joi, iunie 23, 2011

Generatorul (II)


Într-o duminică, citind o Romanie Liberă împrumutată, am găsit un anunţ scurt: cumpăr generator de frecvenţe joase. Am sunat:
- În legătură cu anunţul ...
Mi-a răspuns o voce matură, hotărîtă:
- Aveţi un generator de vînzare?
- Nu, dar vă construiesc unul; frecvenţe audio?
- Mai joase decît audio (20Hz), cît mai aproape de DC.
- Să ne întîlnim. Vă convine cofetăria de pe Metalurgiei din Berceni?
- Desigur.
- Cum vă recunosc?
- O să ţin Romania Liberă în mîna stîngă.
Stabilim noi datele temporale şi după convorbire mă frămîntă tot feluri de gînduri. La ce-i trebuie generatorul ăsta!? Umblau zvonurile cum americanii şi ruşii construiesc arme în domeniul frecvenţelor extrem de joase!? Poate sînt undele telurice pe care le menţionează Cora (are suport; P. construieşte generatoare, în Atelier. :)) Părea ca-n întîlnirile comuniştilor ilegalişti!

La cofetărie s-a prezentat un licean, cu scuze penibile referitoare la neprezentarea beneficiarului real; avea însă o listă de cerinţe şi întrebări. I-am răspuns dar începuse să-mi pară rău de implicare:
- Trebuie să cumpăr nişte piese, să proiectez o schemă bloc, te costă 4000 de lei, jumătate azi.
Venisem pornit să-i cer 3000 de lei, 2000 pentru o lună de muncă şi 1000 pentru piesele pe care le cumpăram de lîngă piaţa Universităţii, de la bişniţarii cu conecţii la IPRS Băneasa. Puştiul a scos un teac de bacnote cu casa scînteii şi mi-a întins 2000.

După o lună, i-am predat generatorul, mi-am încasat banii şi toată lumea a fost mulţumită. După vreo 3 ani, mă trezesc cu-n telefon:
- Sînt ăla cu generatorul de joase.
- S-a defectat?
- Nu, îmi trebuie un amplificator de antenă performant.
Apoi s-a pierdut în diverse detalii tehnice. Nici nu m-a întrebat dacă sînt capabil să-l construiesc! Eram într-o situaţie diferită, aveam actele de plecare definitivă din ţară depuse la miliţie şi numai de amplificatoare nu-mi ardea.
- Îmi pare rău, nu pot să vă mai ajut.

marți, iunie 21, 2011

Generatorul (I)


O perioadă am lucrat cu-n tehnician tailandez. Vorbind el de unele sau altele:
- La noi femeia e ca o pîine. După ce creşte, o bagi cu grijă la cuptor. Cînd s-a rumenit pe-o parte, o întorci pe partea cealaltă!

Cam aşa au procedat şi fizicienii; au întors timpul pe dos şi-au caracterizat frecvenţele. Unitatea de măsură a frecvenţei: hertz-ul este inversul secundei şi viceversa. După descoperirea undelor radio de Marconi/Popov/Tesla/etc guvernele au împărţit spectrul de frecvenţe, în benzi de frecvenţă şi le-au vîndut sau închiriat doritorilor. Atmosfera care ne înconjoară nu e gratuită!?

De curînd televiziunile americane au fost nevoite să abandoneze benzile de frecvenţe analoge (700MHZ) şi să emită digital mai eficient (sau mai înghesuit). Statul a vîndut la acţiune spaţiul astfel eliberat, încasind 19 miliarde de dolari. Companiile respective recuperînd banii de la populaţie. Acum 250 de ani, la noi în Tara Romanească şi-n Moldova, fumăritul (birul pe fum) a precedat taxele pe undele radio!

Să revin la subiect; pe la sfîrşitul anilor 70 lucram în Bucureşti în domeniul frecvenţelor. La fel ca-n orice domeniu de activitate e mai greu să construieşti ceva la extreme. În cazul meu, la frecvenţe înalte unde timpii sînt foarte mici (ns sau ps) sau la frecvenţe foarte joase.

La timpul respectiv, oamenii interacţionau prin Romania Liberă care surprinzător oferea o secţie de mica publicitate. Bineînţeles, nu te puteai abona la acest ziar. Proaspăt proprietar al unui apartament în Berceni, am făcut o coadă la poşta de pe bulevardul Metalurgiei:
- Aş vrea să mă abonez la ziarul Romania Liberă.
- Numai dacă aţi fost abonat înainte la acest ziar.
- Dar la Sportul Popular?
- La fel.
Să mă refac, am mîncat o prăjitură la cofetăria de lîngă poştă. Am întrebat vînzătoarea:
- De ce au linguriţele gaură-n centru?
- Se fură!

vineri, iunie 17, 2011

Ceasul

Bunicul n-avea nevoie de ceas. Se uita chinezeşte la poziţia soarelui (altfel ar fi strănutat):
- E zece, într-o oră mîncăm.
Din burtă, ceasul meu biologic nu-i dădea dreptate:
- E prînzul tataie!

În clasa a VII-a, tata mi-a cumpărat o Popeda, un ceas rusesc; să-mi îmbunătăţesc rezultatele la invăţătură. Ruşii perfecţionau ceasurile cu rubine. Se zvonea că după război mutaseră o fabrică de ceasuri din Germania cu toţi salariaţii, la ei. Unul din soldaţii Armatei Roşii care a înfipt steagul pe Reichstag avea trei ceasuri la mînă! Apăruse bancul:

Un soldat rus rătăcit prin Romania se întîlneşte cu-n puşti moldovean. Alioşa era necăjit, nici unul din cele trei ceasuri de pe mîna stîngă nu mergea. Puştiul avea unul singur, dar funcţiona. Trecuseră cîteva luni bune de la capitulare şi nu mai îndrăznea să-i ia ceasul cu forţa. Prin semne, insistă să-şi schimbe ceasurile. Puştiul e de acord, ia cele trei ceasuri şi le întoarce tacticos. Surpriză, încep să ticăie. Alioşa:
- Tî inginer!

Oamenii nu pricepeau sarcinile rubinelor dar un lucru era clar: mai multe rubine măreau calitatea şi preţul ceasului. Cu prima ocazie am desfăcut un ceas abandonat iar cînd i-am scos părul au sărit o mulţime de rotiţe şi şurubele; ar fi trebuit să fi lucrat sub un borcan!

În studenţie apăruseră ceasuri cu cadrane rotitoare nichelate şi indicaţii fosforescente. L-am rugat pe colegul meu Hamid să-mi aducă unul din afară, contra cost. Mi-a adus un ceas ieftin şi arătos fără rubine, pe ştifturi. Normal s-a defectat în 8 luni. Hamid s-a oferit să-mi cumpere altul în următoarea vacanţă de vară. N-a mai apucat, cineva l-a înjunghiat pe aeroportul Fiumicino.

Acum, n-am nevoie de ceas. Computerul, televizorul, aragazul, maşina, mobilul, etc sînt dotate cu ceasuri digitale care n-au părţi în mişcare. Meseria de ceasornicar a dispărut iar bijutierii au preluat schimbarea bateriilor.

marți, iunie 07, 2011

Michiduţa



O săptămînă avem grijă de căţeluşa Panda (2 luni). Noi am numit-o Michiduţa; rasa: Shar-Pei combinată cu-n Fox Terrier. E deosebit de activă, poate are attention deficit hyperactivity disorder (ADD). :) Poza e într-unul din rarele momente cînd a stat nemişcată cîteva secunde.



miercuri, iunie 01, 2011

Jocuri (II)


După vizionarea filmului polonez: Cavalerii teutoni (1960), toţi băieţii erau înnebuniţi de armuri, săbii şi arcuri. Avînd la dispoziţie o trusă de scule, abandonată de meşterul lemnar care a luat arvuna tatei şi nu s-a mai prezentat niciodată la repararea acoperişul, mi-am confecţionat cu succes o armură din tablă, coif şi-o suliţă. Pe armură am pictat emblema cavalerilor: crucea neagră. Tata:
- O te salte ăia de la secu!

Erau vremuri deosebite: într-o noapte Băiatul, cîinele nostru a urlat două ore. Prin pereţii firavi auzeam discuţia din camera alăturată. Mama:
- Vezi ce se-ntîmplă!
- Nu-i nevoie, survolează Belka cu Strelka!
Cele două erau primele căţele care zburau în spaţiul cosmic (întorcîndu-se vii; urmaşele Laikăi care sucombase la bordul Sputnik-ului). Eu nu eram la curent cu activităţile extraterestre ale ruşilor, dar în 1961 am realizat diferenţa.

O adoram pe sora lui Titi, Ani. Umbla c-o fustiţă scurtă şi-o cravată de pionier apretată, peste bluza uşor bombată. Era mai mare ca noi şi nu mă băga în seamă nici cînd îmi etalam talentele la trasul cu praştia sau căţăratul în nuc. Pe 12 aprilie, m-a luat puternic în braţe şi m-a pupat de nenumărate ori. Nu mai ştiam nici pe ce lume trăiam:
- ?!
- Am reuşit, am reuşit, striga ea!
- ?!
- Azi, a zburat primul om (Gagarin) în jurul pămîntului.

Era niţel ca-n bancul cu ochelarista Nataşa care se-nbăia în Neva şi vede înceţoşat un individ care se repede spre ea. Goală puşcă, fuge disperată, tipul după ea. Nataşa se împiedică şi cade pe nisipul umed, la fel presupusul agresor, gîfîind. Din apropiere, Nataşa îşi recunoaşte prietenul, Volodea.
- Nataşa, Nataşa, m-au admis în comsomol.

Într-o zi din vacanţa de vară au bătut la uşă 2 bărbaţi îmbrăcaţi în halate similare:
- Sînt acasă părinţii?
- Nu, sînt la serviciu.
Le-am răspuns mirat de faptul că nu-aveau frică de cîini. Fetiţa îi lătra cu aplomb dar Băiatul era în curtea lui Titi. Cum ajunsese el, acolo?
- Sîntem de la sfatul popular şi trebuie vaccinăm cîinii.
N-au aşteptat acordul meu; cel care nu vorbise a dat în vileag un leaţ la capătul căruia se întrezărea un oval de sîrmă. Cu dexteritate, a prins căţeaua şi-a tras-o pe stradă. Am dat -i urmez dar vorbitorul nu m-a lăsat:
- O aducem imediat.
Eu m-am repezit la punctul de observaţie a străzii, din cireş. Pe stradă era o căruţă acoperită c-o prelată şi un al treilea nene în halat pregătind o siringă. Cu greu s-a lăsat Fetiţa vaccinată, apoi a început tremure spasmodic, căzînd jos. Individul cu leaţul, i-a scos sîrma de pe gît, a dat prelata la o parte şi-a aruncat-o peste un morman de cîini.

Imaginile astea groaznice s-au păstrat în memoria mea şi mi-au distrus respectul faţă de uniforme. Mai tîrziu m-am bucurat de Băiatul care fiind un cîine al străzii adoptat de noi, s-a descurcat singur.