vineri, iulie 24, 2009

2. Roma, mai 1984


Zborul direct a decurs fără incidente. Dar Lajoş, care a zburat tot cu Taromul, dar cu escală la Tirana, ne-a povestit de locotenentul albanez îmbrăcat curat într-o uniformă cu nasturi diferiţi. Era şeful unui atelaj de aprovizionare a avioanelor cu combustibil. La atelaj erau înhămaţi un cal şi un catîr! Alţi emigranţi romani au stat în lagărul de lîngă Triest şi povesteau: albanezii trimiteau acasă în plicurile cu veşti, nasturi. Albania nu a avut o făbricuţă de nasturi şi nici nu a importat. Nasturii existenţi în folosinţă la sfîrşitul celui de al doilea război mondial au fost reciclaţi permanent.

Iată-ne şi la Fiumicino. După vamă, înainte de locul unde se aşteaptă vizitatorii, la primul pas în capitalism, am întîlnit un tip ciudat. Tînăr, solid, tuns scurt, cu o vestă de blue jeans direct pe piele, tatuat prin diverse locuri, învîrtea nonşalant un lanţ cu mîna dreaptă. Ne-a examinat sumar şi fără interes. Eu în costum, roşcata elegantă, copilul fără cusur, trăgînd bagajele pe rotile am intrat în sala de aşteptare. Contrar indicaţiilor consulului american de la Bucureşti, nimeni nu ne aştepta!

Un miros tare: ţuică de prune s-a răspîndit brusc în sală. S-a spart una din sticlele dosite în plapuma lui Mihai, viitorul nostru prieten. După miros şi basmale, am reperat grupul de emigranţi romani şi pe tînărul în vesta de blue jeans care preluase conducerea. Angajat de organizaţia Tolstoi, el asigura transferul la pensiunea Dina. S-a prezentat: Enzo şi binevoitor, ne-a ajutat la încărcarea bagajelor în microbuz.

Deoarece conducea agresiv pe autostradă, Mihai l-a întrebat:
- Nu ţi-e teamă de poliţie?
- Eu sînt poliţist.
Nu prea i-am dat noi crezare!
Am ajuns teferi la pensiunea Dina, astăzi renovată, la categoria hotel de 3 stele. Enzo ne-a ajutat la descărcat şi cazare.

Pensiunea Dina, poziţionată lîngă gara Termini, şi în apropierea basilicii Santa Maria Maggiore
ne-a oferit condiţii modeste, dar suportabile, de cazare şi trei mese zilnice bazate pe pasta, spaghetti şi invers. Trei zile rezistau emigranţii romani la acest meniu. Numai fiica mea termina felurile asemănătoare cu conştiinciozitate. Menţionez; am stat 21 de zile la Roma.

A doua zi, împreună cu familia lui Mihai, am plecat pe via Cavour către sediul organizaţiei ortodoxe Tolstoi să ne înregistrăm şi să primim cei $15/familie, bani de buzunar! O maşină de poliţie ne semnalizează cu girofarul şi sirena. Mihai:
- Nici n-am ajuns bine şi ăstia ne arestează?
Un poliţist tinerel ne semnaliza cu mîna peste geamul deschis. Nevestele l-au recunoscut imediat:
- E Enzo!
Ne-a spus ceva în italiană. Am înţeles: ne-a urat toate cele bune în noua viaţă!


marți, iulie 21, 2009

Despre paşapoarte


Sîmbătă am primit prin poştă noul paşaport american, valabil 10 ani. Poza nu e laminată, fiecare pagină are fundalul diferit şi esti rugat să nu le îndoi. Are un cip electronic prin copertă!
2 poze, $75, vechiul paşaport, un formular tipărit pe net au fost suficiente pentru obţinerea acestui document. Nimeni nu mi-a verificat umila existenţă. Totul a durat 3 săptămîni. Totuşi, sînt nemulţumit; nu mi-au returnat vechiul paşaport!

Dar paşaportul romanesc?
Prin mijlocul anilor 70', m-am hotărît să vizitez Ungaria. M-am prezentat dimineaţa la secţia paşapoarte a municipiului Bucureşti, str. N. Iorga, şi m-am aşezat încrezător la o coadă deja formată. Schimbînd greutatea corpului de pe un călcîi pe altul, după vreo jumătate de oră, sînt întrebat politicos de o duduie elegantă, şi ea în formaţie:
- Unde plecaţi?
- În Ungaria.
- Sînteţi maghiar?
- Nu.
Îşi freacă bărbiţa nedumerită. Apoi realizează:
- Stiţi, asta e coada pentru plecări definitive!

Primul meu contact cu emigraţia. Ceauşescu semnase drepturile omului la Helsinki şi portiţa emigrării s-a întredeschis. Dacă stateam la coadă, aş fi obţinut direct formularele mari şi în trei luni eram cu paşaportul în buzunar. Din păcate n-a fost aşa simplu. De exemplu: o decizie de emigrare e mai grea decît una de divorţ! Au trecut cîţiva ani buni care ne-au convins şi la o săptămînă de la naşterea fiicei mele în iulie 1981, am depus formularele mici. De ce la o săptămînă? Atît a durat eliberarea certificatului de naştere.

Lucrurile se schimbaseră. Copleşiţi de volumul cererilor, autorităţile comuniste au inventat formularele mici. Completîndu-le intrai pe lista neagră cu consecinţe nebănuite. Aprobarea formularelor mici era nedeterminată în timp.

Am depus formularele mici la o secţie de miliţie în Berceni, deschisă o dată pe săptămînă de la 10 la 12. Formularele trebuiau completate cu maşina de scris. Cea folosită de mine aparţinea socrului. Legal, toate maşinile de scris aveau nevoie de o înregistrare la miliţie. Să nu-ţi treacă prin cap să compui un manifest anti! Formularea unor căsuţe de completat lăsa de dorit.
- N-ai completat: La cine pleci definitiv?
- N-am pe nimeni. Ce scriu?
- La nimeni.
Eu, cu maşina de scris in braţe, m-am executat rapid. Securistul se uită mirat!
- Eşti hotărît, ai venit pregătit!

Astfel am redus timpul de aşteptare a paşapoartelor de plecare definitivă de la 2 ani, 5 luni şi 3 săptămîni la 2 ani, 5 luni şi 2 săptămîni.



marți, iulie 14, 2009

1. Roma 1984

În ianuarie 1984 am ridicat paşapoartele fără cetăţenie,valabile pe 3 luni, de la secţia paşapoarte Bucureşti. După predarea casei şi obţinerea adeverinţelor atestînd achitarea tuturor datoriilor faţă de statul socialist, am fost programaţi să plecăm în SUA via Roma pe la mijlocul lunii mai. Deci am prelungit vizele cu alte 3 luni şi 1000 lei/persoană.

La Roma, unde emigranţii erau şcolaţi obligatoriu 10 zile de către ambasada americană, am zburat cu Taromul. Am primit un plic sigilat de la ambasada americană din Bucureşti pe care trebuia să-l predăm neumblat ambasadei similare din Roma. Oare ce-o fi conţinînd plicul; de bine, de rău (curierul trebuie lichidat, etc !!!). Verbal ne-au povăţuit:
- Atenţie mare la plic. Iar paşapoartele le arătaţi numai la vamă şi ambasadă.
Uşor de zis ... La Otopeni ne-au luat plicul la vama de lucruri şi ni le-au înapoiat nedeschise (!?), la finalizarea vămii de persoane.

Vameşul care a cotrobăit prin lucruşoarele înşirate de mine pe o masă, n-a găsit nimic în neregulă. Noi ne-am luat doar strictul necesar; să supravieţuim 1 lună. S-a holbat la pozele de familie:
- Ce-s cu astea?
- Poze cu tata, socrul, rudele ...
El se referea la lipsa marginei crenelate. Precum Mr. Bean, le-am ciopîrţit cu foarfeca, să nu tragă la greutate!

Totuşi în buzunarul pantalonilor, fără ştirea roşcatei, aveam 2 monezi de argint cu regele Mihai. Cadoul bunicii. De frică i le-am dat discret socrului. Se puseseră pe un plîns cei ce ne-au condus la aeroport (rude şi prieteni) de parcă mergeam la înmormîntare. Cînd i-am văzut aşa trişti mi-a revenit curajul şi am cerut socrului monezile înapoi.



marți, iulie 07, 2009

Michael Jackson

Azi îl înmormîntează pe Michael Jackson la unul din cimitirele Forest Lawn (nu se ştie sau se ştie, care anume). S-au blocat anumite străzi şi două autostrăzi. S-au mobilizat toate forţele de poliţie din LA County. Zona pe unde mă mişc eu nefiind afectată, conducînd cu mult peste viteza legală, am reuşit să ajung la serviciu în 30 de minute.