sâmbătă, februarie 28, 2009

Mărţişor

Cîte un Mărţişor pentru fiecare doamnă sau domnişoară importantă din viaţa mea!

joi, februarie 26, 2009

Motanul cu coada tăiată

În curtea de pe strada Viticultorilor conlocuiau şi diverse animale domestice: găini, raţe, cîini şi pisici. Dintre toate se distingea motanul cu coada tăiată la jumătate. O combinaţie între forţă şi aroganţă! Era spaima vrăbiilor.

Într-un an ne procopsisem cu o familie de şoricei. Practic, nu-i vedeam, mama descoperea din cînd în cînd resturile. Semănau cu ceaiul organic Earl Grey. Tata îmi sugerează:
- Adu-l pe ăla cu coada tăiată.
N-a fost dificil. Era chiar încîntat de invitaţie. La scurt timp, ne-am dat seama că nu era bun vînător de şoareci. A prins doar unul pe care l-a scăpat cînd se juca cu el. Tata ne-a povestit reţeta strămoşească: Cu nuca şi castronul.

Obiecte necesare:
1. Un fund de lemn (în loc de: preferabil o bucată de sticlă).
2. O nucă.
3. Un băţ de chibrit curăţat de gămălie (gămălia de fosfor se poate utiliza ulterior la pocnitori)
4. O bucăţică de brînză (poate fi înlocuită cu mămăligă sau pîine dacă şoarecii sînt flămînzi).
5. Un castronel.

Se înfinge chibritul în locul unde a fost codiţa nucii. Se mulează brînza în cealaltă parte a chibritului. Se aşează castronul pe fundul de lemn. Se ridică castronul şi se introduce nuca cu chibritul către mijlocul lui. Castronul e precar aşezat pe striaţiunile nucii. Şoricelul va intra sub castron la degustări, va mişca chibritul, implicit şi nuca, culminînd cu castronul căzînd peste el. Ce metode moderne: arcuri care rup şoricelul în două, sau otrăvuri!?

Dar ce faci cu şoricelul viu pe care îl auzi în cazul fundului de lemn sau îl vezi în cazul celui de sticlă? Tot tata a venit cu o soluţie. Scoatem "echipamentul" afară în curte, unde era un butoi cu apă pentru udatul roşiilor. Ridicăm castronelul, şoricelul cade în apă. Cu un beţişor, îl aruncăm motanului cu coada tăiată.

Planul ăsta, îl aplicăm cu succes de trei ori. A patra oară, ridică tata castronul şi nu cade şoricelul în apă. Ne uităm amîndoi miraţi!? Odată îl văd că începe să ţopăie. Da'ce mai ţopăia!! Trage repede halatul de pe el. Şoricelul se agăţase de halat şi-i intrase pe mînecă, ajungînd pînă la subsuoară.

Am abandonat şi metoda asta. După o săptămînă, apare el cu-n motănel alb.
- Asta e Moldel.
- Moldel?
- Ştii că am avut o pisică, Molda. În memoria ei.
Moldel era tare jucăuş şi la prins şoareci nu-l întrecea nimeni. Familia de şoareci s-a mutat la alţi chiriaşi. Tare îl mai iubea Moldel pe tata şi invers. Îl conducea dimineaţa la serviciu pînă la aleea Sadoveanu.

Cu Moldel aveam însă o problemă: nu ieşea neînsoţit afară. De ce? Îi era frică. Gelos, motanul cu coada tăiată, îl aştepta răbdător, ore întregi.Cum apărea, îl lua la fugărit, muşcat şi zgîrîiat. Scăpa doar cu fuga.

Într-o zi Moldel nu s-a mai întors acasă. Trei zile l-a strigat tata, seară de seară.
S-au vehiculat trei variante ale dispariţiei:
1. L-a călcat o maşină!
2. L-a împuşcat tovarăşul vînător Pruteanu de la IAS Copou!
3. L-a omorît motanul cu coada tăiată!

miercuri, februarie 25, 2009

Pantofii

Viitorul companiei unde lucram în vara anului 1986, era în mîinile mele. Unul din clienţii noştri, SBRC * Goleta, California, nemulţumit de unele specificaţii ale produselor noastre, cere îmbunătăţiri. Însă cerinţele lor sfidau legile teoretice. Patronul m-a chemat în biroul lui:
- Te ocupi de acestă problemă. Ai tot suportul financiar la dispoziţie.

Stau eu vreo două săptămîni fară vreun rezultat. Îi sugerez să angajeze un serviciu de consultanţă. Alte două săptămîni şi doi profesori îşi dau cu părerea! Concluzia: dorinţa companiei SBRC contrazice teoria.

Aveam coşmaruri. Noaptea visam tranzistori în loc de femei... Cum romanii sînt buni la ocolit problemele esenţiale, într-o noapte îmi răsare în vis, soluţia. Fuguţa mă prezint la patron:
- Am găsit o cale de ocolire a teoriei!
Îi expun noua teorie. Sare în sus de bucurie!
- Îi sun imediat pe cei de la SBRC să ne stabilească o întîlnire.
În momentul ăla mi-am dat seama că sînt un fraier. Înainte de a-i expune soluţia, ar fi trebuit să-i cer un procent din profit, etc!

Vine şi ziua întîlnirii. Cu BMW-ul, patronul mă ridică de la domiciliu, dis de dimineţă. Prevăzător, să nu deranjez familia, îmi pregătisem de cu seară costumul cămaşa şi cravata. Deoarece SBRC era o companie din cercul războiul stelelor **, trebuia să completezi un formular pentru vizită. Te verificau într-o bază de date şi erai sau nu admis. Mai era un tip pe hol, supărat de formular. Îi dau un cot patronului:
- Ştii cine e ăsta?
- Nu.
- Neil Armstrong, primul om care a păşit pe Lună.

Sîntem admişi şi conduşi în sala de conferinţe de o tipă foarte amabilă. Văd că se uită insistent la mine!! Prezint lucrarea în faţa inginerilor de la SBRC. Sînt încîntaţi, mă felicită.

Mai bucuros e patronul. La întoarcere mă invită la un restaurant cu vedere spre oceanul Pacific. Domnişoara de la intrare ne conduce la masă. Observ că şi ea se uită insistent la mine!!

În final, pe la orele 16:00 sîntem din nou la sediul companiei nostre şi toată lumea ştie: menţinem clientul (SBRC). Şefa producţiei, Linda mă întreabă:
- E o noua modă?
- Despre ce modă vorbeşti?
Face un semn cu degetul spre pantofii mei. Unul era maro, altul negru. Toţi izbucnesc în rîs!
Seara îmi pregătisem eu hainele, dar dimineţa, pantofii i-am săltat la întîmplare din dulap. Ciudat, doar femeile întîlnite în decursul zilei au remarcat!

PS. În următoarea vineri, am primit un cec (bonus) de $1500. N-am ştiut niciodată dacă a fost pentru proiect sau pentru pantofi!

* Santa Barbara Research Center.
** Ronald Reagan, Star Wars.

luni, februarie 23, 2009

Leapşa

Am recepţionat o leapşă de la prietena mea virtuală Sisiphe:

6 lucruri care m-au făcut ieri să zîmbesc / rîd:

La Trader Joe ne-am întîlnit cu nepoţeii virtuali Kylie(6) şi
Ethan(3).

1. Au strigat:
- Tataia! Tataia!Tot magazinul s-a uitat la noi.
2. S-au rugat:
- Vrem să mergem la tine acasă! Vrem să mergem la tine acasă!
I-am luat. La început, i-am dus în parcul Laurel.
3. Kylie m-a întrebat:
- Pot să am doi taţi?
- De ce?
- Vreau să fii tatăl meu!
- Nu se poate. Eu sînt deja "bunicul tău".
4. Si-au scos pantofii şi s-au jucat la parc în ciorapi. Cînd a apărut mama lor Roxana, a aruncat ciorapii la gunoi!
5. Au hrănit cîinii pe săturate. Ethan m-a întrebat:
- Am voie să mănînc nişte bobiţe de astea?
6. Iniţial, Roxana a afirmat că a mîncat. Totuşi nu s-a opus unei ciorbe acrită cu zeamă de varză.

Le plasez mai departe: Danuţ si Dunia

1) link back to the person who tagged you.
2) post these rules on your blog.
3) share 6 things that put a smile on your face.
4) pass the tag along to 6 other fabulous blogs.
5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs.

vineri, februarie 20, 2009

Lauda Air

În martie 1993, compania de avioane Lauda Air a introdus 4 curse pe săptămînă, Viena - Los Angeles via Munchen, în cooperare cu Lufthansa. Campionul de formula întîi, Niki Lauda a copilotat chiar cursa inaugurală. Pentru a promova compania, a organizat o serie de simpozioane cu reprezentanţii turismului din zona Los Angeles.

La unul dintre acestea, care a avut loc în sala de cristal a hotelului Beverly Hills, a fost invitată şi Roşcata. Prin Roşcata, evident, şi eu. Simpozionul se desfăşura în trei părţi: o prezentare, o masă şi un spectacol. Eu am întîrziat la prezentare. Nu era permis să intri decît la pauză. Pe hol mai era un tip îmbrăcat elegant în frac negru. L-am salutat şi întrebat:
- Ai întîrziat?
- Nu, eu sînt prestidigitatorul austriac ..... care voi prezenta un spectacol de iluzionism, trucuri şi hipnoză.
- Aha!
Mi s-a tăiat respiraţia. Şi dacă tot aşteptam amîndoi, am început să-l descos:
- Care e cea mai dificilă audienţă?
- Copiii. Mintea lor nu este polarizată. Trucurile unde distragi atenţia către altceva, urmînd să execuţi numărul nestingherit, nu merg în faţa micuţilor!
- Dar hipnoza?
- Trebuie să găseşti un mediu adecvat.
Mă ia nesiguranţa.
- Sînt eu un asemenea mediu?
Mă sfredeleşte cu privirea.
- Nu.
Mă liniştesc.

Urmează masa şi spectacolul. Sfîrşitul spectacolului aduce somnul artificial al unor partipanţi, provocat prin sugestia iluzionistului. Pe unul îl cunoşteam şi eu foarte bine: Hans ..... de la Non Stop Travel. Subiecţii adormiţi executau comenzile impuse, stîrnind rîsul nostru.

La vestiar, îl abordez pe Hans:
- Ştii cînd ţi-ai scos cămaşa pe scenă?
- Ce cămaşă!?

joi, februarie 19, 2009

Ceauşescu

În drum spre serviciu am ascultat concertul pentru pian nr 2, de Rachmaninoff. Atît scărmăna interpretul clapele pianului încît am crezut că le va culege de pe jos la sfîrşit. M-am hotărît să abordez azi subiecte mai serioase.

Într-o seară a anului 1978 ne trezim la uşa apartamentului nostru din Berceni cu Didel. În fiecare mînă purta un bidon de plastic, circa 10kg fiecare.
- Bine te-am găsit Costele! Uite un bidon de vin bun din zona Huşi. Pot să dorm două nopţi la tine?
- Sigur că da. Ţi-e foame?
- Da.

Pregăteşte Roşcata ceva de mîncare şi gustăm din vinişorul primit cadou. Îl întreb:
- Pentru cine este al doilea bidon?
- Pentru Ceauşescu.
Am crezut că-mi cade paharul din mînă. Cunoşteam istoria familiei cu tatăl internat la Socola! Didel începe să rîdă şi menţionează:
- Nu ăla ... fratele lui, Ion Ceauşescu *, ministru-adjunct al Agriculturii.

Didel era inginer viticol în comuna A şi vroia să obţină un transfer în comuna B, pe lîngă Huşi.
- Crezi că reuşeşti să-l găseşti?
- Mă descurc eu.

A doua zi spre înserat apare Didel vesel şi fără bidon.
- Ai reuşit?
- Da.
M-am dus pe Primăverii şi imediat m-au acostat doi miliţieni. M-au luat la ei în gheretă şi interogat! M-am descurcat, au gustat chiar din vinişor. Mi-au recomandat să stau în gheretă să nu mă aresteze Securitatea!
- Ai stat mult?
- Cîteva ore. Am jucat table cu unul din ei. Mai tîrziu m-au băgat în holul casei unde locuia Ceauşescu.
- Şi ...
- Cînd a ieşit soţia lui, i-am dat bidonul şi explicat situaţia mea.

La următoarea vizită în Iaşi, am întrebat-o pe mama:
- Ce mai ştii de Didel?
- A reuşit să se transfere. Are pile mari la ministerul agriculturii!

* Ion Ceauşescu a fost coleg de cabinet cu Angelo Niculescu, socrul fostului premier Adrian Năstase.

miercuri, februarie 18, 2009

Les Souvenirs

O cititoare permanentă mi-a trimis cîntecul Les Souvenirs de Juliette Noureddine.

Acolo am găsit comentariile: Je crois que c est la plus belle quelle ai é écrite. Merci beaucoup pour cette chanson!!!

Versurile cîntecului.

Greva foamei

În anii ’80, greva foamei era una din ultimele opţiuni în lupta pentru obţinerea paşaportului de plecare definitivă. Securitatea făcea toate eforturile pentru ca lucrurile să rămînă neştiute. Îmi amintesc de deviza unui student la Regie pe care îl porecleam Bernoulli: primii şapte ani sînt grei, pînă treci în anul trei! La greva foamei primele trei zile sînt grele pînă treci de la metabolismul extern, la cel intern.

O urmăream pe Roşcata cum hrănea copilul şi arunca resturile.
M-aş fi aruncat imediat în coşul de gunoi să le recuperez! După trei zile situaţia se schimbă. Nu te mai interesează mîncarea. Multe din problemele grave care frămîntă omenirea în ziua de azi (foamete, poluare, etc) s-ar rezolva dacă savanţii ar reuşi cumva să schimbe omul pe metabolismul intern. Atenţie, dacă perioada de metabolism intern se prelungeşte prea mult, este posibil ca organismul să nu mai basculeze la metabolismul extern. De exemplu: dacă ziarele vorbesc cu un cetăţean în a 50-a zi de greva foamei, acesta este un mort care încă vorbeşte.

După două săptămîni, seara, m-am prezentat la camera de gardă a spitalului de urgenţă din Bucureşti. Eram numai piele şi os. Treceau 5 minute pînă revenea pielea la normal dacă mă ciupeam. Doctorul stagiar mă suie pe patul mobil, mă ascultă cu stetoscopul, mă pipăie şi strigă la asistent:
- Ionică, du-l repede la chirurgie. A pierdut mult sînge.
- N-am pierdut sînge!
- Ia te uită, abia merge, părcă-ar fi din Biafra şi vociferează!
- Am fost în greva foamei.
Se repede la telefon şi cheamă doctorul de gardă. Sînt transferat la un salon cu vreo 30 de bolnavi, schimbat, perfuzat şi chestionat. Cadrele medicale roiesc în jurul meu. Sînt atracţia salonului.

A doua zi de dimineaţă, o asistentă îmi aduce o cană de ceai şi se pregăteşte să mi-o servească cu linguriţa.
- Nu sînt handicapat, pot să beau singur.
- Mi-a indicat doctorul. Trebuie să beţi încet, cîte puţin.
Rămas singur, beau puţin. Era delicios. Mai beau puţin. Parcă era şi mai bun. Uşor, uşor beau toată cana. Mi se face rău. Asistenta apare de undeva.
- V-am spus să nu beţi toată cana!?
- Nu m-a mai durut aşa rău burta de cînd eram mic.

Perfuziile:
Mie îmi găseau venele uşor pentru că erau la suprafaţă. Trebuia să stau cu mîna întinsă ore în şir! Am observat cum regla asistenta picăturile. Cînd pleca, le măream frecvenţa. Inima bătea mai repede, dar scăpam de perfuzie rapid. După perfuzie, urmăream salonul. Ciudat, bolnavii înalţi de statură aveau pijamale scurte; cei mici, pijamale lungi.

A treia zi n-am mai fost atracţia salonului. Un pacient prahovean refuzînd să fie dus la chirurgie, a decedat. I-au legat o sforicică cu-n cartonaş la degetul mare de la piciorul stîng.

Din nou acasă. Bucurie. Un colţ de pîine veche părea biftec tartar.

Fumatul Interzis

Cei care s-au lăsat de fumat sînt mai antifumători decît nefumătorii. Adică m-am bucurat sincer cînd au interzis fumatul în avion. În povestirea Helga, eram plasat în ultimul rînd al avionului, la fumători. Lîngă mine mai era un loc liber. Nu mă deranjau fumătorii. Pe atunci fumam şi eu... Mă deranjau cei care aveau loc la nefumători şi veneau la scaunul liber să fumeze. Era un du-te vino necontenit pe acest scaun.

Cînd s-a interzis fumatul, fumătorii înrăiţi, precum Costache, au experimentat metode de fumat originale. La toaletă, repera sensorul de fum şi-l acoperea cu o mînă. Ridica capacul la WC şi cu un picior era pregătit să apese pedala de apă. Aprindea, trăgea adînc în piept două fumuri, arunca ţigara în WC, simultan trăgea apa şi trîntea capacul. Rapid afară.

Dacă nu găsea sensorul, folosea un ziar cu mîna rămasă liberă. Pe cît posibil,cu mişcările ziarului, direcţiona fumul spre WC.
Pînă l-au prins.

Cu altă ocazie, într-o cursă transatlantică, mă uitam la film. Pentru a evita înghesuiala, mă hotărăsc să merg la toaletă înainte de sfîrşitul filmului. Semnul pe uşă era verde, apăs clanţa. În momentul respectiv, uşa se deschide şi iese un tip profund speriat. Înţeleg motivul: fumase. Încui uşa, desfac şliţul, cînd: BUM, BUM, BUM. Trag şliţul, deschid uşa: Helga.
- Aţi fumat?
- Să fii mata sănătoasă, m-am lăsat acu' şapte ani.
- Suflaţi!
Îmi era niţel jenă să-i suflu în faţă! După cină, etc!! Îi suflu uşor.
- Mai tare!
Suflu cu putere. Se retrage, categoric nu eram eu fumătorul.
- Aţi putea să-l identificaţi pe fumător?
Deoarece ieşise speriat, îl aveam clar în memorie, dar am
minţit-o:
- Nu l-am remarcat.

Rezolv problemele de toaletă. Ies pe culoar şi încep să mă uit la pasageri. În stînga, un tip aducea perfect cu fumătorul. În dreapta, altul semăna leit. Şi aşa mai departe ...

marți, februarie 17, 2009

Radio Iaşi

Prietena prietenului meu Nichi din clasa a zecea se numea Daniela C. Pe lîngă alte calităţi, avea o voce cristalină şi au angajat-o reporteră la o emisiune pentru tineret, la Radio Iaşi. Odată cînd ne plimbam toţi trei pe strada Lăpuşneanu, Daniela ne întreabă:
- Nu vreţi să-mi daţi un interviu?
Nichi acceptă imediat. Eu mă codesc. Nu sînt prea dibaci. Cu Radio Iaşi eram familiar. Din nucul locuinţei noastre de pe strada Ralet, mă suiam pe magazie (fost garaj) şi spionam activităţile de la Radio Iaşi.
- Ce fel de întrebări?
- Simple, o să ţi le scriu.
- Bine.
Nu vroiam s-o supăr, îmi plăcea tare mult de sora ei. Daniela, care cunoştea bine obiceiurile reportericeşti, revine:
- Vreau să-mi răspunzi la ultima întrebare exact cum te învăţ eu.
- Care e ultima întrebare?
- Ceva de genul: cine te-a ajutat în obţinerea rezultatelor bune la învăţătură? Iar tu răspunzi: cadrele didactice îndrumate de partidul comunist.
- Bine.

Ne prezentăm noi la Radio Iaşi şi înregistrăm cu brio acest reportaj. Urma să fie difuzat urmatoarea joi.

În joia cu pricina apare tata de la servici. Mă reperează:
- Am ascultat interviul tău la Radio Iaşi.
Nu ştiam că ascultă postul ăsta! Dau din umeri.
- Păi bine mă, tu mulţumeşti partidului? Da' eu şi cu maică-ta care te-am crescut?!

Iar am dat cu băţul-n baltă. Promit în capul meu: la următorul interviu o să mulţumesc de la început părinţilor. Din pacate ăsta a fost ultimul meu interviu la radio.

luni, februarie 16, 2009

Varşovia

La sfîrşitul anilor 70, am strîns bănuţ lînga bănuţ, am aplicat şi am fost aprobaţi pentru o excursie de revelion la Varşovia prin ONT. Excursia (via Liov) era mai mult pe tren. Am ajuns la gară seara cu întirziere şi ne-am suit în vagonul de dormit clasa a II (compartimente cu trei paturi). Vagonul destinat excursiei funcţiona după principiul: primul venit, primul servit la alegerea locurilor. Înaintea noastră două surori pe la 40 de ani, fiecare cu bagaje voluminoase, se căţărau cu greu pe scară. Ştiam că unii excursionişti se ocupau cu comerţul stradal.
Mi-a trecut şi mie prin cap să recuperăm din bănuţi. Nu ştiam ce se cere în Polonia şi nici prietenii mei habar n-aveau. Bagajele nostre constau dintr-o geantă cu lucruri absolut necesare.

Mai rămăseseră doar două compartimente libere. Pentru oarecare motiv, una din surori a intrat într-un compartiment, a doua în celălalt, ocupînd paturile de jos. Roşcata şi-a ales patul din mijloc iar eu pe o scăriţă, la cucurigu.

Pînă la plecarea trenului, la o ţigară pe culoar, admiram peroanele Gării de Nord. În final au apărut şi ultimii doi tineri excursionişti, tot plini de bagaje. S-au instalat în ultimul compartiment şi au ieşit la fumat.

Exista vorba: tinerii, elevii, militarii şi studenţii se împrietenesc imediat (poate ar trebui actualizată şi adăugat bloger-iştii)!
Mi-au întins mîna şi s-au prezentat:
- Gigel.
- Mirel.
Ne-am potrivit! Gigel mă întreabă:
- Ai multe bagaje?
- Nu.
- Pot să pun şi eu o geantă la tine în compartiment?
Ridic din umeri.
- Dacă vine vameşul, taci. Dacă te întreabă, spui că e a lui Gigel.
- Bine.
Mută geanta la noi în compartiment. La el în compartiment are tot poziţia la cucurigu. E nemulţumit! Mi se adresează tare:
- Costele, ştii că vameşii romani controlează mai mult pe cei din paturile de jos?
- Nu.
Surorile se agită. Una din ele se duce la cealaltă. Se sfătuiesc. Una mi se adresează:
- Domnule, nu vreţi să schimbăm paturile?
- Desigur.
Istoria se repetă cu Gigel.

Dimineaţa trecem fără incidente în Uniunea Sovietică. Aici sîntem coborîţi din vagon, fără bagaje şi aşteptăm schimbarea roţilor *, într-o cameră aparţinînd vămii ruseşti. Ne relaxăm pe băncile de aşteptare. Gigel comentează tare:
- Data trecută ne-au controlat la piele!
În faţa noastră, surorile aşezate pe o bancă, se agită iar! Se îndreaptă către toaletă şi se reîntorc uşurate. Gigel şuşotind:
- Ţi-am spus eu că au bijuterii.
Ne reîmbarcăm. Nu ne-a controlat nimeni.

Undeva pe teritoriul sovietic, apare în compartiment un soldat care se uită cu o lanternă sub patul de jos. Îl întreb ceva în ruseşte. Nu răspunde. Mai încerc o dată. Tot fără rezultat.
La vreun sfert de oră, Roşcata îmi spune:
- Uite ce am găsit!
Îmi arată un mănunchi de chei ciudate. Unele patrate, altele triunghiulare etc.
- Cred că le-a pierdut soldatul ăla. Dă-i-le înapoi.

Îl găsesc în burduful dintre vagoane, aşezat pe una din plăcile metalice, cu capul între genunchi. Invincibila armată roşie reprezentată prin soldatul Volodia se dezintegra moral sub ochii mei. Plîngea.

Îi arăt cheile:
- Spasiba.
Vorbim în limita posibilităţilor mele lingvistice. Ar fi stat la arest dacă pierdea cheile!

Spre deosebire de Romania unde trenul trece prin sate şi oraşe (mai vede omul o gaină, o capră, un porc); în Uniunea Sovietică, trenul le ocoleşte. Vezi doar cîmpul nesfîrşit.
Odată ajunşi în Varşovia sîntem cazaţi la hotel. A doua zi ne prezentăm la turul oraşului cu autobuzul, inclus în preţul excursiei. Eu, Roşcata, şoferul şi ghida. Ceilalţi turişti romani preferaseră tîrgul de vechituri.

Am petrecut un revelion plăcut unde am învăţat noi cuvinte poloneze: Şceşlivegu novegu roku **. Menţionez, eu mai ştiam nişte cuvinte de la o studentă poloneză, pe care am cunoscut-o în tabăra internaţională de la Costineşti: Cohaş mne ***?
Mă întreaba des, aşa că le-am memorat.

Întoarcerea s-a lăsat cu multă bere poloneză cumparată de Gigel care reuşise să vîndă două Rolex-uri false. Am fost şi noi invitaţi.Invitatul de onoare era însă securistul grupului. Se deconspirase după mai multe beri. Totuşi mă întrebă:
- Oare de unde are Gigel atîţia bani?
Gigel s-a sesizat şi i-a răspuns categoric.
- Strîngem sticlele goale, luăm garanţia şi cumpărăm altă bere.

* Distanţa între şinele de cale ferată în Rusia este diferită de cea din Romania.
** Un an nou fericit!
*** Mă iubeşti?

vineri, februarie 13, 2009

Cum am scris povestirea frigiderului Zill

Pe la 14:00, mi-am terminat toate treburile de servici şi m-am apucat să scriu despre Zill. Am vrut să încep povestirea grandios:
Razele strălucitoare ale soarelui unei dimineţi de vară, pătrund prin ferestrele modestului nostru apartament din Bucşinescu, luminînd frigiderul defunct Fram.

Am realizat că n-am timp s-o termin în felul ăsta, la 16:20 trebuia să fiu în faţa medicului de familie. De fapt, eu am cerut o trimitere la medicul de ochi, însă după noile reguli ale asigurării HMO, trebuie să cer aprobarea celui de familie mai întîi. Am terminat rapid povestirea şi trimis-o prin email Roşcatei. La 16:45 eram în faţa doctoriţei Norma Ramirez, cu tensiunea, temperatura şi greutatea luată. Cînd eram în Romania nu-ţi lua nimeni chestiile astea. Intrai la doctor şi te întreba:
- Ce te doare, bă?
Aici însă dacă te duci a doua zi, iar te suie pe cîntar de parcă
te-ai fi îngrăşat de la o zi la alta.

Doamna doctor îmi spune:
- Ochii ca ochii dar ai tensiunea niţel mărită! Relaxează-te 10 minute. Mă lasă singur. Vorba romanească: unde dai şi cît e ceasul! Încep să studiez afişele de pe pereţi. Găsesc şi cazul meu. Mă îngrozesc. Interpolez, riscul de a avea un atac de inimă: este x3. Văd că cei cu tensinea mea + 2 au riscul x8, mă mai liniştesc.

Doamna doctor revine şi eu am aceeaşi tensiune. Mă ascultă cu stetoscopul. Mă întrebă:
- Exersezi?
- Doar la tastatura calculatorului.
- Drugs?
Sînt puţin confuzat. În limba engleză drugs e folosit şi-n sensul de droguri dar şi la medicaţia normală. Este mai explicită:
- Metanfetamină?
- La vîrsta mea???
- Acum e chiar mai bună.
Îşi dă seama c-a exagerat şi rîde. Îmi scrie o reţetă ilegibilă.

Merg la farmacie. Îmi spun să revin peste jumătate de oră. O vizitez pe Roşcata la servici. Îi rîde faţa, am înţeles că povestirea cu frigiderul i-a plăcut. Mă întreabă:
- De unde ai scornit grădina Copou şi cofetăria Pitic?
- Nu le-am scornit, e adevărul adevărat.

Iar la farmacie şi direct acasă pe google să văd dacă găsesc cofetăria Pitic la Vaslui. Există, numai că s-a transformat după revoluţie în crîşmă. Surpriză, găsesc şi un bar nou: La Chiloţii Spînzuraţi! Mă reprogramez să-l vizitez cu proxima ocazie.

Citesc atent indicaţiile medicamentului de tensiune. Iau prima pastilă cu un pahar de Viognier californian.

joi, februarie 12, 2009

Frigiderul Zill

Într-o zi frumoasă de vară, frigiderul nostru Fram a decedat. Poate că-l dezgheţam noi în mod barbar cu cuţitul? Eu fiind student şi pierde-vară, primesc o sarcină de la tata.
- Băi Costele, ia banii ăştia.
Îmi dă un vraf de bani cu Casa Scînteii. Eu mă uit nedumerit!
- Te duci mîine la Vaslui la ICRA... şi-l cauţi pe tovarăşul gestionar Plesnicute. Eu i-am telefonat. Cumpărăm un frigider Zill.

Mi-am revenit, toată lumea ştia cît de voinic e soldatul rus care trece cu ţigara aprinsă prin apă! Iar fabrica de frigidere Zill se putea transforma în 24 de ore, în fabrică de tancuri!
- Trebuie să-i dau un ciubuc?
- Nu, îl cunosc de mult pe Plesnicute. Am aranjat să-l livreze mîine.

A doua zi, mă arunc într-un personal la Nicolina şi pe la 10:00, îl găsesc, sănătos şi vesel, pe tovarăşul Plesnicute. Mă trimite să plătesc la casă şi-mi spune:
- Vină înapoi pe la 14:00, e un camion care îţi va transporta frigiderul acasă.
Să mă aflu în treabă, îl întreb:
- Vin multe Zill-uri la Vaslui?
- Luna asta a fost singurul.

Era 11:00, ce să fac eu prin Vaslui? Vizitez grădina Copou, foarte frumoasă şi bine menţinută. La întoarcere, spre centru văd cofetăria Pitic. Mai bună ar fi o bere şi-o friptură! Pe străzi nimeni, un oras pustiu!

Mă decid pentru restaurantul Parcul Trandafirilor, la gradină, afară. Surprinzător şi aici sînt singurul client! Imediat apare chelnerul.
- Poftiţi înăuntru.
- E mai frumos afară-am zis eu.
Pare oleacă stingherit!
- De ce nu e nimeni pe străzi?
- Azi e ziua în care se dă apă caldă şi ştiţi: se spală, spală rufe sau spală pe alţii.
Sînt pe deplin lămurit. Îmi aduce friptura cu castraveciori muraţi.

Nici n-apuc să tai prima bucăţică. Sînt asaltat de un stol de muşte. Cu o mînă trebuie să le alung necontenit. Renunţ la tăiat. Muşc direct din friptură. Mă salvează chelnerul.
- V-am spus că e mai bine înăuntru.
- De unde vin atîtea muşte?
- De circa un an, vecinii noştri au un morman de gunoi în curte. Ne-am plîns şi la primărie!

La masa de seară, tata a băut prima lui bere răcită de noul nostru frigider Zill.

miercuri, februarie 11, 2009

Antedatat (1)

La începutul lunii ianuarie 1984, primim telefonul mult aşteptat de la secţia paşapoarte a municipiului Bucureşti. O voce gravă:
- Luni, orele 10, să vă prezentaţi la sediul nostru din strada Iorga pentru a ridica paşapoartele fără cetăţenie.

Acolo erau prezente şi alte persoane, în total vreo 20. Apare tipul care ne-a sunat cu un mănunchi de paşapoarte, majoritatea maro (fără cetăţenie). Le împarte. Fiecare verifică documentul vieţii lui. Un el şi o ea încep să sară în sus, să se pupe zgomotos, extrem de excitaţi.
Noi, ceilalţi ne uităm miraţi la ei!
Consideraţi cazul nostru: eram după 2.5 ani de lupte cu autorităţile comuniste. În această perioadă am fost daţi afară sau mutaţi disciplinar din servici, am fost "audiaţi" de nenumărate ori, am scris sute de memorii, culminînd cu greva foamei. Mie mi se părea normal să-mi îmmîneze ăla paşaportul. Îi întreb pe ţopăitori:
- De ce vă bucuraţi aşa tare?
- Îmi arată data emiterii paşaportului: 21 decembrie 1983.
- Şi care-i problema?
- Ambasada americană ne-a comunicat că vor avea dosar de emigrare* toţi cei cu paşapoartele emise în 1983.
Şi birocraţia este cîteodată folositoare! Ei le antedataseră să expire mai devreme şi să ne mai încarce peste 3 luni cu 500 lei.

* Pînă în august 1982 să ai un dosar de emigrant SUA era suficient să te prezinţi la ambasadă şi să completezi un formular. Din 1982 au introdus condiţia: sponsorizarea de către un cetăţean american. După 1983, copleşiţi de cereri, au sistat întocmirea acestor dosare. Se căzneau să le rezolve pe alea vechi.

O'Mătura

Supravieţuirea liquor store-urilor de cartier (nişte alimentare) în competiţia cu super market-urile s-a datorat beţivilor şi gospodinelor de moment. Ele descopera în timpul preparării cinei lipsa unor produse de bază (ouă, smîntînă, ulei, etc) care trebuie imediat procurate. Împrumutul de la vecini nu se obişnuieşte în SUA.

Proprietarul liquor store-ului de lîngă fosta noastră locuinţă în Hawthorne era irlandez, Mc.....
El întîmpina clieţii cu vorbe călduroase şi o mătură rezemată lîngă casă. La plata cumpărăturilor ridica fiecare obiect în parte şi-l înregistra la casă. În final, atingea coada măturii şi înregistra corespunzător preţului ei. Clienţilor care nu verificau bonul, le ura noapte bună. Celor care se prindeau de schemă şi vociferau, le răspundea:
- Credeam că vreţi şi mătura asta!
Împingea mătura mai departe de casă. După plecarea clientului pricinaş o reaşeza în locul ei favorit, gata de vînzare următorului fraier.

Cel mai vîndut obiect din magazin era singura mătură din inventar.

marți, februarie 10, 2009

Iliuţă

Iliuţă s-a retras din blogosferă in stilul caracteristic:

"Zdrîngu, beleaua babei, a plecat. N-aţi înţeles încă? S-a terminat. Ăuvăr. Kanieţ filma. Hai valea!"

Dacă intenţionează să-şi viziteze colegii pozaţi în fundalul Marelui Canion, mi-ar face plăcere să-l aştept la LAX cu un carton în mînă. Pe cartonaş va scrie: Ţţţ (fost Mmm).

vineri, februarie 06, 2009

Helga

Bancul zilei în ziarul de Iaşi:

Stewardesa Tarom către un călător:
- Doriţi cina?
- Ce pot să aleg?
- Da sau nu.

Mi s-a întîmplat ceva similar pe Lufthansa.
Fiind plasat în ultimul rînd al avionului, stewardesa Helga, mă întreabă înainte de servirea cinei:
- Ce doriţi pui sau vacă?
- Pui.
- Nu mai avem.
- Păi de ce m-aţi mai întrebat!
- Trebuie să respectăm regulamentul.

joi, februarie 05, 2009

Şura berzelor

Într-o dimineaţă cînd eram student şi bunicul meu pensionar la CAP cu 75 lei pe lună, stăteam pe prispă şi admiram gospodăria lui. Îl întreb:
- La ce te gîndeşti tataie?
- Dăcă arde şura unde dorm vrăbiile!
Zîmbesc, zîmbeşte şi el.
- Hai să dărîmăm şura berzelor.
- Cînd?
- Acum.
Ne apucăm de treabă. În acoperişul de stuf am descoperit: o puşcă cu baionetă din primul război mondial şi două sticle de ţuică cu dop de ciocălău. Bunicul mi-a dat baioneta cadou şi a aruncat puşca în rîpă. Azi ar fi fost obiect de colecţie.
La masa de prînz am băut o sticlă de ţuică. Era trezită dar încă bună. La masa de seară, bunicul strigă:
- Anicuţo, adă sticla de ţuică?
- Care sticlă!

miercuri, februarie 04, 2009

Nea Caisă

Bufetul institutului din Bucureşti era situat la intrarea principală. Vorba vine. Era modă atunci, s-o ţină pe cea principală închisă, iar o intrare secundară devenea automat principală. Camera dreptunghiulară, care acomoda bufetul, era despărţită în două de un frigider cu vitrină. Frigiderul era multifuncţional: separa bucătăria de sala de mese fără scaune (la varice), păstra salamurile şi brînzeturile care se vindeau imediat şi servea de reazem clienţilor obosiţi de aşteptat. Prin 1979 s-a schimbat gestionarul. Băieţii l-au denumit instantaneu: nea Caisă.

Vă prezint cîteva instantanee din activităţile bufetului:

1. După preluare, nea Caisă a modificat regulile de cumpărare. Se vindea numai la multipli de 100g şi la bucată. Cînd i-am fost prima dată client, am înţeles schimbările: nea Caisă socotea greu. Dacă cereai mai mult de 4 produse, te întreba:
- Cît costă?
- Pai mata trebuie să-mi spui preţul total!

2. Altă dată îl văd pe culoarul etajului unde lucram, în timpul programului de lucru ,cu o ceaşcă de cafea în mînă.
- Bună ziua.
- Ai comandat o cafea?
- Nu.
- Mi-a comandat cineva prin telefon o cafea şi am uitat numărul camerei!

3. Tocmai îmi venise rîndul să comand, nea Caisă prăjea un cîrnat la tigaie pentru tovarăşul Ispăşoiu, secretarul de partid al institutului.Cînd să-l plaseze în farfurie, îl scapă lîngă aragaz. Îl ridică, se transformase din cîrnăcior oltenesc în salam bărbos. Cum Ispăşoiu se delecta cu lectura ziarului Scînteia, şterge viguros salamul cu prosopul, îl aşează delicat în farfurie şi-l ornează cu frunze de salată. Menţionez că prosopul folosit în acestă operaţiune era versatil. Cu acelaşi prosop ştergea farfuriile spălate, mesele şi chiar pe jos, cînd nu era băgat în seamă de clienţi.

4. Vară, căldură mare. Ferestrele bufetului prevăzute cu plase îmbîcsite şi rupte priveau către curtea interioară a institutului. Nea Caisă tăia parizerul în felii sănătoase şi le aranja pe o farfurie. O muscă năbădăioasă îl deranjează aşa de rău încît: pac, dă cu felia după ea. N-o nimereşte din prima. Succes la a doua lovitură. Sterge felia cu prosopul si poftă bună.

luni, februarie 02, 2009

Teze la limba romană

În clasa a IX-a profesoara noastră de limba romană se numea Pop Adela. Elevii insinuau că ar fi fost adevărata Adela din romanul cu acelaşi nume de Garabet Ibrăileanu. Nu îmi mai amintesc de teza la limba romană. Ultima dată cînd am vorbit cu domnişoara Adela a fost în clasa a XI-a:
- Caută-l urgent pe Nichi!
- Ce s-a întîmplat tovarăşa profesoară?
- Fratele lui, Mili (clasa a VII-a) a pus un praf pe bănci şi toţi copii au început să strănute.

Din clasa a X-a, profesorul de limba romană, tovarăşul Calistru Eugen, în afara notei, comenta tezele în clasă, ironizînd autorii. Eu am compus o teză originală cu niscaiva cacofonii. Mi-a pus nota 8 şi mi-a scris:
"Îmbrăcat în frac şi-ncins cu-n curmei de tei"

În clasa a XI-a m-am prins de subiect şi n-am studiat. Mi-am perfecţionat un sistem de copiat pe care nu pot să-l divulg. Intenţionez să-l patentez. Mi-a pus iar nota 8, cu notiţa:
"Un sac străin cîrpit cu petice proprii"

În clasa a XII-a, eu am scăpat de ironiile lui. Totuşi, el a comentat tezele colegilor mei. Pentru posteritate, îi rog să-mi comunice aceste comentarii.

De la Magnus (februarie 3, 2009):
ELEV: Tovarăşe profesor, pot să deschid geamul?
PROF. CALISTRU, privind peste ochelari: Stiu eu dacă poţi? Încearcă!

De la Nicu C. (februarie 3, 2009):
Costica, m-am uitat pe blog, tocmai voiam sa-ti spun de ..."in frac, da' incins cu un curmei de tei!"... Daca nu mai insel, cred ca Zum (sau altcineva?) a avut intr-o teza de romana expresia "criminal feros"... A fost mare haz. Cu drag, Nicu.

De la Mihaela O, acum Mihaela C. (februarie 4, 2009):
POVESTIND UN ROMAN, FARA SA-L FI CITIT, AM SPUS:
-"TARANII S-AU DUS LA ORAS SI AU CUMPARAT"... PENTRU CA IN MACULATOR ERA SCRIS "AU LUAT"
..... de fapt ei prădaseră un magazin. Am luat nota 9 şi n-am fost sancţionată pentru că nu citisem cartea. M-am revanşat cînd am avut ocazia. Nepoata d-lui profesor, eleva mea (la o clasă de filologie), a avut nota 10 la matematică pe toată perioada liceului.

De la Mariana K. (februarie 5, 2009)
Deocamdata nu am reusit sa-mi amintesc "perle" de-a lui Calistru. Mi-l amintesc cum statea in fata clasei cu zimbet ascuns si debitind cu ironie observatii asupra "capodoperelor" noastre si parca avea o slabiciune pntru Nusa... Toate cele bune, Mariana

Manhattan Beach

Cînd locuiam în oraşul Hawthorne din California, situat la numai 7 mile de Pacific, obişnuiam să mergem uneori sîmbăta la plajă, în oraşul Manhattan Beach. Trăgeam maşina la umbră în lotul nr 2, prevăzut cu aparate de parcat (25c/oră) şi eram la numai 100 de metri de ocean.

Odată, la plecare, urcînd alene strada în pantă către parcaj, obosiţi, înroşiţi şi înfometaţi, opreşte în trombă chiar lîngă noi, un camion mic. Imediat în spatele lui, la circa 5m, frînează un Ford Mustang. Din camion se dă jos un tip cu parul alb, din Mustang doi tineri.

Încep să se certe de la distanţă. Eu, cu prosoapele în mînă şi mentalitatea romanescă, stau şi ascult curios. Roşcata, mai precaută, a tras copilul pe o alee laterală. Discuţia în loc să se potolescă, se încinge. Unul din tineri zice:
- Vrei să ne batem?
Nu aşteaptă răspunsul, îşi scoate ceasul, îl predă prietenului şi îşi suflecă mînecele. Văzînd aceste pregătiri, tremurînd uşor, tipul cu părul alb se repede în camion şi apare cu un pistol.

Foarte interesat de sfirşitul conflictului, nu mă clintesc de pe trotuar. Sînt singurul spectator situat strategic la mijlocul distanţei dintre cele două tabere. Roşcata era departe, pregătită să intre în curtea unei vile.

La apariţia pistolului, tinerii s-au urcat urgent în Ford şi valea. Tipul la fel, în urmărirea lor. Asta a fost norocul vostru, altfel nu aţi fi citit acestă întîmplare americană. Nici ştirile de seară la TV şi ziarele de a doua zi n-au relatat-o.

duminică, februarie 01, 2009

Doina (I)

Sora mamei cea mai mică, mătuşa mea este cu numai 7 ani mai mare decît mine. Cu alte cuvinte cînd eram de 6 ani, ea avea 13.

Dacă Doina este un cîntec de suflet, de iubire şi de dor, Doiniţa nostră nu era deloc blîndă. Cînd pleca bunica de acasă, rămîneam sub comanda ei. Dacă nu executam sarcinile, şi precizez că erau numeroase, mă lua la tăbăcit.

Mai ripostam dar pînă la urmă fugeam la mătuşa Bălaşa, sora bunicii, şi-nchideam uşa-n urma mea cu zăvorul. Mătuşa Bălaşa mă lua în braţe şi-mi şoptea:
- Nu-ţi fie frică!
Dar şi ei îi era frică de Doina, care între timp bătea de zor în uşă, zbierînd:
- Deschide-mi uşa, să-l omor.

Mă abuza verbal şi cînd era bunica acasă:
- Eşti un bou!
Eu nu mă imaginam înjugat la car, păşind alene pe uliţa satului şi replicam:
- De ce?
- Nu ştii pe ce lume trăieşti.
Încă nu-l citisem pe Immanuel Kant aşa că singura scăpare:
- Parcă tu ştii?
- Eu trăiesc pe lumea celor vii.

După mai mulţi ani am întrebat-o pe bunica de ce era Doina aşa aprigă şi arţăgoasă. Mi-a explicat că, fiind copil procreat la bătrîneţe, a fost răsfăţată. Să compenseze şicanele sistemului socialist, toate surorile şi fraţii au ajutat-o la nevoie.
- Despre ce şicane vorbeşti?
- La scoala elementară, învăţătorul o punea să scrie pe tablă: sînt fată de chiabur, sînt fată de chiabur, sînt fată de chiabur, etc. Cînd umplea tabla, îi arata învăţătorului, o ştergea şi o lua de la capăt, toată ziua.

Urmează Doina (II): vizita ei cu Mircea (soţul) la Los Angeles, poate chiar Doina (III): proces, martori, partea vătămată, etc. Acestea necesită documentări suplimentare din partea mea.