joi, august 26, 2010

Viaţa la cămin (II)


Privit de sus complexul Regie părea un sat de vacanţă. Două cantine imense, un stadion cu terenuri de tenis adiacente (unde noi jucam tenis cu piciorul) şi un punct medical cu cabinete dentare. La acestea din urmă studentele la stomatologie învăţau să planteze plombe "live". Într-o zi, Ovidiu a venit de la dentist, mîndru:
- Sînt unic pe glob.
- De ce?
- Am un dinte în plus.
S-a dovedit doar o numărătoare greşită!

Însă la căminele de băieţi nu puteau intra fetele şi invers. Visam să-mi găsesc o prietenă alpinistă!

Altă dată l-am luat pe Ovidiu la agăţat; vorba vine. Aveam o prietenă la ASE, Tatiana. Locuia într-un cămin vechi pe lîngă piaţa Amzei. Speram să-i găsească şi lui vreo colegă; vorba aia: sper mata! Pe drum am încercat să ne întărim la Carul cu Bere. Nu serveau bere fără gustări iar noi tocmai mîncasem gratuit la cantină, Ovidiu deţinea o librărie de bonuri. Cartela de masă îşi schimba culoarea lunar şi conţinea bonuri pentru dimineaţă, prînz şi seară. Bonurile erau de mărimea unui timbru oprit din creştere. Ovidiu era expert în decuparea, aranjarea şi falsificarea acestor bonuri.

Restaurantul Berlin ne-a acceptat şi după mai multe beri redegiste am pornit cu aplomb spre piaţa Amzei. Era o seară superbă de noiembrie. Frigul ne încreţea frunţile. Portăreasa căminului:
- După ora nouă nu mai deranjăm studentele.
- E o chestie importantă!

Am aşteptat vreo studentă s-o anunţe pe Tatiana, am strigat-o, geamul ei de la etajul doi fiind luminat, nimic. Între timp, Ovidiu căuta pietricele. Surprinzător, n-a găsit ceva convenabil. În disperare de cauză a scos o piatră cubică din caldarîm:
- Cu asta spargi fereastra sigur.
- Nu, o arunc pe-o traiectorie eliptică şi piatra va lovi uşor tangent sticla.
- Am acceptat imediat aceste explicaţii matematice.

Ovidiu a potrivit îndelung proiectilul, a măsurat mintal coordonatele carteziene ... buf ... piatra cubică a intrat direct în camera Tatianei. Noi fuga spre Calea Victoriei şi toată iarna geamul a stat cîrpit cu-n carton.

La prima reîntîlnire cu Tatiana, cînd am condus-o tandru la cămin, mi-a arătat cartonul:
- Nişte derbedei ne-au spart fereastra!


miercuri, august 25, 2010

Viaţa la cămin (I)


Viaţa în căminul studenţesc era fermecătoare iar priveliştea de la geamul camerei noastre, încîntătoare: alte camine din Regie şi o alee către stadion. Cîteodată în sesiune pe studenţi îi apuca "strechea". Încingeau discuţii puternice, academice între blocuri, deci între facultăţi. Finalul conţinea dezmierdări de genul: boule, tocilarule sau la..giule!

Odată pe săptămînă funcţiona o spălătorie de rufe. Să nu te pomeneşti înapoi cu-o pijama mai mare, trebuia s-o identifici cu iniţiale sau alte desene specifice, cusute. Aşa am devenit expert în broderii!

La necesitate spălai lucruşoarele în chiuvetă. Era mai greu cu uscatul. Ovidiu meşterise nişte sfori paralele la fereastră. Înaintea unui examen din sesiunea de vară, îşi spălase cămăşuţa şi încerca s-o plaseze pe sfoara cea mai îndepărtată. Afară era căldură mare şi noi nici n-auzisem de aer condiţionat! Era doar într-un slip. M-am apropiat tiptil, tiptil ca turcii de Toma Alimoş şi i-am tras slipul, stîrnind brusc rîsul unor domnişoare care se întreptau spre stadion.

Ovidiu avea două opţiuni: să-şi tragă slipul cu mîna stîngă cu care se prijinea de pervaz sau cu dreapta în care ţinea cămăşuţa! Amîndouă opţiuni fiind nerealizabile, am avut timp berechet să ajung lîngă uşa de ieşire; "just in case".



marți, august 24, 2010

Proiectul de stat (II)


Am lucrat serios, cîteva săptămîni la proiectul lui Lică. Partea practică am împrumutat-o de la institutul unde lucram, doar un afişaj cu leduri, fără voltmetru. Am meşterit un generator TTL şi nişte butoane să vadă juriul cum "sclipeşte" afişajul. Oamenii iubesc beculeţele. În ziua prezentării proiectului, ne-am pus la costum şi ne-am prezentat din timp la un amfiteatru din Polizu. Şeful comisiei era decanul facultăţii, Vasile Cătuneanu. Acum prin google am aflat că s-a născut în comuna Miroslava, judeţul Iaşi!

În anul IV, am fost vecin de cameră, la Regie cu nepotul lui, de la Telefonie Telegrafie, mare pierde vară. Decanul primise ordin de la sora lui să-i controleze odrasla! Odată, îl văd pe decan intrînd în camera nepotului. Iute, la mine în cameră, încalec geamul s-ascult cum îl ceartă. Ovidiu colegul de cameră, aşteaptă cu nerăbdare transmisia:
- Nu prea aud.
Mă plasez mai bine. Un picior pe pervazul vecinilor altul pe-al nostru, toate asta la etajul trei. Pierd contactul vizual cu Ovidiu:
- Nu se aude nimic.
În clipa următoare decanul intră la noi în cameră şi-l întreabă:
- Ştiţi cumva unde-i "nepotul"?
Ovidiu n-apucă să-i răspundă, transmisia mea continuă:
- A îmbulinat-o, cred că-l bate.
Decanul rîde:
- Ia dăte jos mătăluţă, să nu-ţi rupi gîtul!

Revenind la prezentarea statului: conducătorul de proiect, Mihai nu se prezentase. Degeaba s-a pus Lică ultimul pe listă. În disperare de cauză, m-am recomandat: coleg de serviciu cu Mihai plecat într-o delegaţie de urgenţă la Sibiu. Decanul a acceptat substituţia şi Lică a intrat la examinare. S-a descurcat nesperat şi a luat un cinci imens. A intrat în rîndul şi beneficiile licenţiaţilor!


luni, august 23, 2010

Proiectul de stat (I)


Facultatea de electronică se încheia cu-n examen de stat conţînînd şi o aplicaţie practică: un montaj electronic sau chiar un aparat. Proiectul reprezenta sfîrşitul vieţii studenţeşti şi începutul carierei din "fabrici şi uzine". Nota avea o pondere sporită la repartiţie şi studenţii silitori se chinuiau tare cu proiectele practice! Nu existau sponsori, cumpărai piesele scump de la magazinul Dioda ori ieftin dar nemarcate de la ţigani (furate sau descoperite în groapa de gunoi IPRS Baneasa). Colegul nostru Lică era o excepţie, nu-l pasiona examenul de stat. Dar şi fără acest examen a prins o întreprindere ieşeană majoră, la repartizare.

În timpul celor trei ani de stagiatură, salariul celor neatestaţi nu creştea, şi aşa mă trezesc cu-n telefon. Lică:
- Costele m-ajuţi cu-n proiect de stat?
- Sigur dar îţi trebuie şi un conducător de proiect oficial.
Conducătorii aştia era de regulă asistenţi la IPB sau ingineri cu stagiatura terminată. Pentru supravegherea unui proiect primeau de la IPB, 500 de lei.
- N-am pe nimeni în Bucureşti, poate mi-l recomanzi tu.

M-am frămîntat vreo cîteva zile. Într-o dimineaţă mi-am amintit de Hary. De fapt îl chema Horia. Am fost colegi, prieteni în anul întîi. La sfîrşitul examenelor cînd a trecut cu brio în anul doi (anul întîi nu se putea repeta) mi-a zis:
- Asta-i o facultate de căcat, la anul dau la medicină.
Hary s-a lăsat de electronică şi spre surprinderea mea a intrat la medicină. Şi-a luat o motocicletă, apoi o nevastă. În anul doi de medicină a suferit un accident undeva pe lîngă restaurantul Codrii Cosminului.

După înmormîntare l-am cunoscut pe fratele lui mai mare, Mihai inginer electronist la ICE. L-am sunat şi-a acceptat să conducă proiectul lui Lică:
- N-am timp să mă implic efectiv. Ajută-l tu şi eu vin la susţinere. Care-i tema?
- Un volmetru digital cu afişaj de 4 1/2 cifre.
- Bine, mă pricep la voltmetrele astea cu integrare "dual slope".


luni, august 16, 2010

De gardă

Multe din unităţile socialiste erau păzite sporit noaptea, prin "salariaţii de gardă". Institutul din şoseaua Vitan-Bîrzeşti unde lucram în Bucureşti, nu se abătea de la regulă. Noaptea, un salariat desemnat si un paznic asigurau vajnic protecţia secretelor.

"Tocmai apăruse bancul:
Un spion american, dornic de informaţii secrete est-europene, se prezintă la intrarea Institutului de Cercetări Miniere, Baia Mare şi-ntreabă portarul:
- Cîţi oameni lucrează la dumneavoastră în institut?
- Apoi, numai jumătate! "

Pentru serviciul de gardă, salariatul primea o zi liberă। Mulţi salariaţi vroiau să fie mereu de gardă beneficiind asfel de un concediu continuu!! Altfel îţi venea rîndul odată pe an। Anul respectiv m-a ajuns garda într-o noapte călduroasă de vară. Cînd ultimul lucrător a părăsit institutul şi-am rămas doar eu cu portarul, i-am urat noapte fără controale şi m-am retras în laborator. Ştiam, nu-i păsa de controale fiind apărat de cîinii "necomunitari".

În laborator, am alăturat 2 birouri pe marginile cărora am înălţat un zid de cataloage şi cărţi, aşa de vreo 25cm. Am stins lumina şi m-am strecurat la mijloc, trăgînd uşurel peste mine o plasă chinezească de plastic!

Întins în adăpostul de ţînţari improvizat ad-hoc, îi auzeam cum bîzîie neputincioşi. M-am trezit după cîteva ore datorită unor mîncărimi pe faţă şi pe mîini. Nemernicii, descoperiseră o intrare!

M-am liniştit cînd mi-am amintit ce-a păţit Corcoz. A fost de gardă într-o noapte de iarnă. Era frig tare în laborator. Şi-a făcut un pat de scaune şi-a adormit lipit de calorifer. Dimineaţa era bronzat pe spate, în dungi.

duminică, august 15, 2010

marți, august 10, 2010

Dan Constantinescu (III)


Dragă Costel,

Îmi cer scuze pentru întîrzierea răspunsului. Sînt mereu pe drumuri dar … îmi şi place! Îţi mulţumesc pentru aprecierile la adresa “poveştilor“ mele. Nu am publicat. Dacă ţi-au plăcut, mi-ai făcut o bucurie şi pentru mine este suficient! Nu ştiu cît de potrivite sînt ele în corespondenţa noastră colectivă!? Regret, noi doi nu am prea comunicat direct în cei 5 ani. Cred că nu este tîrziu pentru un nou început!

Eu am locuit cîţiva ani în Iaşi. Am fost asistent la Electronică acolo. Prima mea soţie a fost colegă de clasă cu tine şi cu Pelin ….! O chemă Sabina. Lumea după cum vezi este mică! Căsnicia nu a mers şi am divorţat. Am revenit străin în Bucureşti şi trăiesc cu nostalgia Iaşului! (Ai citit Nostalgia lui Mircea Cărtărescu? Este o carte extraordinară!). M-am recăsătorit şi am o fetiţă, Ioana Maria, care mîine împlineşte 11 ani.

În anul 1, Pelin a plecat în USA, în urma votului nostru. 2 voturi diferenţă între el şi Corneliu B. Eu şi Cristi am votat pentru Pelin! Într-un fel i-am schimbat destinul lui Pelin şi lui Cornel! Cornel s-a realizat aici. Dacă ştii, spune-mi ce face Pelin ca să fiu… liniştit! Spune-mi dacă te pot ajuta cu ceva în ţară. Cum îţi merge în USA?

Cu toată afecţiunea,
Dan C.

Ianuarie 2007


luni, august 09, 2010

Dan Constantinescu (II)


Un alt email de la Dan Constantinescu:
Dragi colegi,

Inca nu am plecat in Moldova. Trebuie sa ajung intr-o locatie destul de izolata langa Suceava. Astept sa treaca furtuna, ... “ vanturile, valurile…”. Am fost la Rm. Valcea la un simpozion medical in localul Bibliotecii lor Judetene. O constructie noua, functionala.

In Valcea, toata lumea face comert. Intr-adevar am vazut cele mai scumpe masini! Am reusit sa vizitez Muzeul lor de Arta care se afla intr-o casa foarte frumoasa in stil maur. Se numeste Casa Simian dupa numele fostului proprietar. Doar la Constanta , in fata Portului Tomis, pe faleza, am mai vazut o casa atat de frumoasa. Din pacate acolo nu am putut intra. In muzeu au cateva tablouri de Grigorescu din “perioada alba”. La simpozion am cunoscut un medic hematolog, dr. Gavanescu de o sensibilitate, cum numai in Moldova am mai intalnit; este membru al Uniunii Artistilor Fotografi, are nenumarate premii internationale. Mi-a daruit un DVD cu fotografii din Cozia, Muntii Fagarasi, Sibiu , Valcea, flori. Sunt niste fotografii deosebite. Ii voi pregati o copie lui Costel. Astept comenzi! (lui Cornel ii pot da un film pe CD ; se numeste “Touching the void” un film cu alpinisti). Inainte de Sarbatori am vazut la TV un interviu luat regizorului Dan Puric. M-a impresionat bogatia lui de idei. A regizat un spectacol, Don Quijote, cu care a mers prin toata Europa, de mare succes. Spre rusinea mea nu am vazut nici o piesa in regia lui. El spunea in interviu sa fim atenti cu integrarea, sa nu ajungem sa avem frigiderele pline si sufletele goale!. Cei din Valcea sunt destul de echilibrati in privinta asta! M-a incitat regizorul amintit si cu ingaduinta voastra va voi spune o poveste despre tineri!

Eram in anul 4 si am vazut undeva pe un avizier din Politehnica o invitatie la un curs de “Scenariu film”. M-am dus din curiozitate. Ne-am adunat 6 sau 7 studenti din facultati si ani diferiti, in 303, la et. 1, intr-o camaruta. Profesorul nostru era un student la IATC, cu cativa ani mai in varsta decat noi. Am inceput cursul cu exercitii de imaginatie. El ne da o tema iar noi in 10 min. trebuia sa imaginam in cateva propozitii o poveste coerenta cu inceput si sfarsit si care sa transmita un mesaj, suportul unui viitor scenariu de film. Asa decurgeau seminariile lor la IATC! Am incercat dar mintile noastre erau blocate, impietrite! Nu puteam scoate nimic din noi, eram neputinciosi! Am vrut sa renuntam dar a intervenit profesorul, un om cu o imaginatie extraordinara, tenace si bun pedagog. Am continuat si incet, incet carapacea s-a spart! Imaginatia noastra incepea sa zboare fara oprelisti! La rezolvarea unei probleme de Titeica, imaginatia este limitata de axiome si teoreme; in acele exercitii imaginatia era libera!

Dupa cateva luni de “antrenament”, am hotarat sa propunem fiecare un scenariu, sa-l alegem pe cel mai bun si sa facem un film. Unul din colegi era din Malini, comuna unde s-a nascut poetul Nicolae Labis. Ne-a povestit ca familia poetului era extrem de modesta. Labis a fost remarcat pentru talentul sau si ajutat sa vina in Bucuresti pentru continuarea studiilor. I s-a cerut sa scrie poezie proletcultista. La inceput a acceptat apoi a refuzat. A fost exclus din organizatie, a inceput sa bea si a murit intr-un ajun de Craciun, calcat de tramvaiul 13, la 21 de ani. Pare un asasinat politic.

Stiti, ultimile cuvinte ale lui Maiakovski au fost: “Nu trageti tovarasi!” Fiecare stat satelit a avut cate un Maiakovski. La noi a fost Labis. Ne-a impresionat destinul tragic al poetului. L-am ales. Am mers cu totii la Bellu, i-am cautat mormantul si i-am aprins fiecare cate o lumanare. Ne-am apucat de lucru cu infrigurare si dragoste. A fost o munca colectiva in care comunicarea dintre noi era totala, fara retineri, fara bariere.

A rezultat un manuscris de 60-70 pagini, pe care l-am gandit neutru si nevinovat dar plin de simboluri. Eram siguri ca putem transmite si altora emotia noastra. Urma partea dificila: obtinerea aprobarii pentru folosirea unui aparat de filmat si pentru pelicula alb-negru de 10-15 min.

Profesorul nostru a mers cu un rezumat inofensiv al scenariului la un tovaras de la UASCR. Dezastru, profesorul trist si putin infricosat ne-a comunicat ca acel tovaras a respins lucrarea noastra. “In loc sa ne inspiram din munca si realizarile oamenilor muncii de la orase si sate noi pierdem timpul, ratacim in misticisme, nu justificam cheltuielile pe care statul le face cu noi, meritam sa fim exmatriculati”… si alte texte la “moda” atunci.

Eram uluiti. Doream sa mergem cu totii pentru a ne sustine cauza. Mai experimentat profesorul ne-a spus ca, in cel mai bun caz, riscam exmatricularea. Dupa multe discutii, cu amaraciune si teama, am hotarat sa distrugem manuscrisul. L-am rupt, l-am pus intr-o punga alaturind un bolovan si l-am aruncat in Dambovita.

Am sters din agende adresele si telefoanele noastre, ne-am strans mana si ne-am despartit pentru totdeauna. Noi devenind personajele unui alt scenariu, scenariul fricii. Nu am povestit nimanui nimic. Nici macar lui Cristi cu care ma intelegeam atat de bine si in care aveam incredere. Din fericire nu au aparut consecinte neplacute.

Eu asociez sistemul trecut cu o ghilotina care a tocat dragostea. Si il mai asociez cu un dispozitiv elaborat si subtil care genera frica la nivel individual si colectiv. Ma gandesc la acei “teroristi” din “89 care …… au fost…… fara sa existe”, emanati de acelasi generator performant.

Astazi, dupa atatia ani, incerc sa-mi reamintesc numele colegilor de atunci, incerc sa le reconstitui chipul. Nu reusesc. Acel “device” mi-a raschetat o zona din memorie…… As vrea ca tinerii de azi si de maine sa nu mai fie nevoiti sa-si distruga lucrarile.

Mi-o imaginez pe fetita mea, speriata, aruncand grabita la ceas de noapte un … “manuscris” in Dambovita si…. “se sperie gandul”. Din pacate pentru noi, “Miorita” ramane inca emblematica…

Va urez numai bine,
Cu salutari,

Dan C.


duminică, august 08, 2010

Dan Constantinescu (I)


Un email de la Dan Constantinescu, dupa reuniunea de anul trecut:

Dragi colegi,

În primul rînd vă urez un Crăciun binecuvîntat, cu sănătate şi cu bucuria succeselor copiilor। Să nu-i uităm pe cei plecaţi dincolo. Dumnezeu să-i odihnească în pace. A fost un eveniment după un amar de ani! Totdeauna mi-au plăcut brazii argintii! Sînt sigur că la următoarea întîlnire vom fi mai mulţi। Este nevoie doar de puţină dragoste! (Moldovenii de care sînt foarte legat ar spune "oleacă di dragoste"!) Nu vreau ca mesajul meu sa fie protocolar. Vă voi "spune" o poveste! Eu călătoresc foarte mult şi întîlnesc de fiecare dată oameni mai mult sau mai puţin interesanţi.

Am fost plecat la Iaşi pentru a instala un aparat la Spitalul Nicolina. Reprezentantul spitalului se numea Moruzi; un tînăr bioinginer (o meserie fără statut în Romania), cam de 30 ani foarte simpatic. L-am întrebat:
- Sînteţi urmaşul lui Constantin Moruzi, domnul Moldovei?
S-a bucurat de întrebare şi mi-a răspuns afirmativ!
- Înseamnă că vă înrudiţi cu Grigorie Ghica, cu Alexandru Ipsilante, cu familia Şuţu şi Callimachi; în fostele case domneşti se află azi Facultatea de Medicină din Iaşi, nu-i aşa?
Omul meu se uită in stînga apoi în dreapta, a început să vorbească în şoaptă; părea stînjenit şi am schimbat subiectul. Probabil că prin anii 50, oamenii reacţionau asemănător.

Revenind la Constantin Moruzi, grec din Fanar, el a fost uns Domn în 24 dec। 1777, de Crăciun. În cronici se spune că acest Domn privea încrucişat, era "şpanchiu" sau "ciacîr" ! Pentru a-i fi pe plac, boierii pămînteni işi lipeau cîte un "benghi" pe vîrful nasului pentru a se uita şi ei "ciacîr"! După boieri au urmat negustorii şi slugile! Se spune că toată Moldova era pe atunci "şpanchie"!!!.
Mă gîndesc, în tinereţea noastră moda aceasta (la figurat evident!) se păstra! Este foarte răspîndită şi în prezent!

"Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate ."

După "89 cînd am putut pleca prin Vest, am întîlnit şi pe acolo aceeaşi "modă", m-am liniştit; am pus-o pe seama structurii umane şi am căutat să mă detaşez de complexul balcanic. Dar dacă morala este totuşi alta?

Mă opresc aici, v-am plictisit destul, "bat cîmpii"! Ce să fac, mie îmi place istoria!
Vă îmbrăţişez cu drag pe toţi,

Dan


vineri, august 06, 2010

Dan Constantinescu


Astăzi, ne-a părăsit colegul nostru de facultate şi grupă, Dan Constantinescu. Un suflet deosebit. Dumnezeu să-l odihnească!


marți, august 03, 2010

Blat negru


Ieri mi-am luat rămas bun de la nepoţeii virtuali care pleacă în vacanţă, la Bucureşti. Kyle m-a întrebat de ce nu merg cu ei:
- N-am bani, trebuie să plătesc "the law school" pentru fiica mea.
Am auzit-o mai tîrziu întrebînd insistent:
- Mom, what is a law school?
Ce vremuri, lumea călătoreşte cu avionul iar CFR-ul se destramă! S-a nimerit odată să merg la Iaşi cu Adrian. Şedeam la taclale pe culoar, înnodînd ţigările la geamul întredeschis.
- Să dăm un blat negru.
L-am întrebat mirat:
- Blat negru?
- Dă-mi 30 de lei, o să-l plătesc eu.
M-am conformat cu bucurie. Nu mai trebuie să am grija naşului. Bucuria a fost de scurtă durată.
- Îi spun că ne dam jos la Gara Mare şi noi dispărem la Gara Nicolina.
- Şi plata?
- Dă-l în aia a măsii, nu vezi ce burtă are.
M-am opus fără argumente. A înţeles din tonul vocii mele:
- Bine, bine îi dau banii, la Bîrnova.
Naşul s-a prezentat niţel după tunel, Adrian i-a predat nonşalant 20 de lei. Naşul s-a întors nemulţumit către mine. O situaţie penibilă:
- El ţine fondurile.
La vederea arătătorul meu, Adrian intervine hotărît:
- Sîntem studenţi amărîţi şi ăştia sînt toţi banii.
Naşul, autoritatea supremă a trenului nu ştia cum să procedeze. Să ne trîntească un proces verbal, care s-ar fi întors la o adică contra lui (ne-a prins doar la Bîrnova!?) sau să ia un mic ciubuc.
- Ia mai scotoceşte-ţi buzunarele!
Adrian se execută fără grabă şi surpriză dintr-un buzunar apare un 5 lei. Toată lumea e mulţumită. Mai tîrziu cînd trenul trece vijelios pe lîngă casa lui Ilie Pintilie:
- Dă-mi 15 lei înapoi.
- Îţi dau o bere, mîine.