul fiind în tabără, mi-a rămas în grijă. M-am prezentat la "pet store" să-i cumpăr peştişori. Deoarece nu aveau din cei ieftini (trei la dolar) i-am luat unii mai scumpi. Surpriză, ăştia frumoşi cu aripioare colorate, nu-i plăceau. După încă o zi, ... de foame, i-a răzbit!

Iar au mai trecut cîteva luni, copilul:
- Vreau să-l scot din cuşcă şi încearcă să mă muşte!
- Nu-ţi mai place?
- Nu.

Problemele se rezolvă de la sine. Mai tîrziu am aflat cum l-au scăpat pe parchet de multiple ori! Să nu se răzgîndească, am înhăţat cuşca şi copilul şi m-am prezentat de urgenţă la "pet store". Vînzătoarea:
- E cumva bolnav?
Am lăsat copilul să parlamenteze.
- Nu.
- E agresiv?
- Da, sare la mînă.
- Nu primim animale cu probleme de comportament.

Am plecat bosumflaţi spre alt "pet store" unde eu am răspuns întrebărilor similare:
- Ceva probleme?
- Nu, e un scump, cuminte şi prietenos!
- Dacă mai aşteptaţi niţel pînă vine şeful de magazin vă dau şi nişte bani pe cuşcă.
- N-avem nevoie, vă mulţumim.


vineri, octombrie 01, 2010

Briceagul (II)


Anul trecut, v-am povestit despre briceagul lui Adrian Lacea. Atunci, Iris l-a adoptat, şi-l ţine la îndemînă, în maşină! Cînd a plecat în vacanţă către Brussels l-a plasat corect în bagajul mare. Din neatenţie, la îmbarcarea din Charleroi pe Wizz Air, briceagul era în rucsac şi totuşi a trecut cu brio de control.

La Băneasa a aşteptat-o soţia prietenului meu Cornel şi-a transferat-o la Otopeni, pentru o cursă Iaşi, Tarom. La trecerea prin filtrul de control i-au descoperit briceagul. M-am pomenit cu-n email de la Cornel:
- Ce facem cu briceagul?
- Expediază-l prin poştă. I-am explicat importanţa sentimentală a obiectului.

Ieri seară, am recuperat copilul de la LAX. A trecut fără probleme vama americană din Toronto. Azi o să degustam zacusca, dulceţurile şi palinca. La duty free în Budapesta a cumparat şi-un rom cubanez.



marți, septembrie 28, 2010

Căldură mare


Ieri s-a înregistrat în Los Angeles o temperatură record: 113°F (45°C). Fahrenheit a măsurat zilnic temperatura într-un oraş aşa ca Iaşul. Pe durata unui an, a notat cu 0°F (-17.7°C) cea mai scăzută temperatură şi cu 100°F (37.7°C) pe cea mai ridicată.

Deşi în LA cresc portocali, lămîi, măslini (ăştia rămîn cam neculeşi), etc, clima nu este mediteraniană ci deşertică. Adică uscată: ziua cald dar la umbră OK şi noaptea rece. După amiază, de la ocean pînă la primele dealuri bate o briză răcoroasă. O simţim şi la noi acasă deşi sîntem la 17 mile de Pacific.

După dealuri, în "valley" e fu..re! Sînt cîteva grade în plus şi nici urmă de briză. Cum oraşul s-a tot extins, în "valley" trăiesc jumătate din celovecii LA-ului.

Temperaturi peste 100°F sînt rare în LA. Apar în perioada numită "vara indiană", două săptămîni în septembrie sau octombrie cînd bate o "adiere" dinspre deşertul Mojave. Vîntuleţul ăsta e ca jetul uscătorului de păr.

Oricum e mai bine ca-n Phoenix, Arizona unde vrea să se mute prietenul meu Dănuţ. El s-a îndrăgostit de-o casă dichisită, dar ieftină. În pozele casei, n-am văzut prea multă vegetaţie, un cactus ici, colo. Deci n-o să taie iarba, mai degrabă ţepii cactuşilor.

Am dezbătut împreună, unde te adaptezi mai bine la frig sau la cald şi-am decis de comun acord: la frig. Totuşi el se va muta la Phoenix, unde patru luni pe an temperaturile sînt peste 100°F!



miercuri, septembrie 22, 2010

joi, septembrie 16, 2010

Prin Italia


Îngheţată la Lazise.


Verona, balconul Julietei



Malul lacului Garda.



Acoperişurile din Bologna.



Baia cu bideu.

vineri, septembrie 10, 2010

LAX - BRU


Joi, başbuzica mare a plecat la Iaşi via Brussels। Avionul decola la 6 dimineaţa şi pînă la aeroport sînt 35 de mile (56km). Trebuia să fim acolo cu 2 ore înainte, ne-am sculat la 2:30, eu am băut un ceai şi-am cărat valiza la maşină. Roşcata:
- Ai pus panglica de siguranţă împrejurul valizei?
- Nu, unde-i?
Caut într-o magazie la lumina lanternei, îmi prind degetul într-un fermoar, înjur tare:
- N-o găsesc.
Plecăm spre aeroport la 3:20। 90% din stopuri sînt pe verde. Autostrada e goală. O las la terminalul 7, ne îmbrăţişăm şi valea. Nu-mi vine să cred la 4:25 sînt acasă. De emoţii mă trece că..rea! Unde mă găseşte şi sunetul mobilului cu vestea:
- Sînt deja în sala de aşteptare a cursei United.
Mă strecor în aşternuturile încă transpirate!

Azi dimineaţă primesc un email liniştitor. Nu începe cu dragă tată ci cu: beer heaven.

Belgium is yummy. Let's rewind a bit. I arrived on time, even a bit early. Thank you, United.
I found my way to Hermina's place. Very spacious, open, airy place. You should consider staying here if you visit Dan this Christmas. She is renting out her place for a good price because she'll be in Japan. It's very central.
The train and metro were a little confusing but manageable। Please thank mom for giving me a map. I used it.

I had a crossiant for breakfast. Delicious!!!!!!!!!!!!!! Hermina has an organic bakery across the street from her place.

We strolled around। Went to an antique market and browsed inside a few stores. Saw Grand Place (impressive). We just ate lunch. Baquette, arugula, tomatoes, Kwak beer (strong), goat cheese, and now I'm too buzzed to remember what else. We are listening to Abba.

What else do you want to know?
Love, I


joi, septembrie 09, 2010

Leapşa filmelor


Leapşa filmelor de la Ina

Două lozuri (1957)
D-ale carnavalului (1958)
O scrisoare pierdută (1953)
Tanţa şi Costel (1967)
Eu cînd vreau să fluier, fluier (2010)
4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (2007)
Filantropica (2001)
Moartea domnului Lăzărescu (2005)
Puterea şi adevărul (1971)
Reconstituirea (1968)

Cum Dănuţ e în delta Dunării, toată lumea e binevenită.


miercuri, septembrie 08, 2010

Tensiunea sau curentul


Cine-i vinovat la o electrocutare: tensiunea sau curentul? Curentul, este răspunsul corect, l-am găsit bine documentat şi pe internet la legea lui Ohm (I = V/R). Simplificat, cu cît rezistenţă electrică a corpului este mai mare cu atît mai norocos e electrocutatul. Dacă lucrăm cu două mîini şi fără mănuşi de protecţie la o instalaţie elecrică, sub tensiune, cîţiva miliamperi sînt suficienţi să provoace fibrilaţia inimii!

Tot pe situl respectiv mai aflam: curentul alternativ este mai periculos decît cel continuu şi drumul curentului în cazul electrocutării. Evitaţi cazurile omuleţului cu părul vîlvoi! :)

Cînd eram în Bucureşti, mai cîştigam un ban reparînd televizoare. Din motive economice, televizoarele romaneşti n-aveau transformator. Masa circuitelor era legată direct la nulul reţelei. De multe ori nulul respectiv era inversat cu faza reţelei de 220V alternativ. Aşa mă curentam eu cîteodată. Niciodată n-am ajuns la faza cu fibrilaţia dar deveneam agresiv. Nu mă luam la bătaie cu clientul dar mai încărcam nota de plată!

Odată am desfăcut capacul de carton presat al unui televizor şi pe şasiu scria cu creion chimic: rău platnic. Am montat meticulos capacul înapoi:
- Regret, nu se poate depana.


joi, septembrie 02, 2010

Zorile


La începutul vacanţei de la terminarea liceului pînă la începerea facultăţii, m-a abordat Zumică:
- Hai două săptămîni la Constanţa, sau cît ne-ajung banii.
- La Constanţa!
- Constanţa, Mamaia, parcă contează; ştiu o gazdă în zona Soveja.
- Ce facem la mare?
- Plajă, baie şi agăţăm cehoaice.

Părea un plan bun. Zum era coleg de clasă şi locuia într-un apartament dichisit cu jaluzele si alte utilităţi, în clădirea băncii agricole Iaşi. Tatăl lui, director adjunct la banca menţionată era un tip calm care te interoga cu meticulozitate, ce mai: litera şi spiritul legii.

Uite aşa aterizăm noi în Soveja. Să economisim banii, o luam pe jos pînă-n Mamaia. În cîteva zile ne-am bronzat dar cehoaice n-am agăţat. Într-o seară Zum a propus schimbarea teritoriului; şi-a decis restaurantul Zorile din Constanţa; unde-am comandat friptura standard cu cartofi prăjiţi şi bere. La o masă vecină, un domn grizonat şi prezentabil petrecea seara cu prietena. Acesta pe puţin cu 30 de ani mai tînără ar fi vrut să danseze dar el nu se lăsa urnit. Zum politicos:
- Domnişoară dansaţi?
Ea acceptă fericită. Ca-n melodia lui Salvatore Adamo! A dansat-o Zum trei dansuri, apoi eu unul si iar trei Zum. După care ne-am terminat restul de bere şi-am descoperit că perechea părăsise localul. Chelnerul:
- Aveţi două beri şi un mesaj de la masa vecină.

Zumică citeşte nerăbdător mesajul, mototoleşte hîrtiuţa şi-o aruncă nervos în scrumieră. O recuperez, mesajul mi-a rămas înca în memorie:
- Mi-aţi încălzit-o suficient, mă grăbesc s-o f.t, vă mulţumesc!


miercuri, septembrie 01, 2010

Tudor


Amicul meu Tudor Petruţ revine pe platourile de filmare şi debutează la Hollywood într-o serie de spoturi publicitare:

Discover Card 1

Discover Card 2

Gîndacul de Colorado


joi, august 26, 2010

Viaţa la cămin (II)


Privit de sus complexul Regie părea un sat de vacanţă. Două cantine imense, un stadion cu terenuri de tenis adiacente (unde noi jucam tenis cu piciorul) şi un punct medical cu cabinete dentare. La acestea din urmă studentele la stomatologie învăţau să planteze plombe "live". Într-o zi, Ovidiu a venit de la dentist, mîndru:
- Sînt unic pe glob.
- De ce?
- Am un dinte în plus.
S-a dovedit doar o numărătoare greşită!

Însă la căminele de băieţi nu puteau intra fetele şi invers. Visam să-mi găsesc o prietenă alpinistă!

Altă dată l-am luat pe Ovidiu la agăţat; vorba vine. Aveam o prietenă la ASE, Tatiana. Locuia într-un cămin vechi pe lîngă piaţa Amzei. Speram să-i găsească şi lui vreo colegă; vorba aia: sper mata! Pe drum am încercat să ne întărim la Carul cu Bere. Nu serveau bere fără gustări iar noi tocmai mîncasem gratuit la cantină, Ovidiu deţinea o librărie de bonuri. Cartela de masă îşi schimba culoarea lunar şi conţinea bonuri pentru dimineaţă, prînz şi seară. Bonurile erau de mărimea unui timbru oprit din creştere. Ovidiu era expert în decuparea, aranjarea şi falsificarea acestor bonuri.

Restaurantul Berlin ne-a acceptat şi după mai multe beri redegiste am pornit cu aplomb spre piaţa Amzei. Era o seară superbă de noiembrie. Frigul ne încreţea frunţile. Portăreasa căminului:
- După ora nouă nu mai deranjăm studentele.
- E o chestie importantă!

Am aşteptat vreo studentă s-o anunţe pe Tatiana, am strigat-o, geamul ei de la etajul doi fiind luminat, nimic. Între timp, Ovidiu căuta pietricele. Surprinzător, n-a găsit ceva convenabil. În disperare de cauză a scos o piatră cubică din caldarîm:
- Cu asta spargi fereastra sigur.
- Nu, o arunc pe-o traiectorie eliptică şi piatra va lovi uşor tangent sticla.
- Am acceptat imediat aceste explicaţii matematice.

Ovidiu a potrivit îndelung proiectilul, a măsurat mintal coordonatele carteziene ... buf ... piatra cubică a intrat direct în camera Tatianei. Noi fuga spre Calea Victoriei şi toată iarna geamul a stat cîrpit cu-n carton.

La prima reîntîlnire cu Tatiana, cînd am condus-o tandru la cămin, mi-a arătat cartonul:
- Nişte derbedei ne-au spart fereastra!


miercuri, august 25, 2010

Viaţa la cămin (I)


Viaţa în căminul studenţesc era fermecătoare iar priveliştea de la geamul camerei noastre, încîntătoare: alte camine din Regie şi o alee către stadion. Cîteodată în sesiune pe studenţi îi apuca "strechea". Încingeau discuţii puternice, academice între blocuri, deci între facultăţi. Finalul conţinea dezmierdări de genul: boule, tocilarule sau la..giule!

Odată pe săptămînă funcţiona o spălătorie de rufe. Să nu te pomeneşti înapoi cu-o pijama mai mare, trebuia s-o identifici cu iniţiale sau alte desene specifice, cusute. Aşa am devenit expert în broderii!

La necesitate spălai lucruşoarele în chiuvetă. Era mai greu cu uscatul. Ovidiu meşterise nişte sfori paralele la fereastră. Înaintea unui examen din sesiunea de vară, îşi spălase cămăşuţa şi încerca s-o plaseze pe sfoara cea mai îndepărtată. Afară era căldură mare şi noi nici n-auzisem de aer condiţionat! Era doar într-un slip. M-am apropiat tiptil, tiptil ca turcii de Toma Alimoş şi i-am tras slipul, stîrnind brusc rîsul unor domnişoare care se întreptau spre stadion.

Ovidiu avea două opţiuni: să-şi tragă slipul cu mîna stîngă cu care se prijinea de pervaz sau cu dreapta în care ţinea cămăşuţa! Amîndouă opţiuni fiind nerealizabile, am avut timp berechet să ajung lîngă uşa de ieşire; "just in case".



marți, august 24, 2010

Proiectul de stat (II)


Am lucrat serios, cîteva săptămîni la proiectul lui Lică. Partea practică am împrumutat-o de la institutul unde lucram, doar un afişaj cu leduri, fără voltmetru. Am meşterit un generator TTL şi nişte butoane să vadă juriul cum "sclipeşte" afişajul. Oamenii iubesc beculeţele. În ziua prezentării proiectului, ne-am pus la costum şi ne-am prezentat din timp la un amfiteatru din Polizu. Şeful comisiei era decanul facultăţii, Vasile Cătuneanu. Acum prin google am aflat că s-a născut în comuna Miroslava, judeţul Iaşi!

În anul IV, am fost vecin de cameră, la Regie cu nepotul lui, de la Telefonie Telegrafie, mare pierde vară. Decanul primise ordin de la sora lui să-i controleze odrasla! Odată, îl văd pe decan intrînd în camera nepotului. Iute, la mine în cameră, încalec geamul s-ascult cum îl ceartă. Ovidiu colegul de cameră, aşteaptă cu nerăbdare transmisia:
- Nu prea aud.
Mă plasez mai bine. Un picior pe pervazul vecinilor altul pe-al nostru, toate asta la etajul trei. Pierd contactul vizual cu Ovidiu:
- Nu se aude nimic.
În clipa următoare decanul intră la noi în cameră şi-l întreabă:
- Ştiţi cumva unde-i "nepotul"?
Ovidiu n-apucă să-i răspundă, transmisia mea continuă:
- A îmbulinat-o, cred că-l bate.
Decanul rîde:
- Ia dăte jos mătăluţă, să nu-ţi rupi gîtul!

Revenind la prezentarea statului: conducătorul de proiect, Mihai nu se prezentase. Degeaba s-a pus Lică ultimul pe listă. În disperare de cauză, m-am recomandat: coleg de serviciu cu Mihai plecat într-o delegaţie de urgenţă la Sibiu. Decanul a acceptat substituţia şi Lică a intrat la examinare. S-a descurcat nesperat şi a luat un cinci imens. A intrat în rîndul şi beneficiile licenţiaţilor!


luni, august 23, 2010

Proiectul de stat (I)


Facultatea de electronică se încheia cu-n examen de stat conţînînd şi o aplicaţie practică: un montaj electronic sau chiar un aparat. Proiectul reprezenta sfîrşitul vieţii studenţeşti şi începutul carierei din "fabrici şi uzine". Nota avea o pondere sporită la repartiţie şi studenţii silitori se chinuiau tare cu proiectele practice! Nu existau sponsori, cumpărai piesele scump de la magazinul Dioda ori ieftin dar nemarcate de la ţigani (furate sau descoperite în groapa de gunoi IPRS Baneasa). Colegul nostru Lică era o excepţie, nu-l pasiona examenul de stat. Dar şi fără acest examen a prins o întreprindere ieşeană majoră, la repartizare.

În timpul celor trei ani de stagiatură, salariul celor neatestaţi nu creştea, şi aşa mă trezesc cu-n telefon. Lică:
- Costele m-ajuţi cu-n proiect de stat?
- Sigur dar îţi trebuie şi un conducător de proiect oficial.
Conducătorii aştia era de regulă asistenţi la IPB sau ingineri cu stagiatura terminată. Pentru supravegherea unui proiect primeau de la IPB, 500 de lei.
- N-am pe nimeni în Bucureşti, poate mi-l recomanzi tu.

M-am frămîntat vreo cîteva zile. Într-o dimineaţă mi-am amintit de Hary. De fapt îl chema Horia. Am fost colegi, prieteni în anul întîi. La sfîrşitul examenelor cînd a trecut cu brio în anul doi (anul întîi nu se putea repeta) mi-a zis:
- Asta-i o facultate de căcat, la anul dau la medicină.
Hary s-a lăsat de electronică şi spre surprinderea mea a intrat la medicină. Şi-a luat o motocicletă, apoi o nevastă. În anul doi de medicină a suferit un accident undeva pe lîngă restaurantul Codrii Cosminului.

După înmormîntare l-am cunoscut pe fratele lui mai mare, Mihai inginer electronist la ICE. L-am sunat şi-a acceptat să conducă proiectul lui Lică:
- N-am timp să mă implic efectiv. Ajută-l tu şi eu vin la susţinere. Care-i tema?
- Un volmetru digital cu afişaj de 4 1/2 cifre.
- Bine, mă pricep la voltmetrele astea cu integrare "dual slope".


luni, august 16, 2010

De gardă

Multe din unităţile socialiste erau păzite sporit noaptea, prin "salariaţii de gardă". Institutul din şoseaua Vitan-Bîrzeşti unde lucram în Bucureşti, nu se abătea de la regulă. Noaptea, un salariat desemnat si un paznic asigurau vajnic protecţia secretelor.

"Tocmai apăruse bancul:
Un spion american, dornic de informaţii secrete est-europene, se prezintă la intrarea Institutului de Cercetări Miniere, Baia Mare şi-ntreabă portarul:
- Cîţi oameni lucrează la dumneavoastră în institut?
- Apoi, numai jumătate! "

Pentru serviciul de gardă, salariatul primea o zi liberă। Mulţi salariaţi vroiau să fie mereu de gardă beneficiind asfel de un concediu continuu!! Altfel îţi venea rîndul odată pe an। Anul respectiv m-a ajuns garda într-o noapte călduroasă de vară. Cînd ultimul lucrător a părăsit institutul şi-am rămas doar eu cu portarul, i-am urat noapte fără controale şi m-am retras în laborator. Ştiam, nu-i păsa de controale fiind apărat de cîinii "necomunitari".

În laborator, am alăturat 2 birouri pe marginile cărora am înălţat un zid de cataloage şi cărţi, aşa de vreo 25cm. Am stins lumina şi m-am strecurat la mijloc, trăgînd uşurel peste mine o plasă chinezească de plastic!

Întins în adăpostul de ţînţari improvizat ad-hoc, îi auzeam cum bîzîie neputincioşi. M-am trezit după cîteva ore datorită unor mîncărimi pe faţă şi pe mîini. Nemernicii, descoperiseră o intrare!

M-am liniştit cînd mi-am amintit ce-a păţit Corcoz. A fost de gardă într-o noapte de iarnă. Era frig tare în laborator. Şi-a făcut un pat de scaune şi-a adormit lipit de calorifer. Dimineaţa era bronzat pe spate, în dungi.

marți, august 10, 2010

Dan Constantinescu (III)


Dragă Costel,

Îmi cer scuze pentru întîrzierea răspunsului. Sînt mereu pe drumuri dar … îmi şi place! Îţi mulţumesc pentru aprecierile la adresa “poveştilor“ mele. Nu am publicat. Dacă ţi-au plăcut, mi-ai făcut o bucurie şi pentru mine este suficient! Nu ştiu cît de potrivite sînt ele în corespondenţa noastră colectivă!? Regret, noi doi nu am prea comunicat direct în cei 5 ani. Cred că nu este tîrziu pentru un nou început!

Eu am locuit cîţiva ani în Iaşi. Am fost asistent la Electronică acolo. Prima mea soţie a fost colegă de clasă cu tine şi cu Pelin ….! O chemă Sabina. Lumea după cum vezi este mică! Căsnicia nu a mers şi am divorţat. Am revenit străin în Bucureşti şi trăiesc cu nostalgia Iaşului! (Ai citit Nostalgia lui Mircea Cărtărescu? Este o carte extraordinară!). M-am recăsătorit şi am o fetiţă, Ioana Maria, care mîine împlineşte 11 ani.

În anul 1, Pelin a plecat în USA, în urma votului nostru. 2 voturi diferenţă între el şi Corneliu B. Eu şi Cristi am votat pentru Pelin! Într-un fel i-am schimbat destinul lui Pelin şi lui Cornel! Cornel s-a realizat aici. Dacă ştii, spune-mi ce face Pelin ca să fiu… liniştit! Spune-mi dacă te pot ajuta cu ceva în ţară. Cum îţi merge în USA?

Cu toată afecţiunea,
Dan C.

Ianuarie 2007


luni, august 09, 2010

Dan Constantinescu (II)


Un alt email de la Dan Constantinescu:
Dragi colegi,

Inca nu am plecat in Moldova. Trebuie sa ajung intr-o locatie destul de izolata langa Suceava. Astept sa treaca furtuna, ... “ vanturile, valurile…”. Am fost la Rm. Valcea la un simpozion medical in localul Bibliotecii lor Judetene. O constructie noua, functionala.

In Valcea, toata lumea face comert. Intr-adevar am vazut cele mai scumpe masini! Am reusit sa vizitez Muzeul lor de Arta care se afla intr-o casa foarte frumoasa in stil maur. Se numeste Casa Simian dupa numele fostului proprietar. Doar la Constanta , in fata Portului Tomis, pe faleza, am mai vazut o casa atat de frumoasa. Din pacate acolo nu am putut intra. In muzeu au cateva tablouri de Grigorescu din “perioada alba”. La simpozion am cunoscut un medic hematolog, dr. Gavanescu de o sensibilitate, cum numai in Moldova am mai intalnit; este membru al Uniunii Artistilor Fotografi, are nenumarate premii internationale. Mi-a daruit un DVD cu fotografii din Cozia, Muntii Fagarasi, Sibiu , Valcea, flori. Sunt niste fotografii deosebite. Ii voi pregati o copie lui Costel. Astept comenzi! (lui Cornel ii pot da un film pe CD ; se numeste “Touching the void” un film cu alpinisti). Inainte de Sarbatori am vazut la TV un interviu luat regizorului Dan Puric. M-a impresionat bogatia lui de idei. A regizat un spectacol, Don Quijote, cu care a mers prin toata Europa, de mare succes. Spre rusinea mea nu am vazut nici o piesa in regia lui. El spunea in interviu sa fim atenti cu integrarea, sa nu ajungem sa avem frigiderele pline si sufletele goale!. Cei din Valcea sunt destul de echilibrati in privinta asta! M-a incitat regizorul amintit si cu ingaduinta voastra va voi spune o poveste despre tineri!

Eram in anul 4 si am vazut undeva pe un avizier din Politehnica o invitatie la un curs de “Scenariu film”. M-am dus din curiozitate. Ne-am adunat 6 sau 7 studenti din facultati si ani diferiti, in 303, la et. 1, intr-o camaruta. Profesorul nostru era un student la IATC, cu cativa ani mai in varsta decat noi. Am inceput cursul cu exercitii de imaginatie. El ne da o tema iar noi in 10 min. trebuia sa imaginam in cateva propozitii o poveste coerenta cu inceput si sfarsit si care sa transmita un mesaj, suportul unui viitor scenariu de film. Asa decurgeau seminariile lor la IATC! Am incercat dar mintile noastre erau blocate, impietrite! Nu puteam scoate nimic din noi, eram neputinciosi! Am vrut sa renuntam dar a intervenit profesorul, un om cu o imaginatie extraordinara, tenace si bun pedagog. Am continuat si incet, incet carapacea s-a spart! Imaginatia noastra incepea sa zboare fara oprelisti! La rezolvarea unei probleme de Titeica, imaginatia este limitata de axiome si teoreme; in acele exercitii imaginatia era libera!

Dupa cateva luni de “antrenament”, am hotarat sa propunem fiecare un scenariu, sa-l alegem pe cel mai bun si sa facem un film. Unul din colegi era din Malini, comuna unde s-a nascut poetul Nicolae Labis. Ne-a povestit ca familia poetului era extrem de modesta. Labis a fost remarcat pentru talentul sau si ajutat sa vina in Bucuresti pentru continuarea studiilor. I s-a cerut sa scrie poezie proletcultista. La inceput a acceptat apoi a refuzat. A fost exclus din organizatie, a inceput sa bea si a murit intr-un ajun de Craciun, calcat de tramvaiul 13, la 21 de ani. Pare un asasinat politic.

Stiti, ultimile cuvinte ale lui Maiakovski au fost: “Nu trageti tovarasi!” Fiecare stat satelit a avut cate un Maiakovski. La noi a fost Labis. Ne-a impresionat destinul tragic al poetului. L-am ales. Am mers cu totii la Bellu, i-am cautat mormantul si i-am aprins fiecare cate o lumanare. Ne-am apucat de lucru cu infrigurare si dragoste. A fost o munca colectiva in care comunicarea dintre noi era totala, fara retineri, fara bariere.

A rezultat un manuscris de 60-70 pagini, pe care l-am gandit neutru si nevinovat dar plin de simboluri. Eram siguri ca putem transmite si altora emotia noastra. Urma partea dificila: obtinerea aprobarii pentru folosirea unui aparat de filmat si pentru pelicula alb-negru de 10-15 min.

Profesorul nostru a mers cu un rezumat inofensiv al scenariului la un tovaras de la UASCR. Dezastru, profesorul trist si putin infricosat ne-a comunicat ca acel tovaras a respins lucrarea noastra. “In loc sa ne inspiram din munca si realizarile oamenilor muncii de la orase si sate noi pierdem timpul, ratacim in misticisme, nu justificam cheltuielile pe care statul le face cu noi, meritam sa fim exmatriculati”… si alte texte la “moda” atunci.

Eram uluiti. Doream sa mergem cu totii pentru a ne sustine cauza. Mai experimentat profesorul ne-a spus ca, in cel mai bun caz, riscam exmatricularea. Dupa multe discutii, cu amaraciune si teama, am hotarat sa distrugem manuscrisul. L-am rupt, l-am pus intr-o punga alaturind un bolovan si l-am aruncat in Dambovita.

Am sters din agende adresele si telefoanele noastre, ne-am strans mana si ne-am despartit pentru totdeauna. Noi devenind personajele unui alt scenariu, scenariul fricii. Nu am povestit nimanui nimic. Nici macar lui Cristi cu care ma intelegeam atat de bine si in care aveam incredere. Din fericire nu au aparut consecinte neplacute.

Eu asociez sistemul trecut cu o ghilotina care a tocat dragostea. Si il mai asociez cu un dispozitiv elaborat si subtil care genera frica la nivel individual si colectiv. Ma gandesc la acei “teroristi” din “89 care …… au fost…… fara sa existe”, emanati de acelasi generator performant.

Astazi, dupa atatia ani, incerc sa-mi reamintesc numele colegilor de atunci, incerc sa le reconstitui chipul. Nu reusesc. Acel “device” mi-a raschetat o zona din memorie…… As vrea ca tinerii de azi si de maine sa nu mai fie nevoiti sa-si distruga lucrarile.

Mi-o imaginez pe fetita mea, speriata, aruncand grabita la ceas de noapte un … “manuscris” in Dambovita si…. “se sperie gandul”. Din pacate pentru noi, “Miorita” ramane inca emblematica…

Va urez numai bine,
Cu salutari,

Dan C.


duminică, august 08, 2010

Dan Constantinescu (I)


Un email de la Dan Constantinescu, dupa reuniunea de anul trecut:

Dragi colegi,

În primul rînd vă urez un Crăciun binecuvîntat, cu sănătate şi cu bucuria succeselor copiilor। Să nu-i uităm pe cei plecaţi dincolo. Dumnezeu să-i odihnească în pace. A fost un eveniment după un amar de ani! Totdeauna mi-au plăcut brazii argintii! Sînt sigur că la următoarea întîlnire vom fi mai mulţi। Este nevoie doar de puţină dragoste! (Moldovenii de care sînt foarte legat ar spune "oleacă di dragoste"!) Nu vreau ca mesajul meu sa fie protocolar. Vă voi "spune" o poveste! Eu călătoresc foarte mult şi întîlnesc de fiecare dată oameni mai mult sau mai puţin interesanţi.

Am fost plecat la Iaşi pentru a instala un aparat la Spitalul Nicolina. Reprezentantul spitalului se numea Moruzi; un tînăr bioinginer (o meserie fără statut în Romania), cam de 30 ani foarte simpatic. L-am întrebat:
- Sînteţi urmaşul lui Constantin Moruzi, domnul Moldovei?
S-a bucurat de întrebare şi mi-a răspuns afirmativ!
- Înseamnă că vă înrudiţi cu Grigorie Ghica, cu Alexandru Ipsilante, cu familia Şuţu şi Callimachi; în fostele case domneşti se află azi Facultatea de Medicină din Iaşi, nu-i aşa?
Omul meu se uită in stînga apoi în dreapta, a început să vorbească în şoaptă; părea stînjenit şi am schimbat subiectul. Probabil că prin anii 50, oamenii reacţionau asemănător.

Revenind la Constantin Moruzi, grec din Fanar, el a fost uns Domn în 24 dec। 1777, de Crăciun. În cronici se spune că acest Domn privea încrucişat, era "şpanchiu" sau "ciacîr" ! Pentru a-i fi pe plac, boierii pămînteni işi lipeau cîte un "benghi" pe vîrful nasului pentru a se uita şi ei "ciacîr"! După boieri au urmat negustorii şi slugile! Se spune că toată Moldova era pe atunci "şpanchie"!!!.
Mă gîndesc, în tinereţea noastră moda aceasta (la figurat evident!) se păstra! Este foarte răspîndită şi în prezent!

"Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate ."

După "89 cînd am putut pleca prin Vest, am întîlnit şi pe acolo aceeaşi "modă", m-am liniştit; am pus-o pe seama structurii umane şi am căutat să mă detaşez de complexul balcanic. Dar dacă morala este totuşi alta?

Mă opresc aici, v-am plictisit destul, "bat cîmpii"! Ce să fac, mie îmi place istoria!
Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi,

Dan


vineri, august 06, 2010

Dan Constantinescu


Astăzi, ne-a părăsit colegul nostru de facultate şi grupă, Dan Constantinescu. Un suflet deosebit. Dumnezeu să-l odihnească!


marți, august 03, 2010

Blat negru


Ieri mi-am luat rămas bun de la nepoţeii virtuali care pleacă în vacanţă, la Bucureşti. Kyle m-a întrebat de ce nu merg cu ei:
- N-am bani, trebuie să plătesc "the law school" pentru fiica mea.
Am auzit-o mai tîrziu întrebînd insistent:
- Mom, what is a law school?
Ce vremuri, lumea călătoreşte cu avionul iar CFR-ul se destramă! S-a nimerit odată să merg la Iaşi cu Adrian. Şedeam la taclale pe culoar, înnodînd ţigările la geamul întredeschis.
- Să dăm un blat negru.
L-am întrebat mirat:
- Blat negru?
- Dă-mi 30 de lei, o să-l plătesc eu.
M-am conformat cu bucurie. Nu mai trebuie să am grija naşului. Bucuria a fost de scurtă durată.
- Îi spun că ne dam jos la Gara Mare şi noi dispărem la Gara Nicolina.
- Şi plata?
- Dă-l în aia a măsii, nu vezi ce burtă are.
M-am opus fără argumente. A înţeles din tonul vocii mele:
- Bine, bine îi dau banii, la Bîrnova.
Naşul s-a prezentat niţel după tunel, Adrian i-a predat nonşalant 20 de lei. Naşul s-a întors nemulţumit către mine. O situaţie penibilă:
- El ţine fondurile.
La vederea arătătorul meu, Adrian intervine hotărît:
- Sîntem studenţi amărîţi şi ăştia sînt toţi banii.
Naşul, autoritatea supremă a trenului nu ştia cum să procedeze. Să ne trîntească un proces verbal, care s-ar fi întors la o adică contra lui (ne-a prins doar la Bîrnova!?) sau să ia un mic ciubuc.
- Ia mai scotoceşte-ţi buzunarele!
Adrian se execută fără grabă şi surpriză dintr-un buzunar apare un 5 lei. Toată lumea e mulţumită. Mai tîrziu cînd trenul trece vijelios pe lîngă casa lui Ilie Pintilie:
- Dă-mi 15 lei înapoi.
- Îţi dau o bere, mîine.


vineri, iulie 30, 2010

Salamul de cal


CBP (customs and border protection) protejează cetăţenii americani de eventualele obiecte periculoase. Fructele, vegetalele, produsele din carne se încadrează cu succes între aceste obiecte. Prima amendă este $300, a doua $500.

Uite ce-a păţit prietenul meu care an de an vizitează ţara de baştină, Suedia. Anul trecut, şi-a cumpărat un sandwich în escala de la Londra, l-a mîncat pe jumătate, restul l-a pus în rucsac. A uitat de el. Aşteptînd sosirea bagajului mare la banda rulantă, cu rucsacul pe cimentul aeroportului LAX, a fost abordat politicos de vameş:
- Aveţi fructe sau carne în bagaj?
Un cîine în lesă se agita în dreptul rucsacului.
- Nu.
Desface fermoarul şi spre satisfacţia vameşului apare jumătatea de sandwich. Una peste alta îl trece la un control mai amănunţit. Descoperă în bagajul mare un 1kg de cartofi suedezi dulci.
- Cartofiori!?
- Sînt cartofi noi ... suedezii iubesc mult soiul ăsta.
Hotărît, vameşul îi aruncă la gunoi.
- N-o să vă amendez data asta.

Dar l-au încondeiat în baza de date. Anul ăsta, de la început l-au ghidat către controlul amănunţit. Mai la fundul bagajului mare, au descoperit un salam.
- De ce n-aţi declarat acest salam de porc?
- Nu-i de porc ci de cal şi este ambalat de fabrică, în vid.
- Nu contează, are o substanţă interzisă în SUA.
Prietenul meu n-a înţeles despre ce substanţă vorbea şi n-a insistat. O să rămînă în baza de date, toată viata? Poate îl şterg după o vreme. Vorba aia: daca ai fost şi nu mai eşti, e mai rău decît dacă n-ai fost!

PS: Dar ce aduc din ţară, romanii sau ungurii? Îşi pun vameşii mîinile-n cap.


miercuri, iulie 28, 2010

Sclipirile beculeţului MIL

Sîmbăta trecută, Roşcata:
- Mergi cu mine la Trader Joe?
Normal nu m-aş fi urnit dar acasă era plictiseală mare, ... fotbal ioc. La întoarcere se aprinde la bordul Versei un beculeţ: Service Engine Soon. Mă frămînt:
- Oare care-i baiul?
- E doar o avertizare, s-o duci la service.
Ea nu prea dă atenţie la beculeţele astea. Odată a condus toată ziua cu frîna de mînă trasă! Acasă consult manualul maşinii. Beculeţul are altă denumire: malfunction indicator light (MIL). Şi o listă întreagă de defecte posibile. În continuare se poate folosi maşina dar cu nişte recomandări: nu depăşi 45MPH (70km/h), fără accelerări dure, fără urcări de dealuri, fără pasageri, doar cîteva drumuri şi trebuie dusă la dealer. Cu alte cuvinte am belit-o, n-am voie pe freeway şi nici un Nissan service prin apropiere. De supărare m-am apucat şi-am tuns planta lipici. E o plantă care se lipeşte de orice, mi-a acoperit un gard şi acum se îndreaptă spre casă. După vreo oră, plin de frunze şi flori am dovedit-o.

Duminică dimineaţa caut pe atotştiutorul google şi aflu de codurile motoarelor. Codurile se pot citi prin două metode: cu un aparat electronic: "code reader" (costă la magazinul auto începînd cu $70) s-au numărînd licăririle beculeţului MIL. Să porneşti licăririle beculeţului MIL trebuie:
a) cheia de contact pe pozitia ON
b) dai cinci pedale de acceleraţie în 5 secunde
c) stai 7 secunde
d) apoi ţii acceleraţia apăsată 10 secunde

După vreo 3 încercări nereuşite am rugat-o pe Iris să stea cu-n ceas lîngă mine şi-am reuşit să pornim flash-urile. Dacă se aprinde beculeţul rapid de 10 ori e 0, de 9 ori e 9 şi asa mai departe. Am aflat codul hibei nostre: 0037. Iar pe google care descoperă un blog cu decodarea codurilor, 0037 înseamnă: sensorul de oxigen are încălzitorul paradit. Oare cît costă? Iar nenea google îmi scoate preţul sensorului $155 plus probabil $100 munca; poate sînt încă în garanţie? Norocos, garanţia expiră la 36000 de mile şi Versa are doar 34300. Mi-au prezentat o factură superbă cu $0 de plată şi mi-au spălat maşina. N-a mai fost aşa arătoasă de cînd am cumpărat-o.

Marţi mă tot gîndeam ce bine mi-ar prinde un "cod reader". Mă uit pe ebay şi tocmai prezentau unul cu doar $0.99. Am licitat cei $0.99 şi l-am cîştigat. La plată însă au apărut $29.99 în plus, reprezentînd costul livrării!


joi, iulie 22, 2010

Cluj


Cu blaturile repetate pe ruta Bucureşti - Iaşi parcă am devenit CFR-ist, beneficiind de 70% reduceri. La înmormîntarea colegului nostru de clasă Zeno am descoperit ruta Bucureşti - Cluj! 6 proaspăt absolvenţi ai clasei speciale de matematică de la liceul internat Iaşi, au "bypass" facultăţile ieşene şi-au plecat spre capitală: eu şi Sandu la Electronică, Nichy şi Zeno la Automatică, Adrian la Arhitectură şi Nuţu la Comerţ Exterior. Mai tîrziu s-a transferat şi Dănuţ la Matematică. În anul doi de politehnică (1971) s-au dat nişte burse (prin concurs!) în străinătate. Astfel Sandu a plecat în SUA şi Zeno în Anglia. Altă dată poate revin cu amănunte despre aceste concursuri "socialiste". Băiatul unui renumit fizician, Zeno a fost şeful nostru de promoţie। Eu n-am prea înţeles de ce-a învăţat Zeno cu aşa tenacitate şi de ce şi-a dorit să fie şef de promoţie? (noi în timpul ăsta băteam mingea). Am găsi o explicaţie în cîteva personalităţi şefi de promoţie la Negruzzi: Eugen Lovinescu (1899), Traian Lalescu (1900), Iorgu Iordan (1908), Mihai Jora (1909), Demostene Botez (1912), Mihai Ralea (1915), Radu Beligan (1937). Numele respective sînt scrise pe un stîlp al holului de intrare. Aici în America dacă donezi ceva, de exemplu $10000 la Biserica de Cristal, îţi scriu numele pe o dală călcată zilnic de enoriaşi! Dar să revin la Zeno. L-au găsit mort în camera lui din Anglia; sinucidere sau crimă? L-au înmormîntat la cimitirul catolic din Cluj.

Într-o perspectivă pozitivă, mi-am găsit la Cluj o prietenă pe care am mai vizitat-o. Odată am format chiar un grup de patru blatişti electronişti. Naşul ne-a preluat încîntat şi ne-a predat pe partea a doua a rutei, schimbului. Noul naş ne-a avertizat de un posibil supracontrol:
- La fiecare oprire urmăriţi-mă cînd cobor. La o adică, mut geanta pe burtă şi bat în ea.
Noi ne-am instalat într-un compartiment liber şi-am trecut la şeptică. La fiecare oprire unul dintre noi urmărea naşul şi geanta lui. Uşor, uşor, neobservînd schimbări, ne-a scăzut grija şi atenţia. La Turda am şi uitat să-l urmărim. Tinel:
- Naşul Costele!?
Arunc o privire, naşul bătea disperat, geanta.
- Băieţi, jos.
Am sărit pe peron în graba din trenul care tocmai pornise încetişor. Naşul ne procurase anterior nişte bilete folosite. Le-am ştampilat la caserie şi-am mai cumpărat doar un bilet la următorul tren personal. Doar şeful nostru de grupă Nicu a stat două ore bosumflat, îşi uitase mănuşile de piele, în accelerat.


vineri, iulie 16, 2010

Primul blat


Prin căminul 303 din Bucureşti, se vorbea mult despre blaturile pe tren. Fiind interesat, l-am chestionat pe vecinul meu din Iaşi, Adrian *. Era student la IEFS, tot în capitală şi mare şmecheraş.
- Cum se face blatul la tren?
- Te duci la Gara de Nord şi cînd trage trenul, vorbeşti cu naşul.
Uite ce simplu pare şi eu mă frămîntam fără rost!
- Cît plăteşti?
- Cam 1/3 din bilet şi doar înainte de a ajunge la destinaţie.
Cu acest instructaj mi-am pregătit bagajul de mînă şi m-am prezentat la acceleratul de Iaşi. Am descoperit un naş burtos stînd mîndru pe scara unui compartiment. L-am abordat politicos:
- Bună ziua.
Nimic, parcă n-aş fi existat! O fi fost atent la semnalele ceferiste! Continui suav:
- Sînt student şi aş vrea să merg acasă, la Iaşi.
El tace şi se coboară calm pe peron. Apoi porneşte agale către locomotivă. Iar eu m-am reîntors la 303.

Cînd m-am revăzut cu Adrian i-am povestit întîmplarea şi el a rîs copios:
- Naşul n-are nevoie de "papă-lapte". Dacă vine un supercontrol şi tu începi să te smiorcăi, să dai vina pe el.
- Dacă chiar vine supercontrolul?
- Păi improvizezi şi tu ceva, de aia ai reuşit la Politehnică. Citeşte regulamentul CFR-ului sau sari din tren!

Mi-am luat inima în dinţi şi-am încercat iar blatul spre Iaşi. Părea acelaşi naş; l-am abordat hotărit:
- La Iaşi.
- Vagonul 3.

* Adrian locuia la începutul străzii Kogălniceanu, iar eu pe Ralet, acum vis-a-vis de Centrul Cultural German!


marți, iulie 13, 2010

Zile onomastice (II)


Programul de sîmbătă a început cu prezenţa mea puţin după ora 9 la Ethan, să-l iau la Toys R Us. Mă aştepta împreună cu sora lui, Kylie (aproape 8 ani).
- Pot să merg şi eu cu voi?
- Desigur.
Îi încoţopenesc cu centurile de rigoare pe bancheta din spate. Nici nu trec de prima intersecţie, Kylie:
- Cîţi bani cheltuim?
Îi întind portofelul:
- Numără-i.
Cîteva momente de linişte:
- 109 dolari, pot să-mi iau un scuter? Costă 99 de dolari.
N-am cuvinte, ştiam că-n portofel sînt numai vreo 80 de dolari!
- I-ai numărat bine?
- Da, sînt 5 de douăzeci, un cinci şi 4 de unu.
Nu ştiu pe unde scot cămaşa, mă prefac ocupat cu traficul. Îmi amintesc:
- Scuterul n-are şi TVA? *
- Nu, reclama spune: taxele sînt incluse.
- Bine dar asta e ziua lui Ethan, ziua ta e în noiembrie; atunci cumpărăm scuterul ăla.
- În noiembrie sîntem în Romania!
Eu ştiam de vacanţa lor de trei săptămîni în august!
- Pînă la ziua ta, sigur vă întoarceţi şi azi am grijă de Ethan.
- Tataiu ştii să ajungi la Walmart?
- Da.
Nu-mi dau seama unde-i bate gîndul, Walmart e un magazin ieftin!
- Mergem întîi la Walmart să-i cumpărăm ceva de 10 dolari lui Ethan ...
Discuţia se termină. Sîntem în parcajul gol iar Toys R Us-ul pare închis. În spate derută!
Apoi bucurie, o chestionez pe casieră:
- Sîntem primii clienţi?
- Da.
- Poate ne faceţi vreo reducere de 10%.
- Numai managerul are puterea asta şi el nu-i aici.
Asta n-a auzit de saftea! Cumpărăturile au fost rapide, Ethan era calat pe nişte jucării Sonic iar Kylie şi-a ales o jucărică ciudată. Acasă maică-sa ne-a luat la întrebări:
- N-aveţi minte, aţi ales o jucărică pentru 3 ani?
Acum intrat în horă:
- Tu la 8 ani te uitai după băieţi ori te jucai cu păpuşele?
Soţul ei intervine numaidecit:
- N-o ştii, era precoce.

Puţin după 10, am ajuns la patiseria romanească din oraşul La Habra, Cakes & Stuff să-mi ridic cei 50 de mici, zacuscă şi salata de vinete. Pare ciudat pentru o patiserie dar patroana pregăteşte şi chestii de astea, la comandă. Micii care sînt mărişori, costă $1/bucata. Un chilipir, la magazinul romanesc Europa Deli din Anaheim costă $1.50/bucata iar la restaurantul Dunărea $2/bucata.

* TVA-ul în California este aproape de 10% la toate produsele, cu excepţia produselor alimentare.


luni, iulie 12, 2010

Zile onomastice (I)


Sîmbăta trecută am comasat ziua mea cu cea a nepoţelului virtual Ethan (14 iulie). Sărbătorirea asta cu 4 zile înainte a creat o problemă. Fetiţa prietenilor lor, Cristina (8 ani):
- Cîţi ani ai?
Ethan a răspuns numaidecît:
- 5.
- Nu-i adevărat. Ai doar 4 ani şi jumătate, ziua ta e pe 14 iulie.
Ethan s-a uitat smiorcăind la taică-său care l-a lămurit hotărît.
- Ai 5 ani.
Cristina a acceptat autoritatea adulţilor!

Dar să revenim la petrecerea de sîmbătă, aranjamentul a fost simplu. Noi venim cu produsele şi părinţii lui Ethan cu locaţia. Casa lui Ethan are o curte nou pavată încăpătoare la care au adăugat anul trecut şi un bazin de înnot. Curtea continuă cu o vale, fostă albie de pîrîu (actualmente captat de oraş), acum o adevărată pădure de eucalipţi. Ei au tăiat vreo 5 eucalipţi centrali iar în poeniţa rezultată au montat o trampolină de 4 persoane, leagăne şi alte jocuri pentru copii. Astfel, de la înălţimea celor 25 de trepte modelate în redwood, părinţii pot urmări calmi bătăile odraslelor!

În partea întîi copii au fost în bazin iar părinţii au băut: bărbaţii romanii cogniac sau whiskey direct din proviziile mele iar romancele si americanii cockteiluri preparate de Iris (29 de ani). Ea s-a înhămat singură la sarcina investind vreo $250 în fructe şi băuturi speciale deşi am avertizat-o:
- Ai noştri beau doar băuturi tari aşa cum le-a produs firma, şpriţ sau bere iar femeile trebuie să conducă la plecare.
Totuşi ea a pus un borcan cu inscripţia: TIPS. La sfîrşitul petrecerii erau doar 2 hîrtii de 5$ acolo, una de la Dănuţ şi alta de la mine. Şi noi nici n-am băut cockteiluri. Pe perioada primei părţi un singur băieţel era pe afară, Andu 4 ani. Probabil nu ştia să-noate! El s-a ales cu-un pahar de suc de la Iris. Văzîndu-i paharul asemănător cu cel din mîna ei, mămica lui:
- De unde ai paharul?
- De la tanti ăla.
Noi eram pe burtă de rîs. I-am explicat:
- Tanti aia este Iris, copilul meu.
- No, she is old!
Iar rîsete şi Andu a plecat spre bucatarie unde-a găsit-o pe Roşcata:
- Ce faci aici?
- Pregătesc carnea pentru grătare.
- Asta-i cărniţă!


vineri, iulie 09, 2010

Surpriză mare în finală


Dacă Olanda intră în jocul de pase tic - tac - tic - tac - tic - tac (Iniesta - Xavi - Iniesta - Villa - Xavi - Pedro) a înbulinat-o. De data asta tot un fundaş va marca pentru Spania şi anume Sergio Ramos. Sper:

- Mark van Bommel (Bayern Munich) să nu omoare pe nimeni.
- Robben (Bayern Munich) să nu se mai dea lovit ca-n meciul cu Brazilia.
- Sigur Del Bosque n-o să-l joace pe Van der Vaart pentru că activează la Real Madrid.
- Sneijder (Inter) va marca să-i încurce pe alţi golgheteri.
- Poate şi portarul Casillas va marca dacă se ajunge la prelungiri.

Gata vizionare plăcută!


miercuri, iunie 30, 2010

Serbia


Marţi 29 iunie, preşedintele FIFA, Blatter şi-a cerut scuze Angliei şi Mexicului pentru erorile de arbitraj din optimile de finală. Dar Serbiei?

1. Serbia - Ghana 0 - 1.
82' Kuzmanovic (SRB) în săritura la cap atinge involuntar mingea cu mîna. Penalty pentru Ghana înscris de Gyan. Kuzmanovic, normal primeşte şi cartonaş galben.

2. Serbia - Germania 1 - 0.
59' Vidic (SRB) în săritura la cap atinge involuntar mingea cu mîna. Penalty pentru Germania ratat de Podolski. Vidic, normal primeşte şi cartonaş galben.

3. Serbia - Australia 1 - 2.
90+' Australianul Cahill în săritura la cap atinge involuntar mingea cu mîna. Penalty neacordat.

Serbia părăseşte competiţia!


luni, iunie 07, 2010

George Samachisa


Colegii mei de facultate (Electronică şi Telecomunicaţii, Bucureşti) au descoperit un articol despre profesorul nostru Samachişă Gheorghe. El este vice preşedinte la compania SanDisk din California şi are 33 de brevete de invenţii în domeniul memoriilor: remarcabil, admirabil.

Deoarece trebuie să angajezi un avocat specializat, un brevet de invenţie costă aproximativ $20000 deşi sumele plătite la oficiul de inventii sînt de 10 ori mai mici. Inventatorul scrie partea tehnică iar avocatul scrie partea cu mulţi "herein" şi "hereafter" care-l apără în cazul cînd brevetul este violat. Fiind costisitoare, companiile mici sau inventatorii individuali ocolesc brevetele. Dacă prin sacrificii obţin un brevet acesta poate fi copiat de o companie cu posibilităţi. Bătălia se mută la curte unde cîştigă ăia cu avocaţi dibaci! În opinia mea (sigur există şi excepţii!!) patentele sînt folositoare doar companiilor mari. Cei mici constată că-i mai eficient să fie primii cu produsul pe piaţă.

Îmi amintesc un laborator cu domnul profesor unde trebuia să caracterizăm un tranzistor. Fiecare masă cu 4 studenţi primea un tranzistor obişnuit. Erau scumpi la vremea respectivă! Cînd să-l înfing în soclu i-am rupt un picioruş. M-am prezentat la domnul Samachişă:
- S-a rupt piciorul!
Mi-a răspuns cu o voce severă:
- E proiectat să reziste la 25kg forţă.
- !?
Nu doream să-l contrazic, deşi mai era varianta: studenţii anteriori au îndoit repetat picioruşul.


marți, iunie 01, 2010

Ultima vacanţă (II)


Un lătrat singuratec care se apropie rapid. Sînt faţă în faţă cu-n cîine ciobănesc. Ochii rotunzi de culoarea blănii sînt răuvoitori, coada-i sus în semn de atac, are botul pîrlit ! Lătra continuu dar e surprins că-am înţepenit. Oare nu am teamă? Prietenul meu Costache ar fi spus:
- Într-o luptă cu un singur cîine, dovedesc. Îl muşc, îi sucesc gîtul! Aştia au muşchii numai la strîns, dacă îl ţii de fălci nu mai poate deschide gura.
Dar mă întreb, cum reuşeşti să-l apuci? Iar cînd s-a întîlnit prima oară cu Wilson m-a rugat:
- Tine-l băi pe ăsta!

Brusc, dulăul şi-a schimbat tonul lătratului. A cerut întăriri! Răspunsurile s-au auzit imediat. Mi-am intors privirea spre tata. Părea un răzeş care îşi apără glia în 1475, doar giaca de fîş îl trăda. Îmi arată cu mîna terasamentul.
- Stăm pe muniţii.

Mă retrag pe terasament urmărit îndeaproape de conducătorul haitei. Scena de luptă pare acum pictura lui Ilya Repin (ori unul din discipolii lui): troika atacată de lupi. Noi am adoptat tactica de luptă dinaintea descoperii puştii: ocupi o poziţie elevată şi domini adversarul. După folosirea prafului de puşcă în scopuri "utile" e mai plăcut în tranşeu!

La prima aruncare cu pietre nu i-am nimerit. Am considerat-o foc de avertisment! La a doua şi a treia s-au auzit schelăituri. Cei cinci ciobăneşti au ocupat o poziţie de aşteptare, la distanţă. Numai căpetenia începu să alerge în semicercuri, lătrînd ameninţător. După încă cîteva runde de pietre acesta a sunat retragerea.

Ne-am bucurat de victorie dar n-am vociferat în urale. Ne-am îndreptat grăbiţi spre dealul Chiţocului.


vineri, mai 28, 2010

Ultima vacanţă (I)


A sosit şi vara la Iaşi. Ne-am trezit mai devreme decît oamenii muncii şi fără să suduim. Eu, tata şi sora mea Cristiana plecăm în vacanţă, la bunici. Pe bîjbîite găsim cele două sacoşe, una cu merinde pentru noi şi alta cu pîine pentru bunici. Pe vremea aia călătorii nu-şi luau apă, undeva pe drum vor găsi o sursă! Acum şi dacă vizitează mall-ul pentru cîteva ore poartă o sticlă cu ei, parcă ar traversa Sahara.

Pe strada Karl Marx, în bălţile murdare dupa ploaia de ieri se oglindea impunătoare luna. Două măturătoare îmbrăcate corespunzător mînuiau agale tîrnurile de nuiele. La gara mare, am găsit nesperat de repede un personal care timp de trei ore ne-a oprit în toate staţiile (chiar şi unde nu erau gări) pînă la destinaţia finală: Vaslui. N-am intrat în oraş, am cotit-o la dreapta către fabrica de cărămizi. Localnicii o numeau simplu: Olărie.

Cîmpul acesta este în prelungirea celui unde Ştefan cel Mare s-a bătut cu turcii la Podul Înalt în 1474. Să nu vă imaginaţi vreun pod grandios peste rîul Bîrlad, doar un terasament de drum care duce la Olărie. Cum mărşăluiam noi cu aplomb, tata cu Cristiana pe drum iar eu pe poteca de lîngă terasament se aude un lătrat singuratec.*

* urmarea în numărul următor


sâmbătă, mai 15, 2010

Falimentul Greciei


Am văzut ce se întîmplă cînd un magazin intră în faliment. Caută să scape de mărfuri şi organizează oferte. Încep cu reduceri de 20% pentru cîteva zile. Apoi 30%, 40% şi aşa mai departe. La 90% reducere, rămîn mai mult ciurucuri. Lumea ca la urs, disperată după chilipiruri, cumpără pentru nevoi viitoare sau virtuale.

Nu-mi dau seama ce se va întîmpla cu Grecia la falimentare. Îşi va vinde proprietăţile şi cetăţenii? Dacă da, mi-aş cumpăra o grecoaică cînd ajunge pe la 70%; să nu fie prea năsoasă.

Cum fucţionează mecanismul evitării falimentului?

Mi-am cumpărat o canapea pentru sufragerie de la IKEA. Dar mai întîi, am economisit vreo 6 luni apoi am măsurat locul şi stabilit o culoare. Săptămîna trecută l-am vizitat pe amicul Nick. El nu-şi bate capul cu problemele financiare, adică trăieşte din împrumut în împrumut.
- Să-ţi arăt noua mea canapea.
Mă ia de braţ şi-mi arată în sufragerie o canapea sănătoasă, niţel cam mare! Nu mai vorbesc de culoare!
- Tot de la IKEA?
- Nu, m-am tot învîrtit pe la magazinele de mobilă şi-am găsit oferta asta, plus mi-au dat un împrumut unde plăţile încep abia de la anul...

Grecia e în situaţie similară, cheltuieşte mai mult decît produce. Să evite falimentul, ia un nou împrumut.


marți, mai 04, 2010

Figuraţie cu probleme


În studenţie, număram pe degetele de la o mînă metodele de obţinere a banilor de buzunar: vinzi cartela de masă, meditezi elevi, bişniţezi, etc. Ovidiu, colegul meu de cameră din Regie a venit cu o nouă găselniţă:
- După amiază mergem la filmări. Studiul Buftea caută tineri figuranţi pentru filmul "Ciprian Porumbescu". Plătesc 50 de lei.
- Cît durează o secvenţă?
- Depinde, ieri am stat doar trei ore. E simplu, poate agăţăm şi niste gagici figurante! Deseară se filmează lîngă piaţa Unirii.

Ne-am prezentat noi la timp, ne trecem pe tabel şi dau să mă aliniez la coada pentru costumele de epocă. Ovidiu mă trage de mînecă:
- Stai mai la urmă poate se termină!
Într-adevăr se termină costumele de epocă dar totuşi au nevoie de noi.
Tinerii revoluţionari printre care şi Ciprian în persoana actorului Vlad Rădescu coboară cîntînd scările de la Mitropolie.

Şi-au filmat asta de vreo 7 ori; ba nu erau prea entuziaşti, ba s-a împiedicat unul, etc. Noi cei fără costume trai neneacă, sîntem plasaţi la urmă şi abia dacă coborîm trei trepte iar cît se vehiculau indicaţiile mai trăgeam şi cîte o ţigară! Cînd credeam că s-a terminat, nenea cu portavoce:
- Acum vin cascadorii şi urmează adevărata filmare.
Vreo 10 cascadori călare, îmbrăcaţi poliţişti apăruseră deja în spatele nostru şi urmau să împingă tinerii spre scări. După prima filmare, nenea cu portavoce:
- Poliţia, mai agresiv cu tineretul!
La a doua filmare auzeam fornăitul armăsarului în ceafă. Iar portavocea:
- Alo, poliţia trebuie să înăbuşe revolta! Tare pe ei. Încă o dată.
Parca nu mă mai interesau cei 50 de lei:
- Hai să ne cărăm.
- Stai băi liniştit, caii sînt atenţi nu calcă niciodată omul.
Ne-am transformat în cascadori! :)


După o săptămînă am încasat 49 de lei (1 leu acizele).


joi, aprilie 29, 2010

Costineşti (VI)


Cum am acţionat l-a obţinerea taberei din septembrie: m-am prezentat la Costineşti pe 1 iulie; mai pe de-a moaca am ridicat cortul la Raisa-n curte; şi am iniţiat o afacere (ilegală dar necesară) cu blugi, valută etc. Tabăra de tineret traversa o periodă înfloritoare. La vilele de tip bungalow se adăugaseră teatrul de vară şi clubul central.
Uşor, uşor mi-am "descoperit" prietene şi prieteni în toate sectoarele de activitate chiar şi-n comandamentul taberei.

Într-o dimineaţă pe plaja însorită, difuzoarele anunţau cu sîrg:
- Astăzi, în jurul orei 11 ne vizitează iubitul nostru conducător, însoţit de Todor Jivkov, prim-secretar al Bulgariei. Vă rugăm să-i întîmpinaţi cu aplauze.
Liderii au fost punctuali însă studenţii nu i-au aplaudat. Voleibaliştii care se cîntăreau gratuit zilnic, nici măcar n-au oprit meciul! În faţa cantinei, cei 2 vechi comunişti au avut parte de urale subţirele. Fetele de la bucătărie ar fi fost penalizate dacă nu zbierau corespunzător.

Acum dacă tot sînt la "Ceauşescu": vă amintiţi decretul 770 (770 sau 666?), cu interzicerea avorturilor? S-a scris mult despre urmări: decreţei, întrerupere de sarcină nereuşite, filmul 4-3-2-1-0, etc. Mai puţin despre lipsa metodelor alternative: prezervative, anticonceţionale. Regimul comunist a controlat naşpa, dormitorul cetăţenilor. Brusc bărbaţii iubitori au devenit experţi în calendarul intim al femeii. O eroare de calcul a perioadei fertile aducea un nou "decreţel". Cuplurile cu ciclu neregulat erau nefericite!

Mai norocos, aveam o cunoştinţă farmacistă în Bucureşti. Ea îmi fabrica în podul palmei nişte biluţe anti, cu instrucţiuni verbale:
- Sînt valabile aproximativ o oră şi trebuie pastrate la frigider.
Am ignorat ultima indicaţie deoarece: la Raisa era un singur frigider pentru toţi turiştii şi cortul era amplasat sub un prun rămuros. Cînd m-a vizitat prima turturică:
- Vreo protecţie?
- Bineînţeles, şi-am scos cutia cu anticonceţionale.
Rîsetele nostre s-au răspîndit peste toată curtea. Se topiseră biluţele!


joi, aprilie 22, 2010

Costineşti (V)


Am o lene la scris ... nişte poze prăfuite să vă trezească curiozitatea!





joi, aprilie 15, 2010

Costineşti (IV), atunci şi acum


Atunci, în perioada comunistă, s-a construit la Costineşti tabăra de tineret, transformînd satul de pescari-agricultori într-o destinaţie turistică. Primul simbol al staţiunii este epava vaporului grecesc Evanghelia, al doilea obeliscul reinventat în 2006. Poate ar trebui adaugată pe obelisc deziva locului.

Acum, de departe nu se văd mari schimbări: soarele străluceşte, marea vuieşte şi plaja e tot plină de hormoni. Turiştii speră într-un sejur fără precipitaţii, localnicii deveniţi ad-hoc hotelieri nu se pronunţă prea clar în această privinţă (mulţi dintre ei şi-au recăpătat terenurile agricole).

Dacă "zoom in" observăm: migrarea construcţiilor către Schitu şi Costineşti, a plajei nudiştilor către plaja normală (şi invers) iar uliţele prăfuite s-au transformat în străzi cu sens unic.

Atunci, pe vremea studenţiei mele, staţia taberei avea o muzică nemai întîlnită prin ţară, întreruptă cîteodată de cite un anunţ:
- Avem un băieţel pierdut pe plajă de aproximativ doi ani. Nu vorbeşte, doar plînge.
La intrarea taberei, se posta zilnic un moş cu-n cîntar mare şi alb, de genul folosit la fiecare dispensar din Romania. Preţul unei cîntăriri: 50 bani/persoană. Îndura cu stoicism soarele şi sigur prindea zilnic cîţiva muşterii. Tinerii care jucau volei în apropiere, sesizau imediat cînd moşul pleca spre toaletă. Meciul intra într-o pauză şi la cîntar se forma instantaneu coadă. Numărul cîntăriţilor era direct proporţional cu durata necesităţilor fiziologice ale moşului.

Acum, mi-am pus prosopul în faţa braseriei şi în 10 minute o duduiţă şi-a aşezat prosopul ei niţel peste al meu. Am vrut să protestez dar tocmai şi-a scos bluza şi a rămas cum a proiectat-o natura. O natură abundentă. Tot uitîndu-mă la ea prin ochelarii de soare, m-a luat somnul. M-a trezit un glas:
- Domnul, domnul o poză cu leuţul?
Pentru prima dată în viaţă mîngîiam un pui de leu. Era cuminţel! Costache intervine hotărît:
- Hai, valea!
Fotograful pleacă.
- Care-i problema?
- Aştia amestecă laptele cu votcă în biberonul leuţului.


vineri, aprilie 09, 2010

Silvia


Joi, a trecut la cele veşnice, mătuşa mea Silvia. Datorită sfintelor sărbători pascale a fost înmormîntată sîmbătă în cimitirul Eternitatea. Dumnezeu să o odihnească în pace!

A fost o femeie frumoasă, hotărîtă şi expeditivă. Din poveştile bunicii:
În copilărie, Silvia era aşa obosită de activităţile zilnice, încît uneori adormea înaintea mesei de seară. La masa de dimineaţă menţiona:
- Eu n-am mîncat aseară!

Îi vizitam întotdeauna cînd reveneam în Iaşi. Odată eram împreună cu Yvonne, fiica mea cea mică. Silvia a început s-o smotocească şi s-o chestioneze, apoi s-o tachineze, fiind cam bronzată ... Yvonne nu reacţiona. Am intervenit:
- Nu prea se descurcă în limba romană.
- Asta-i ţigancă, a replicat Silvia.
Brusc Yvonne şi-a revenit:
- Tu ţiganca!

Nenea Mitică, soţul Silviei:
- Hai Costele să aducem murăturile.
Camara cu bunătăţi era situată în spatele garajului de la demisolul bloculeţului de pe strada Arcu. Trebuia să eviţi ţevile care o străbăteau în toate direcţiile. O masă mică, două taburete şi un bec agăţat doar de dulie. Un decor demn de locurile unde se interoghează suspecţii. Însă noi depanam povestiri importante la un păhărel de ţuică, deşi nenea Mitică are diabet. După o oră se aud strigătele mătuşei.
- Venim imediat.
Trecem pe vin. Înapoi în apartament, Silvia îmi şopteşte la ureche:
- Parcă nu ştiu eu ce faceţi voi, acolo!



miercuri, martie 31, 2010

Costineşti (III)


În primul an la Politehnică am remarcat cum se distribuiau taberele studenţesti: erau destinate celor care lăudau cu sîrg partidul şi iubitul conducător, deci liderilor Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti (UASC).

În anul doi împărţeam camera de la căminul Regie cu Mişu şi Ovidiu. La indicaţiile fratelui mai mare, Mişu a intrat în conducerea UASC şi îşi îndeplinea conştiincios primele sarcini: distribuirea ziarelor şi colectarea cotizaţiilor. De multe ori, preşedintele asociaţiei, tovarăşul Vîrtosu îl vizita. Odată, l-am întrebat:
- Există vreo modalitate ca studenţii care nu îndeplinesc sarcini UASC şi nu prea învaţă "aşa bine" să primească o vacanţă de 2 săptămîni, într-o tabără la munte sau la mare?
- Nu.
- Îmi pledez cazul.
Zîmbeşte şi se scarpină îndelung în nas:
- Te înscrii pe lista din septembrie. Toţi vor iulie sau august. Cei care îndeplinesc condiţiile şi nu sînt votaţi, se reînscriu în septembrie, însă acolo vor fi în urma ta. În general studenţii îi votează pe cei de la începutul listei!

Aşa am prins o tabără la Costineşti.


vineri, martie 26, 2010

Costineşti (II)


Seara respectivă s-a lăsat cu o petrecere mare, la braserie. Ionică ne-a încîntat la acordeon, dar s-a afumat rău în final. A doua zi Raisa, sora lui m-a admonestat:
- L-ai lăsat să se îmbete?
- Parcă am eu vreo putere magică!
- S-a făcut de rîs. Ce spune lumea, acum cîţiva ani a candidat la postul de primar ...

Părinţii lor au avut casa chiar pe locul braseriei. Cînd Costineştiul s-a transformat într-o staţiune de agrement pentru tineret au fost relocaţi forţat mai spre interior, pe a doua uliţă. Odată cu creşterea turismului la noua casă cu 2 camere s-au adăugat treptat altele şi altele. Cele 2 WC-uri clasice din lemn, cu gaura în formă de inimă sfîrşeau construcţiile civile.

În afara sezonului turistic familia locuia în cele mai bune camere. În perioadele estivale se tot mutau treptat, funcţie de dever mai către WC-uri. Odată cererea de camere a fost aşa mare încît Ionică a ajuns să doarmă în coteţul porcului!

An de an, turiştii care soseau la Costineşti îmbinau armonios marea cu viaţa la ţară.

La plecare mi-am luat rămas bun de la Costache. Tocmai apăruse dinspre frigiderele braseriei şi băiatul lui cu o sticlă colorată în mînă.
- La anul împlineşte 15 ani şi-l trec pe bere.
- De ce?
- E mai ieftină berea decît sucurile naturale.

Iar m-a prins epigramistul, Aculin Tănase. I-am plătit doar berea şi a doua epigramă sună mai naşpa:

Anuntă-te şi tu cînd vii
În urbea ta frumoasă,
Să n-ai surpriza de-a găsi
Dublura ta ... acasă!


miercuri, martie 24, 2010

Sticle desfăcute


Cîteodată, simplitatea şi inocenta copiilor scot la iveală fapte interesante.

Cu mulţi ani în urmă, am fost invitaţi la familia Petrini. Întîmplător, tatăl gazdei era turist la Bratislava, în august 1968 cînd trupele sovietice au invadat Cehoslovacia. Vameşii i-au lăsat cale liberă către America, via Austria. La petrecere era şi un cuplu proaspăt sosit din Romania cu un băieţel de 5 ani, adorabil. Cucoanele au sărit să-l descoase. Într-un tîrziu l-au lăsat în pace şi l-am întrebat:
- Te bate taică-tău?
- Da.
Răspunsul a stîrnit brusc atenţia musafirilor. Am continuat:
- Cu ce?
- Cu culeaua, doale lău!

Altă dată petrecerea era la noi acasă. Aici, sarcinile sînt bine conturate. Eu mă ocup de băuturi şi Roşcata de preparatele culinare. Măsuţa cu băuturi am aranjat-o astfel: mai la vedere cele desfăcute care nu se prea beau şi zac de ani prin garaj, mai la dos băuturile bune. Tot stergînd praful de pe sticle ajung la o sticlă Johnnie Walker Black Label (750 ml) doar cu un deget de whiskey şi alta, de aceeaşi firmă însă Red Label (1.5 l), pe jumătate plină. Ignorînd cleştişorul pentru gheaţă, iau cu mîna un cubuleţ din cooler şi-mi pregătesc o băutură folosind whiskey-ul Black Label. Delicioasă! Odată eliberată o umplu cu whiskey-ul Red Label. În perioada asta apare Iris, fiica mea (atunci de 8 ani):
- Ce faci?
- Mai eliberez locul. Torn dintr-o sticlă mare într-una mică!
Mihai a sosit primul şi s-a îndreptat către măsuţa cu sticle:
- Ia te uită ai şi Triplu Sec!
Însă bine înţeles a luat sticla de Johnnie Walker Black Label. De undeva, apare Iris:
- Tata a umplut-o dintr-o sticlă mare roşie!
Rîsete şi voie bună.
- Hai noroc şi la mai mare!



marți, martie 16, 2010

Transplant


Colegul meu, Nick K de la proiectare s-a întors din concediu vesel dar cu un fes ciudat pe cap.
- Ce-ai păţit?
- Mi-am transplantat păr.
- De unde?
- Nu de unde îţi imaginezi tu, tot de la cap. Un om normal are 70 de mii de fire iar eu doar 40 de mii. Le-am relocat.
- Pot să văd?
- Peste cîteva zile, acum sînt plin de zgaibe şi e mare pericol de infecţie.

După cele cîteva zile scoate uşurel fesul şi-mi arată noua plantaţie. Erau organizate în smocuri perfect aliniate pe cele 2 axe. Parcă ar fi fost lanul bunicului de porumb după colectivizare. Mă ţin tare să nu izbucnesc în rîs!
- Cît a costat?
- 10 mii de dolari.
Parcă i-ar mai fi trebuit vreo 10 mii!

După alte cîteva zile nu mai poartă fesul. O dată pe zi se pieptană cu grijă şi numără atent firele căzute deoarece fiecare fir costă 1 dolar.


joi, martie 11, 2010

Sticle nedesfăcute sau Costineşti (I)


Nu ştiu cum sînt alţii dar mie nu-mi plac sticlele nedesfăcute. Încerc diverse soiuri de vinuri şi care nu sînt pe gustul meu sfîrşesc în garaj. La prepararea sosurilor, Roşcata are de unde alege. În Romania aveam o damigeană pentru oţet, aici folosim oţet balsamic! Mi-am cumpărat un frigider (50 l) pentru vinuri dar e mereu gol. Odată desfăcute nu le mai pot pune înapoi, culcate.

Pe vremea cînd nu eram în criză economică, compania la care lucrez organiza anual un picnic într-un parc din Palos Verdes. Două tomberoane imense de plastic serveau la răcirea berii, respectiv a vinului. Patronul nostru mare amator de vinuri albe seci s-a dat mărinimos. A cumpărat 3 duzini din alea scumpe, spera să le ducă acasă intacte! Colegii s-au afumat repede de la bere şi David un tip din Indiana, se clătina rău:
- Merg să mă trezesc.
- Unde?
Îşi băga capul în tomberonul de bere plin cu apa şi gheţă. Am aplicat procedeul şi după cîteva scufundări, mi-am revenit. Atunci zăresc tirbuşonul. Mă pun pe treabă şi desfund toate sticlele de vin. La plecare, patronul supărat:
- Care vrea vin pentru acasă?

Şi amicul meu Costache, are cam aceleaşi obiceiuri. De ziua lui, mă întîmpină:
- O tărie la început.
Pe măsuţa erau diverse sticle şi doar una nedesfăcută: Johnnie Walker Gold Label (15 ani). Abia o primise cadou. Vede unde-mi bate gîndul.
- Acasă la Costineşti, cînd eram mititel, mergeam cu băieţii la furat mere. Cu prada în maieuri, ne strîngeam în cerc pe malul mării şi o inventariam.
Unul dintre noi:
- Le păstrăm pe alea bune, le mîncăm mai întîi pe alea viermănoase.

Eu rîd, el desface dibaci Johnnie Walker-ul şi ştiu exact ce mere mînca el întîi.
- O să trec la vară prin Costinesti, unde te găsesc?
- La braserie.

Într-adevar, l-am descoperit, la braserie. Eu mă cazasem deja la Ionică Munteanu. Iarna, Ionică era ofiţer pe vapor, vara închiria camerele din noua vilă cu vedere de pe acoperiş la Marea Neagră. Costache mă prezintă mandatarului, un machedon solid şi amabil:
- Aveţi gratuit un prînz, din partea casei.
- Mulţumesc.
Cînd pleacă după bucate îi spun lui Costache:
- Eu stau doar o zi!
- La cîţi bani am lăsat eu aici! Plăteşte-i consumaţia epigramistului, Aculin Tănase.

Aşa m-am ales eu cu o epigramă:

Cînd beau o bere cu Costel,
Un tip haios, cam chel
Vin zeci de fete să m-agaţe
Şi toate-mi cad ... la el în braţe!


luni, martie 08, 2010

DRRP


Şi anul acesta am petrecut evenimentul 8 Martie la Verdugo Hills Country Club în Glendale. Şi acum doamna Daniela Istrate a organizat cu succes petrecerea, deşi încă sîntem într-o criză economică.

Cu soprana Mariana Popzlateva am stat mai mult de vorbă în holul clubului. Ba ne-am şi tras în poze!

Domnul consul a venit dar n-a stat şi a lăsat un mesaj pentru femei scris de Eugen Tomac. Aşa am aflat eu despre DRRP: Departamentul pentru Relaţia cu Romanii de Pretutindeni. Bag seamă ăsta e noul nostru for tutelar!


joi, martie 04, 2010

Bercovici


Colegul, vecinul şi prietenul meu din clasa a VI-a se numea Bercovici. Tatăl lui era şepcar. În anul următor s-au mutat în Israel. Lui Bercovici îi curgea mereu nasul, şi-l ştergea cu dosul mînecii. Jucam fotbal şi colecţionam timbre. Schimbam timbre şi cu alţi colecţionari. Cînd schimbam între noi ieşeam prost, era mai dibaci la afaceri!

Casele evreieşti au şi ele secretele lor. Odată, mi-a arătat cele 10 porunci. Semănau cu o suveică şi erau prinse în diagonală cu două cuişoare, pe uşorul fiecărei uşi.
- 10 porunci, cine porunceşte?
El n-a vrut să-mi spună mai multe şi asta mi-a trezit curiozitatea. A doua zi l-am vizitat utilat cu o şurubelniţă. Într-un moment de singurătate, am crăcănat tăbliţa şi scos poruncile: o foiţă în ebraică îngălbenită de vreme.

Altă dată, cu o zi înaintea tezei la matematică; ningea şi ne-am luat la bataie cu bulgări. După vreo 2 ore i-am spus:
- Trebuie să învăţăm formulele!
- Am o idee. Vezi gemuleţul spart pe acoperişul vecinului?
- Da.
- Tragem fiecare cîte 20 de bulgări. Dacă nimerim de 3 ori o să luăm mîine notă bună la teză.
Cum după prima tragere rezultatele n-au fost concludente, am mai tras o rundă 3 din 30, şi aşa mai departe. În concluzie amîndoi am rasolit teza.

În al doilea trimestru scolar ne-au testat pentru cor. Cîte 5 elevi intrau în amfiteatru şi cîntau în faţa profesorului. Cum aşteptam răbdători proba, Bercovici mă întreabă:
- Vrei la cor?
- Nu, mai bine batem băşica.
- Să zbierăm tare şi distorsionat!
Profesorul de muzică cu diapazonul în mînă:
- Herşcovici de ce ragi!
- Bercovici, tovarăşe profesor.
Apoi am fost şi eu eliminat. Acum, s-a schimbat lumea; unii n-au voce dar se străduiesc să se califice la emisiunea American Idol!


duminică, februarie 28, 2010

Geroe Travel


La scurt timp după sosirea noastră în America, Roşcata şi-a găsit de lucru "part time" la o agenţie de voiaj. Proprietarul, domnul Gerő n-a întîlnit cele 2 virguliţe în enleză şi-a numit agenţia: Geroe Travel. Rebotezarea numelor se mai întîmplă în limba maghiară. Cu vreo 5 ani înainte, fiind turist prin Budapesta, răsfoiam o carte la standul unei librării, autorul Verne Gyula nu era altul decît celebrul Jules Verne.

După terminarea primei zile de serviciu am întrebat-o:
- Cum te-ai descurcat?
- Bine, tot biroul e plin de hîrtii. Te strecori printre ele! Sună telefonul şi patronul răspunde:
- Geroe Travel.
- Vreu un bilet la Cluj.
Urmează datele temporale şi personale, după care clientul primeşte un preţ.
- Sînt în virstă, vreau un scaun cu rotile la aeroport.
- Ce vîrstă aveţi?
- 71.
Zîmbind larg, domnul Gerő replică:
- Mulţi înainte, sînteţi cadet, eu am 82.


vineri, februarie 19, 2010

Sărmăluţe


Comentariu la Sărmăluţe poale-n brâu. Orice s-ar spune sărmăluţele în varză murată sînt un brand romanesc. Înainte de Crăciun merge Roşcata la Translyvania Restaurant în Hollywood să comande sarmale. Vine bosumflată! Comenzile se onorează după 10 zile. Salvarea a venit de la Europa Deli unde a cumpărat 3 verze. Le-a despachetat în 3 categorii: frunzele mai mari pentru sărmăluţe, alea mai mici pentru salată sau printre sarmale şi cotoarele pentru mine.

De curînd am mers la restaurantul Dunărea, în Anaheim. Arunc o privire, mulţi înfulecau sărmăluţe. Îl întreb pe Dan patronul localului:
- Merge bine varza murată?
- Da, dar în bucătărie şi-n camară pute tot timpul. Cerinţa fiind mare, pun varză la murat şi-n garaj, acasă. Eu, maşina pînă şi nevasta miroase a varză.
- De aia ai divorţat?
Dă din mînă a lehamite!



luni, februarie 15, 2010

Veneţia (IV)


Zborul către Bucureşti a decurs fără incidente. După ce mi-au fost furate bagajele din maşina Mihaelei, * la bazarul Europa, am devenit un călător precaut. În bagajul de mînă port lucruri absolut necesare. Însă "coana mare", şi-a încărcat acest bagaj cu diverse aperitive solide şi lichide intens colorate! Bîrfind, timpul a trecut repede, spre disperarea călătoarei din dreapta care nu înţelegea romaneşte şi a celor din spate care vroiau să doarmă. La poante, rîsul "coanei mari" se auzea pînă în cabina piloţilor!

După 2 săptămîni, ne-am reîntîlnit la aeroportul Băneasa. Eu îmi încărcasem bagajul de mînă cu cadourile (în majoritate sticle de băutură) şi-l ţineam nonşalant pe umăr. Fără alcool, bagajul mare tot depăşea cu 3kg iar duduiţa de la Volare întîrzia cu prelucrarea hîrtiilor. Umărul mi se apleca simţitor.- Ia să cîntărim şi gentuţa de mînă!Acul bate spre dreapta. Funcţionara se minunează:
- E mai grea decît bagajul mare. Vă iert, punem doar 3 kg, adică 21 euro extra.
- Săru-mîna.

"Coana mare" uitase regulile şi avea 2 bagaje mari. A încălţat-o cu 210 euro, de 3 ori biletul ei.

La Veneţia călătorii sosiţi din Romania s-au îndreptat către autobuze, numai noi am luat vaporul. Aveam un hotel rezervat lînga piaţa San Marco unde am ajuns transpiraţi. Au fost valizele greu de împins peste poduleţe, dar în cameră "coana mare" a scos ţuica şi aperitivele care ne-au remontat. Totuşi n-am priceput de ce i-au trebuit 30 de brichete înfăţişînd bebeluşul din Bruxelles care scotea flăcări pe puţ..ică!

Seara ne-am întîlnit cu Iris şi-am cinat la un restaurant aproape gol. Februarie: sezonul fără turişti. După o masă copioasă, la "coana mare" cu multe sosuri, degustăm un pahar de vin roşu. ** De undeva răsuna "Pensieri e parole" a lui Lucio Battisti. Sempre fantastico! În faţa noastră nu ne aştepta o altă viaţă ci o plimbare printre localnici. Stiţi regulile? Bărbaţii se uită după femei iar femeile tot după femei! O remarcau pe Iris, apoi pe "coana mare", abia la urmă pe mine: unii mă compătimeau, alţii mă invidiau!

* Mihaela T. Ea nu şi-a schimbat iniţialele după măritiş.
** Pe meniu, numărul vinurilor roşii era de 5 ori mai mare decît cel al vinurilor albe.


duminică, februarie 07, 2010

Veneţia (III)


Dacă la sfîrşitul secolului întii e.n. Traian n-ar fi ocupat Dacia alta ar fi fost situaţia limbii romane! La începutul secolului 21 am vizitat şi noi Coliseum în Roma. La intrare 2 soldaţi romani îmbrăcaţi corespunzător fumau aşezaţi pe bordură. Nu ne-au dat importanţă. Aşteptau turiştii japonezi pentru poze contra cost, deci erau din legiunea japoneză. Folosind cunoştinţele de italiană învăţate după plăcuţele de avertizare din trenurile romaneşti, le-am spus:
- Romani non fuma.
Mai să scape Marlboro dintre degete! Unul şi-a revenit:
- Fuma tutti.
Altul care n-a fost atent la lecţia de istorie dar a valorificat-o!

În ianuarie 2004, Roşcata în colaborare cu Lufthansa mi-a procurat un bilet extrem de convenabil pe ruta: Los Angeles - Otopeni iar întoarcerea Bologna - Los Angeles. Cu acelaşi preţ aveam voie la un însoţitor. Însă acesta trebuia să respecte 100% ruta călătorului principal. Roşcata fiind ocupată l-am întrebat pe prietenul meu Dănuţ. Şi el era prins dar soţia lui s-a aventurat bucuroasă. Ea e casnică şi deoarece depăşeste 200 de pounds Roscata a denumit-o "coana mare". *

Am studiat traseul, ne-am cumpărat bilete Băneasa - Veneţia la compania Volare. La bagaje era un semn de întrebare: la cursele transatlantice aveam voie 2 bagaje ** iar pe cursa Volare numai unul.
- Deci 2 bagaje de max 35kg la ducere şi numai unul de max 15kg la întoarcere. Atenţie, Volare taxează 7 euro/kg ce este extra. La Bucureşti îţi încarci calabalîcul într-o singură valiză.
- Bine, am înţeles.
Mi-a răspuns "coana mare".

* Dănuţ o dezmiardă "găluşcă".

** azi şi la cursele transatlantice ai voie tot numai un bagaj, max 25kg.


joi, februarie 04, 2010

Veneţia (II)


În piaţa San Marco am fost de 3 ori. Cronologic: prima dată 3 nopţi cu familia, a doua oară o noapte cu Iris şi coana mare, iar ultima dată singur.

Ultima dată am sosit de dimineaţă cu trenul de la Bologna, am lăsat bagajul la gară (5 euro) şi am luat-o pe jos pînă la piaţa amintită anterior. Acolo am făcut poze cu o japoneză. Era tot singurică. Adică am tras-o in poza, apoi şi ea pe mine, inversînd aparatele. Aşa tare mi-a mulţumit aplecîndu-se, încît m-am simţit obligat şi m-am înclinat la rîndul meu. Atunci ea iar s-a aplecat adînc şi aşa mai departe ..... mai mai să pierd cursa MyAir către Băneasa.

Am observat schimbări esenţiale. Gondolierii nu prea mai cîntau arii din opere, cîţiva vorbeau la celulare vîslind! Dacă în sezoanele turistice era un oraş preponderent englez, acum turistului roman nu-i trebuie dicţionar, cam prin orice pieţulică te poţi adresa cu încredere conaţionalilor. Ei te vor îndruma mai bine decît orice ghid turistic prin meandrele străzilor şi canalelor.

Într-un oraş din America, la fiecare intersecţie e un fast food. În Veneţia în fiecare piaţă e o biserică. Inamicul turistului este ceaţa, 70% din atracţii sînt la vedere. Pe timp de ceaţă se pot vizita galeriile de artă şi palatul dogilor. Am rămas impresionat de muzeul armelor. Pe vremea cînd moldovenii se luptau cu turcii folosind buzduganul sau parul, veneţienii construiau arbalete şi puşti din ce în ce mai perfecţionate. Iar republica se ferea să cadă în dictatură prin regulamente stricte. Un doge ţinea cheia de la arme, altul cheia de la muniţii, etc.

Deşi orasul se scufundă, tot pe apă se aprovizionează; electricitatea, gazul şi internetul vin din canal. Am văzut cum reparau electricenii firele frumos colorate dintr-un canal unde parţial scoseseră apa.

Dar porumbeii din piaţa San Marco? Cu un euro am cumpărat un cornet de seminţe şi cît ai clipi a trebuit să cumpăr altul! Industria de turism este secondată de sticlărie. Paradoxal, deşi izvorită din apă, Veneţia a luat cîndva foc şi aşa au ajuns sticlarii pe insula Murano. Acolo am văzut mii şi milioane de obiecte din sticlă (multe inutile).

Multe hoteluri şi restaurante, dar puţine WC-uri. Acesta din urma poate fi o afacere de viitor! Cel vizitat de mine, după o bere Moretti costa 1 euro. Coada şerpuia afară, tocmai sosise un grup cu vaporul.

Am observat multe băncuţe portabile pe străzi. Poate municipalitatea încurajează comerţul stradal? Da de unde! Băncuţele, împreună cu uşiţele inox poziţionate drept dublură la baza uşilor, sînt pentru inundaţii. Atunci turiştii merg pe ele in şir indian!