miercuri, decembrie 30, 2009

Pozele de Sărbători


Mai amîn, Norocul, loteria şi Wilson (III); e greu de scris între sărbători. Fetele au fost într-o excursie la San Francisco iar eu m-am ocupat de copaci. Deoarece blogul se încarcă greu, am plasat pozele de sărbători la Pozili lui Costel.

La Mulţi Ani!


miercuri, decembrie 23, 2009

Norocul, loteria şi Wilson (II)


Acum vreo 9 ani participam la o petrecere organizată de Mircică. Mulţi invitaţi, mîncare şi băutură pe săturate, atmosferă de voie bună. Georgică învîrtea micii pe gratarul sferic. Grăsimea picura pe jăratec, flăcările învăluiau micii. Se oprea din întors, lua o gură mare de şpriţ şi pulveriza neuniform* grătarul. Un musafir întreprinzător ne întreabă dacă vrem să participăm la tragerea loto din ziua respectivă.
- Fondul de cîştiguri este de 37 de milioane. Poate-l nimerim.
Întocmeşte o listă, colectează banii şi dă fuguţa la Liquor Store. Între timp, un tip grizonat se agită:
- Uitaţi-vă la mine. Cum arăt?
Nu vedem nimic special, un bărbat aprope de pensionare.
- Sînt tomnatic, ba nu chiar iernatic! Dacă cîştigăm, merg în Romania şi-mi iau o nevastă tînără.

Rîsete, spontan fiecare începe să-şi depene visele, în caz de ... O duduie vrea casă cu vedere la Pacific, Viorel îşi doreşte o barcă de agrement, altul vrea să cumpere compania unde lucra, etc. Îi vine rîndul şi lui Georgică:
- Vreau să-l cumpăr pe Wilson.
Nedumerire generală, iar tipul grizonat:
- Cine-i Wilson?
- Cîinele lui Costel.
Iar rîsete, musafirii şi-l închipuie fară o doagă! Intervin:
- Wilson nu-i de vînzare.

Pentru înţelegerea acestei situaţii voi descrie în următorul blog cele două personaje: Georgică şi Wilson.

* Avea un dinte frontal lipsă de la o încăierare de bar. În cazul unor confruntări e bine să-l ai în tabăra ta!


luni, decembrie 21, 2009

Norocul, loteria şi Wilson (I)


Dacă ne referim la jocuri, norocul este abilitatea unor persoane de a cîştiga. Îi simţim prezenţa nedefinită şi-l testăm prin loterie. Habar n-am cine a inventat loteria; un dibaci! Statul a sesizat potenţialul şi sub pretextul protejării populaţiei a transformat-o în monopol. Sfidînd legile economice, loteria este întodeauna profitabilă. Săracii joacă mai mult decît bogaţii. Iar potul creşte în perioadele de criză. Dacă studiezi lista cîştigătorilor din California, îţi vine să-ţi schimbi numele în Martinez sau Rodriguez!

Fiecare joacă după metoda lui. Costache juca zilele de naştere: personală, a rudelor şi a nevestei. I-am sugerat ziua de naştere a avocatului pentru că l-a menţinut cînd a schimbat nevestele! Dănuţ menţine aceleaşi numere:
- Dacă îţi pierzi nevasta la mall, stai liniştit pe bancă şi sigur apare ea.
Pentru nehotărîţi: în Romania extrăgeai numerele dintr-un borcănel, în America le selectează calculatorul (quick pick).
Şi la serviciu se joacă colectiv pentru creşterea probabilităţii. Acolo e musai să participi; altfel o să-ţi dai pumni în cap dacă ceilalţi cîştigă!

De mic, am intrat în teritoriul loteriei, prin lozul în plic. Tata:
- Să tragă şi Costel.
Eu mi-aş fi luat vată de zahăr sau acadele. Nu e prima dată cînd părinţii pretind sacrificiul pentru copii. Mai auzisem:
- Anul ăsta mergem la mare pentru ăla micu!
Să revin la lozul "necîştigător" sau eventual "mai trage o dată", în alte cuvinte:
Loz în plic hîrtie bună
Dai trei lei şi iei o ....
Mai tîrziu s-au descoperit nişte salariaţi îndemînateci ai loteriei care desfăceau capsele, încasau lozurile cîştigătoare şi recapsau pe celelalte.

În 1984, proaspăt rezident al oraşului Hawthorne, mă aprovizionam de la un magazin alimentar mai amărît dar ieftin, Topvalue. Magazinul era frecventat mai mult de emigranţii mexicani şi odată a organizat o loterie pentru clienţi. Am participat şi cîştigat pentru prima oară în viaţă: $10. Mă încadram pozat fericit în reclama lor locală pentru că Visarion rima cu deţinătoarea marelui premiu ($25): Conception.

Lozurile americane de $1 nu au capse. Se răzuiesc cu unghia sau o monedă. Repet şi eu povestea părintilor, îi cumpăr lui Iris un loz. Odată o văd sărind energic, ca domnul Geoană:
- Am cîştigat, am cîştigat, ...
Pentru o clipă m-a cuprins o moliciune ciudată. Mi-am revenit:
- Ce-am cîştigat?
Examinez hîrtia, erau trei figuri identice în linie, deci cîştigător. Acum trebuia să răzui locul cîştigului: $3.

Premiul cel mai mare la lozurile americane este o participare la big spin. De cîteva ori am urmărit şi eu la televizor un big spin. Pe un podium, o roată imensă cu multe segmente de premii mici, începînd de la $10000 şi doar unul de un milion. Odată, fericita, o negresă imensă a învîrtit cu aplomb roata care s-a oprit undeva pe la poziţia şi un sfert la segmentul de un milion. De bucurie a început să sară şi sa ţopăie, iar podiumul de lemn s-a zdruncinat. Acul a mai cazut un segment la $10000. Nu ştiu cum s-a finalizat. Negresa i-a dat în judecată, etc. Podiumul este acum betonat.



vineri, decembrie 11, 2009

Iar despre alegerile prezidenţiale


La recentele alegeri prezidenţiale Traian Băsescu a cîştigat la o diferenţă mică faţă de Mircea Geoană, datorită voturilor din diasporă. Candidatului PSD i s-a reproşat neglijarea diasporei!?

Totuşi, prin 1999, eu l-am văzut într-o duminică la biserica St. Mary Romanian Orthodox Church din Anaheim, California. Participam la parastasul de 40 de zile pentru Mihai, prietenul meu întîlnit în 1984 la Roma. Biserica, ridicata prin strădania părintelui Avramescu şi a enoriaşilor din Orange County, era plină. Ne-am găsit locuri pe băncile din spate. Părintele a anunţat:
- Avem în mijlocul nostru pe ambasadorul Romaniei în Statele Unite, domnul Mircea Geoană. La sfîşitul slujbei vă va adresa cîteva cuvinte. Pregătiţi-vă eventualele întrebări, dumnealui se grăbeşte spre o altă întîlnire.

Slujba a început. N-o ascultam. Îl revedeam pe Mihai învîrtind celebrii lui mici pe grătar. Apoi plin de tuburi la spitalul Kaiser Permanente. Să-l mai înveselesc, i-am zis:
- Mîine poimîne mori şi nu mi-ai spus reţeta secretă a micilor !
Atunci el mi-a descris-o cu lux de amănunte. Apoi i-a zis părintelui care tocmai sosise:
- Să nu mă lauzi la înmormîntare!

Trezit din reverie, o întreb pe Roşcata:
- Cît durează slujba?
- Normal o oră, dar în cinstea ambasadorul grăbit, părintele a prelungit-o la peste două ore.


joi, decembrie 03, 2009

Romania, te iubesc !


Deschid TV-ul duminică dimineaţă la PROTV-I. Surpriză, o cunoştinţă de petreceri, Neluţu tocmai cînta la fluier. Emisiunea: Romania, te iubesc. Moderatorul îl dezmiardă "Bădie", eu îl ştiam de Nelu Chioru! Pe 13 noiembrie 1985, a trecut Dunarea spre sîrbi. Încă mai are în mînă un şrapnel, cadou al soldaţilor de pe frontieră. A fost dansator, aproape artist al poporului în Romania. După fugă l-au clasificat: trădător de ţară. O situaţie neschimbată pînă azi. Probabil Neluţu n-a întreprins nimic în mişcarea hîrtiilor!

Talentul neobişnuit la fluier şi nu numai, el cîntă la cobză, cimpoi sau la orice ţeavă cu găuri, chiar şi cea de eşapament. Toate în umbra iubirii de ţară. Are acasă o cameră folclorică romanească, un adevarat muzeu popular: costume, ii, instrumente, puşti, buzdugane. Prima dată cînd l-am auzit cîntînd, l-am felicitat şi m-am lăudat:
- Am şi eu nişte fluiere.
- De alea cu floricele?
Nu le cumpărasem să cînt, s-a prins!

La ziua altui amic, Neluţu s-a unit cu un violonist proaspăt sosit din Romania şi ne-a ţinut un concert de pomină. În euforia creată de cîntece, bucate şi băuturi, musafirii au început să-l împodobească pe violonist cu hîrtii verzi. Cînd Vasile, fost fotbalist la Politehnica, şi-a terminat dolarii, a scos credit cardul şi l-a tras pe după urechea violonistului. Oaspeţii au tăcut pentru o clipă. Vasile nonşalant:
- O fi expirat!
Îl aruncă pe jos şi scoate alt card. Iar îl lunecă pe după urechea violonistului. Bate delicat pe obrazul lui si PIN-ul. Nelu şi violonistul încep cu aplomb o nouă cîntare populară.
- Iar e bine în America!


marți, decembrie 01, 2009

Lecţia de franceză


Dănuţ tocmai ne-a scris despre profesoara de franceză şi Bernard Pivot. Mi-am amintit cum am legat cu abilitate o sforicică de picioruşul unei muşte. Un zbor urmărit cu interes şi rîsete de colegii noştri. Tocmai la ora de franceză. Acum, parcă începe să-mi pară rău! Sau nu: temele mele pentru acasă erau fără cusur.

Mă ajuta în totalitate Gabriela, verişoară de-a doua. Toate şcolile le-a urmat locuind cu mătuşi sau veri deoarece trecutul tatălui ei Simion, o urmărea permanent. Simion a petrecut 10 ani în deltă, fiind simpatizant legionar!

Gabriela a intrat cu brio la istorie/arheologie în Iaşi. Fetele nu prea erau atunci trimise pe şantiere. Ar fi scăpat arheologii ulcelele uitîndu-se după ele! Spre disperarea părinţilor, a părăsit facultatea şi a intrat la franceză, anul următor. Acum este soţia unui fost (pe scurt timp) ministru şi (pe mai mult timp) ambasador. După atîţi ani, ar fi cazul să-i mulţumesc pentru temele perfecte.

Şi Pusi, cel mai bun din clasă la franceză, mai copia temele de la mine. Pînă m-a prins doamna profesoară, după compararea lucrărilor. Mi-a interzis categoric să mai copii de la Pusi! M-am conformat.


vineri, noiembrie 20, 2009

The Appointment by Herta Muller


Eroina principală (probabil Herta) este convocată într-o joi la ora 10:00 fix, la securitate. Este o audienţă sau un interogatoriu? E prima dată? E vinovată?

La audienţe obligatorii am participat şi eu imediat după depunerea actelor de plecare definitivă, în iulie 1981. Pentru ofiţerul anchetator reprezentai doar un alt caz. Pentru tine, cazul ăsta era viaţa ta. Într-o vară m-am prezentat la o audienţă, îmbrăcat cu două maieuri, cămaşă cu mînecă lungă şi un pulover atîrnînd de gît! Just in case!

Eroina, angajata unei fabrici textile, a cusut nişte bileţele în costumele livrate spre Italia. Vroia să părăsescă ţara. Acum e în tramvai spre audienţa cu maiorul Albu. Nu e primul interogatoriu, de data asta şi-a luat un prosop şi periuţa de dinţi. Just in case! Timpul dintre staţii se extinde şi eroina are posibilitatea să-şi vizualizeze existenţa anterioară. Romanul nu are capitole ci staţii. Amintirile îi sînt necesare pentru anticiparea întrebărilor şi pregătirea răspunsurilor. Datorită frămîntărilor si altor evenimente din tramvai, nu reuşeste să coboare la staţia destinată. Brusc, frica de autorităţi dispare. Un rău e înlocuit de un alt rău!

Mizeria Romaniei şi umilinţa la care sînt supuşi cetăţenii ei în perioada anilor 80 este redată profesional. Iar o să comenteze Dănuţ! După ani şi ani încercăm să ne amintim doar lucrurile frumoase, dar mizeria respectivă exista. Nişte exemple *:

Un autobuz din flota mijloacelor de transport în comun:
The seats, the doors, the hand straps, the steps, every single part was loose, but somehow the bus as a whole held together.

Soacra:
She was a village girl who'd left her turnips for a life in the city. She moved into heavy industry, where there were five times more men as women. With her lower half of her body she joined the Party, learning the ABC's of communism lying on her back in various beds.

Socrul, comisarul parfumat. El naţionalizează casele şvabilor, adică îl trimite pe german în Bărăgan:
Whenever he rode through the village, the dogs would chase after him, barking. They sensed that the man on the horse was putting an end to the peaceful ways of the village. He hated those mutts ...

În copilăria lui Paul (soţul eroinei), socrul îl învaţă să traverseze:
First look left and then look right, son, to see if a car's coming. That's important when you're crossing a street but it's a dangerous way to think.

* Scriitoarea a conceput cartea în germană şi romană. A publicat-o în germană: Heute wär ich mir lieber nicht begegnet. Exemplarul meu, în engleză: The Appointment.


luni, noiembrie 09, 2009

Despre filmul Poliţist Adjectiv


Roşcata a procurat două bilete la filmul Poliţist Adjectiv, prin intermediul AFI (American Film Institute), în Santa Monica (LA). Drumul (35 mile) pînă la cinematograful situat pe strada a 2-a, a durat o oră. Sala a fost un sfert plină.

Acţiunea se petrece undeva într-un orăşel din Romania. Nu e tîrguşorul unde un bătrîn şi o bătrînă merg ţinîndu-se de mînă. Aici, tinerii îmbrăcaţi occidental se îndreaptă fericiţi printre blocurile coşcovite, spre liceu. Cred ca orăşelul este Vaslui. Ba nu "Waslui".
- Care acţiune?

Filmul n-are o acţiune în adevăratul sens al cuvîntului. Urmăreşte la paralele inegale activităţile a doi detectivi: Nelu (Ion Stoica) şi Cristi (Dragoş Bucur).

Nelu, îmbătrînit de profesie, este chilangiu, blazat şi fără scrupule, dar cu mare simţ al umorului.

În contrast, Cristi este corect, profesional şi clarvăzător. Cu instincte legislative, urmăreşte suspecţii fără să respecte orarul poliţiei sau obstacolele inerente birocraţiei.
- Cine e suspectul?

Unul din elevii liceului amintit. El fumează cu colegii/ele.
- Ce fumează?

Va trebui să vizionaţi personal filmul! Într-un cuvînt Cristi are "conştiinţă". Tocmai acestă "conştiinţă" îi va periclita poziţia de detectiv la întîlnirea cu şeful direct, căpitanul Anghelache (Vlad Ivanov). Acesta e obişnuit să comande şi să fie ascultat fără crîcnire.

Regizorul Corneliu Porumboiu a conceput filmul astfel: trei sferturi imagini realiste şi un sfert dialog. 50/50 ar fi fost o raţie mai nimerită. Sala a rîs cu poftă la dialogurile dibace.

Îi urez succes!

PS. Drumul de întoarcere a durat două ore datorită salariaţilor "conştiincioşi" care au terminat lucrul.



miercuri, noiembrie 04, 2009

Evenimente ciudate


Mai întîi, ştirile care sosesc pe net, TV sau Netflix:

În satul Niţchidorf, casele predate de nemţi statului, sînt închiriate pentru suma de 7.5 RON pe lună. Oare care e chiria în Berceni pentru apartamentul nostru de 4 camere, predat statului în 1984?

Un poliţist prezintă urmărirea făptaşilor la ştirile PROTV Internaţional:
- I-am somat verbal prin voce. Am tras un foc de avertisment în plan vertical. Am arestat suspecta de sex feminin.

Ieri am vizionat filmul, Romeo and Juliet Get Married. Vă spune ceva titlul? În realitate, eroii sînt suporterii a două echipe braziliene de fotbal. N-am mai rîs atît de la filmul lui Miloş Forman, Balul Pompierilor.

Acum, după Holloween două întîmplări locale:

Dintr-o dată s-a redus debitul apei calde la baie. Mai mult, la presiune maxima, ţevile încep să vibreze ameninţător. O intervenţie sub casă este absolut necesară. Casa mea are fundaţia ridicată. Adică te strecori de-a buşilea cu lanterna într-o mînă şi punga cu scule în cealaltă, stîrnind un praf fin! La locul intervenţiei m-a urmat cu îndărtnicie pitbull-ul meu Wilson, deşi bolnav şi fără multă vlagă. Eu cred că-n viaţa anterioară a fost instalator. Abia aşteaptă comanda:
- Dă-mi şi mie cheia de 17/32.
Respectînd ierarhia, mă lasă în faţă la ieşire. Sînt pe jumătate afară cînd mi se agaţă jacheta într-un şurub al minusculei uşiţe. Rămas în întuneric, Wilson intră în panică şi sare peste mine. Dau fără folos din picioare, e undeva mai sus! Zbier:
- Dă-te băi jos.
În fine am scăpat, s-a rupt jacheta!

În după amiaza aceleaşi zile se întoarce Roşcata bosumflată de la cumpărături:
- Ce s-a întîmplat?
- N-am găsit rădăcini de pătrunjel şi ţelină pentru ciorbiţă. Am colindat patru supermarket-uri!
- Ţi le cumpăr luni de la vreun magazin din împrejurimile serviciului.
Aşadar luni m-am prezentat la un supermarket chinez. Nici o rădăcinoasă cunoscută. Apoi am umblat la rînd prin alte trei. În sfîrşit găsesc la Albertsons, împachetate în plastic, sub denumirea: parsnips. Nu pare mare diferenţă, parsley sau parsnip. Nu mă urmăreşte nimeni. Sparg cu degetul punga şi miros o rădăcină. Nu mă lămuresc. O rup în două şi acum sigur e pătrunjelul din piaţa Matache. Mă prezint mîndru, acasă:
- Am găsit pătrunjel.
Dintr-o privire, Roşcata:
- Oh, păstîrnac, e perfect pentru ciorbă.



miercuri, octombrie 21, 2009

Prima cursă


Datorită crizei economice, prietenul meu Mihai s-a reprofilat în şofer de cursă lungă.Urmatoarea povestire descrie peripeţiile din prima cursă de transport.

M-au trimis într-o cursă de testare împreună cu un şofer experimentat. Vorba vine; un copilaş de 20 de ani fără atestat de transport marfă. Menţionez, amenda pentru lipsa atestatului este de la 500 la 2500 RON. Pe parcurs, sigur nu s-a respectat orarul de muncă conform diagramei. Aici amenda e imensă şi e funcţie de ţara unde o încasezi. În Romania, cu o şpagă poate scapi mai ieftin! Dacă firma ta e inconştientă şi cînd şpaga nu ţine, amenda este fantastică.

Aventura mea a început din Sibiu. La graniţă, şpaga cuvenită. Mai nou, vameşii romani stau în vama maghiară iar cei unguri abia aşteaptă un plocon! Ghinion, geamul maşinii noastre era crăpat şi n-a ţinut cu 5 euro. In fine, am livrat cu brio marfa la destinaţie în Italia.

Surprizele au apărut la întoarcere. La o cursă anterioară, camionul nostru fusese furat din parcare şi firma noastră păstrase, după ce carabinierii l-au recuperat, numerele vechi. În baza de date a poliţiei italiene exista o suspiciune! La ultimul control de autostradă s-au gindit să ne verifice. Ne-au scos din tele pass şi ne-au întors în Italia la postul lor de poliţie, la vreo 40 de km. Total 80 km + amenda de 80 euro, pentru geamul crăpat. Metaforic vorbind, blestematul ăla de geam era cireaşa pe tort!

Partenerul meu, "şoferul profesionist" a rămas în pană de motorină! Indicatorul de nivel al carburantului la bord nu funcţiona iar el verifica motorina cu un băţ. A greşit la o verificare anterioară şi am rămas în pană pe autostradă.
La prima mea ieşire pe planeta earth, habar n-aveam ce înseamnă chestia asta într-o ţară civilizată. În 3 minute au apărut cei de la servicio stradale. Ne-au întrebat ce şi cum! Îmi imaginez, sînt antrenaţi să vîneze "proşti" de genul nostru. Partenerul meu ştia că trebuie să ne mişcăm fast, sau avea doar bănuieli! Cu toate astea tot au apărut carabinierii. Au chemat caratrizu (nume dat de şoferi maşinii de tractare). Eu aş numi-o maşina de remorcat cu 400 de euro pe km.

Noroc că poliţiştii italieni au şi ei ceva sînge de roman sau invers. Au chemat un particular. Cu ceva emoţii s-a lăsat omul ăla înduplecat la numai 200 de euro şi ne-a scos pe un drum secundar.

Povestea nu s-a sfîrşit aici. Cei 200 de euro erau banii de motorină! Am pus de la mine să-l scot din necaz pe şoferul profesionist. Aşa am scăpat de Italia. Patroana ne-a încărcat banii de motorină pe card şi ne-a indicat: opriţi la un peco, alimentaţi şi la urmă plătiţi pe card. În loc să procedeze după indicaţii, nea şoferul s-a gîndit să verifice întîi dacă sînt pe bani pe card. Slovenia cică ar fi singura ţară care citeşte cardul fără să introduci pinul şi poate să-ţi scoată banii fără cod! Iaca cum am rămas fără alţi 150 euro şi parcă ar fi şi altele de spus dar mă opresc aici.


marți, octombrie 13, 2009

ProTV Internaţional


Verizon, compania care ne transportă emsiunile TV în casă, are opţiunea unui pachet romanesc: ProTv Internaţional şi RSC1, pentru $15/lunar. Ne-am abonat în august şi parcă ne-am uita prin gaura cheii în apartamentul vecinului! Sau cum se uită Wilson (pitbull-ul nostru) printr-o crăpătură în curtea vecinului. Căpăţîna lui uriaşă înclinată la 45 de grade prevesteşte cu ondulaţiile cozii, umbra căţelei vecinului.

Ştirile ProTV.
Ne gîndeam; la pensie cumpărăm o căsuţă la marginea pădurii în Romania. Din pridvorul cu două şezlonguri urmărim puzderia de stoguri. Ne-au vindecat ştirile de dimineaţă ,vizionate la noi, seara:
O bătrînă de n ani a fost violată şi decapitată. Nu au specificat ordinea operaţiilor. Nici partea masculină n-a scăpat. A fost înjunghiat de n ori. Dacă va fi descoperit şi judecat riscă să stea ani lungi şi grei după gratii!
Dar casele atacate de urşi, la marginea pădurii! Dacă scapi şi anunţi autorităţile, urşii sînt relocaţi. Tocmai au mutat o ursoaică cu doi ursuleţi superbi. Cum au să-l mai întîlnească ei pe tata? Aflam, Romania are cea mai mare populaţie de urşi din Europa şi nu se pot vîna decît cu o autorizaţie foarte scumpă, pe trofeu. În prezent, creşte comercializarea fructelor de pădure, se intensifica şi recoltarea afinelor, murelor şi zmeurei. Ursul are o singură şansă, să devină ierbivor!

Happy Hour.
Aici am aflat, mai mult sau mai puţin, cine a luat banii şi bogăţiile lui Ion Dolănescu.

Telenuvele.
Dacă ar programa serialele "Îngeraşii" aleator, tot am înţelege subiectul.

Poveştiri de noapte.
Un băiat vesel şi un african-roman prezintă acestă emisiune de ştiri mondene. Fetele care l-au acompaniat pe Mutu la băutură înaintea meciului Serbia-Romania 5-0, sînt acum descusute!

Omul care aduce cartea.
Asta este emisiunea nostră preferată. Domnul Mihăilescu prezintă zilnic, cu competenţă, un roman. Răutăcioşi, noi aşteptăm cu nerăbdare cuvîntul pe care-l bîlbîie. Ieri a fost ţî ţî ţîţucile!

Reţeta de acasă.
Doar Roşcata o urmăreşte. E revoltată de deserturi; mai toate sînt preparate de doamna Simona Mihăescu, cu prafuri din cutie.

Sport.
Sîmbăta şi duminica, ProTv Internaţional aduce în casele românilor de pretutindeni cele mai tari meciuri. Urmează o enumerare: Steaua, Dinamo, etc. M-au fericit, abia către sfîrşit am realizat; vorbeau de Steaua 2, Dinamo 2, deci Liga a 2-a.

Campania ProTV.
Lumea virtuală eliberează imaginaţia oamenilor. Un cunoscut şi-a ales emailul NiţelObosit at yahoo.com. L-am întrebat, de ce?
- Eram molcom de la naştere. Am continuat! La nevoie, mama mă apăra:
- Lăsaţi-l, e niţel obosit!
ProTV şi-a ales cu succes drept motto în campanie: Jos pălăria. Prezentatorii, spectatorii sau cetăţenii îşi scot pălăria... Totuşi poate se răzgîndesc şi din 2010 vor schimba deviza, să zicem în "jos chiloţii". Menţionez: îmi place tare mult prezentatoarea ştirilor sportive.

PS. La sugestia lui Cronin: acest articol poate fi frunzărit de copii sub 16 ani numai cu acordul părinţilor.


joi, octombrie 08, 2009

Briceagul


Office@aza.ro a trimis via Theo un email pe 2 octombrie:
Vă informăm cu regret că Adrian Marian Lacea s-a stins din viaţă la data de 26 septembrie 2009, după o grea lupta împotriva cancerului.

În aceeaşi zi a sosit un alt email de la colegul electronist, Cornel:
Încerc prin puţine cuvinte a aduce un omagiu lui Adrian şi prin prezentul îi invit pe cei ce l-au cunoscut mai bine, să ne scrie:

Cuvintele lui Posi, fost coleg de cămin şi chiar de cameră (anul I):
Adrian vine din Iaşi şi a fost de-a lungul facultăţii în grupa a 3-a. Era un tip deosebit de discret şi un suflet mare. Muzica i-a fost aproape şi magnetofonul său reda adesea Beatles, Rolling Stones, Deep Purple, Led Zeppelin... Purta plete şi desigur a avut şi el probleme cu prof. Barcă Gălăţeanu şi probabil cu"porcul" de la mecanisme.

Cuvintele lui Tinel:
Am primit vestea tristă despre Adrian. Am lucrat o perioadă impreună la ICE, în cercetare. Un om deosebit, de caracter. Un suflet bun, de o mare sensibilitate.

Despre Aza şi Adrian, un articol detaliat în revista Electronica:

La parcurgerea primul email m-am apucat disperat să caut briceagul prin casă!
Ultima săptămînă a şederii noastre în Romania (mai 1984) am locuit la Adrian. Predasem apartamentul proprietate personală statului şi acum împarţeam cu el unul similar, în Colentina, o staţie de la Bucur-Obor. Din balconul apartamentului situat la etajul 10, priveam uimiţi creştetele oamenilor, agitîndu-se după cumpărături. Atunci mi-a dăruit un briceag.
- Să ai grijă de el. Îl am de la socrul meu.
Am ridicat capul şi am dat în rîs, dar ochii lui albaştri m-au potolit. Era serios. Parcă mi-ar fi oferit-o pe prima lui nevastă! Ea zîmbea acolo lîngă noi şi ar fi fost greu de refuzat pentru că semăna cu o mură pîrguită!
- Sigur, o să am grijă de briceag. O sa-mi poarte noroc.

Examinez bricegul acum: o variantă romanească a unui swiss army knife: cuţit, furculiţă şi tirbuşon în prăsele de sidef. Încă în funcţiune. O să-l pun în ramă.

Pe Adrian, îl cunosc din perioada liceană, ieşeană. Si el a fost un experiment socialist, la clasa specială de fizică. La un moment dat conducerile acestor clase s-au infiltrat şi în viaţa personală a elevilor. Au organizat nişte serate între cele două clase. Aşa ne-am cunoscut. Ne-am revăzut la ceaiurile lui Mihaela T. Pe perioada politehnicii ne-am întîlnit, salutat la cursuri şi prin cămin. Totuşi, e de povestit un incident din anul trei.

La căminul B, Regie, el avea camera exact deasupra mea. Odată, într-o iarnă, venind încărcat de la Iaşi, am cinstit din belşug colegii mei de cameră. Resturile din bidonul de 10 l, le-am plasat la răcoare, afară, pe pervazul geamului, ancorînd butelca corespunzător.
Întorcîndu-se seara de la un restaurant de pe cheiul gîrlei, Adrian cu prietenul lui, Matei au remarcat bidonul. Erau ei cu chef dar parcă ar fi mai mers un şpriţ. Matei şi-a confecţionat un cîrlig şi s-a aplecat pe pervaz. Adrian l-a ţinut. Nu ştiu dacă l-a ţinut să nu cadă sau să nu-mi şterpelescă bidonaşul!? Nu mai are importanţă. Încercările astea dificile şi periculoase i-au făcut să treacă de la şoapte la vociferări, care ne-au trezit. Şi noi eram bine abţiguiţi!

Amîndoi ne-am ales la repartiţie întreprinderea ieşeană Tehnoton. Acolo ne-am împrietenit.


joi, septembrie 17, 2009

Steaua şerifului sau şeriful stelei


S-a terminat prima etapă a cupei campionilor europeni. O competiţie de elită. Pentru ceilalţi a fost creată cupa oraşelor tîrguri sau cupa uefa iar anul asta cupa ligii europene.

Mai corect ar fi cupa oraşelor şi cupa satelor! Sperăm ca Unirea Urziceni să curgă în cupa satelor. Vorba lui Creangă: decît codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş!

Azi are loc meciul Steaua - Şheriff Tiraspol.
Steaua seamănă cu un ghem de sfoară calitatea I-a romanească, încîlcit. Momentul e favorabil moldovenilor, acum sau niciodată. În retur va fi greu, nenea Bergodi îl descîlceşte metodic.

Avantaj Steaua: nea Gicuţă e în culmea euforiei pentru discursul citit ieri la parlamentul european. În 50 de secunde, a depăşit spaţiul mioritic.


miercuri, septembrie 16, 2009

Oke (IV)


- Unde ai fost în armată?
- Pe fregata Mjolner (o poză similară). Fregata era pe funcţie de căutător şi distrugător de submarine. Iar eu eram repartizat la secţia radar.
- Aţi descoperit vreun submarin?
- Nici cînd ne-au dat coordonatele exacte n-am reusit ...
- Dar viaţa marinarului suedez?
- Marinarii de ciclul doi au fost drăguţi cu pufarinii. Singura problemă a fost un ofiţer corpolent, îţi rupea biletul de voie chiar cînd executai perfect sarcinile de curăţenie, la bord. Pe vremurile cînd a fost construită fregata, viteza vasului era invers proporţională cu lăţimea vasului. De cîteva ori pe an era scoasă la manevre, şi dacă se nimerea vreo furtună ...
- Tangaj?
- Şi la 45 de grade, valurile acopereau puntea inferioară. Aveam permanent rău de mare. Odată aveam sarcina să duc bidonul cu supa de mazăre, marinarilor. Nici vorbă să se poată mînca din farfurii la masă. Aşezaţi în fund pe podeaua metalica ei haleau direct din bidon, după care îl lăsau să alunece următorului. Ofiţerul de la timonă, un viking bărbos cînta de mama focului. Nu părea de loc afectat de furtună. Cînd m-am apropiat cu bidonul de supă, am observat între picioarele lui un lighean mare plin de borîtură! Normal, n-a vrut supa. Altă dată, timonierul fiind beat la întoarcerea din manevră, a tras greşit la ţărm şi a produs pagube fregatei. Spre bucuria noastră remedierile au durat trei luni.
- Ai fost de multe ori acasă?
- Sigur, eram disperat după amica mea neapretată. Aveam hainele civile într-un dulap plătit în port (Stockholm) şi rapid ... acasă. Doar fratele mai mic era supărat. Vroia să meargă cu mine (îmbrăcat militar), în tîrg!


marți, septembrie 15, 2009

Oke (III) - Gheaţă la mal


Iar poveştile la prînz din Alpine Village. Chelneriţa, îmbrăcată într-un splendid costum popular bavarez ,e gata să-şi noteze preferinţele noastre culinare. Amabil, remarc:
- Ce costumaţie frumoasă!
- O urăsc. La pensionare, le voi arde pe toate.

Tatăl lui Oke a călătorit odată în Laponia. A fost cazat într-un cort, unde a îndrăgit nespus nişte coarne de ren imense, expuse de şeful sami. Banii n-aveau valoare în Laponia. Avea la el un burghiu mostră Sandvik cu vidia în vîrf pentru găurit stîncile. I l-a oferit. Şeful sami l-a examinat atent, iar fata lui parcă ar fi spus, "ce puii mei să fie şi asta!?"

La întoarcere, trofeul respectiv l-a inspirat pe bătrînul lui Oke să activeze cu ardoare în partidul social-democrat. Rezultatele au răsărit după un an. Oke a fost primul pe lista pentru o tabără internaţională gratuită în Norvegia.
- Cîţi ani aveai?
- 12. Nu începusem să mă uit după fete! Poate erau o mie de copii în tabără. În prima zi ne-au prezentat regulile. Adică ce nu avem voie să facem! Printre ele: să nu plecăm din incinta taberei fără voie, să nu facem baie în lacul apropiat, ci numai sub supraveghere, în bazinul olimpic din dotare.
- Ai călcat regulile?
- Imediat. M-am împrietenit cu trei băieţi. Împreună, am sărit gardul a doua zi şi am descoperit lacul pomenit. Un pod de lemn conecta tărmul de o insulă. Ne uitam de pe pod în apa îngrozitor de limpede. Ne gîndeam să sărim dar se vedea un bolovan de stînca ameninţător. Am intrat în apă de pe mal. Era rece, rece. Am pariat pe cine atinge bolovanul stîncos. Nimeni n-a reuşit, era o iluzie apoasă, stinca se afla poate la vreo 10 metri adîncime!
- Şi la Marea Neagră sosesc cîteodată curenţi reci. Oamenii ţin berea şi pepenii în valuri, la răcit. Dacă vezi unii blonzi în apă, sigur sînt turişti scandinavi.
- Nişte prieteni suedezi, m-au invitat săptămîna trecută la o onomastică. Pe la 1:00 a sosit o camionetă plină de gheaţă în calupuri. Să ne simţim acasă, le-au aruncat pe toate în bazinul de înot.


sâmbătă, septembrie 12, 2009

Oke (II)


Actuala lui soţie, Erica, este nemţoaică. Aşa a intrat Oke în clubul german. L-am întrebat:
- Acceptă greu noi membri?
- Da de unde. Doar întinzi mîna dreaptă orizontal şi pocneşti din călcîie!
- Încă se cramponează de chestiile naziste?
- Nu se ascund de mine, ochii mei sînt mai albaştri decît ai lor. Cîteodată vorbesc de bătălia X; dacă n-ar fi pierdut-o, alta ar fi fost situaţia mondială!

Miercurea şi joia, mai ales cînd sînt meciuri în cupele europene, prînzim la un restaurant din complexul Alpine Village. Orarul meciurilor 11:30 - 13:30, se potriveşte la ţanc cu masa de prînz. Chelneriţele sînt nemţoaice în vîrstă iar chelnerii şi cei care debarasează, mexicani. Nu ştiu nimic despre bucătari! Cîteodată, Oke mai vine aici şi duminica la brunch. Chelneriţele îl iubesc deoarece Erica lasă un bacşiş substanţial. La prînz, criza economica se vede clar. Cele 1000 de locuri ale restaurantului cu podium de dans şi bar de 30 de metri, sînt ocupate 5%. Eu îmi aleg o masă îndepărtată ,dar apropiată de al doilea televizor stins. Îl pornesc. De aia mă respectă chelnerii. Mai pot urmări şi ei meciul fără să-i vadă şeful de sală.

Miercurea trecută, hai să vedem şi noi meciul Ungaria - Portugalia. În maşina lui Oke observ o coală de dictando lipită cu scotch pe care scrie: nu uita să-ţi iei pastilele, boule. Semnat: Erica.
- Dragoste aprinsă la voi în familie!?
Oke rîde şi nu-mi răspunde.

La restaurant el comandă un hot dog, dar nu în pîinea tradiţională. Îl vrea în pîine neagră. Eu comand supa zilei. Îmi aduce o ceşcuţă în loc de o farfurie mare, adîncă!
- Ce-i cu ceşcuţa asta?
- Vă mai aduc una sau două, senior.
Încep să înţeleg. La un meniu complet, ceşcuţele de supă sînt gratuite, deci le preia fără birocraţie de la bucătărie. Cu alte cuvinte bagă bănuţii în buzunar!


vineri, septembrie 11, 2009

Oke (I)


Ar fi trebuit să scriu un epilog la Scandinavia (V), dar încă ştiu multe povestiri despre acest subiect datorită prietenului meu, Oke. În realitate, se scrie cu A şi un anumit accent! El s-a născut şi a urmat şcoala în localitatea de oţelari Sandviken, la nord de Uppsala. Un fel de Moldova Nouă!

Compania Sandvik, la care a lucrat bunicul, tatăl, niţel şi el, a fost înfiinţată de domnul Göransson. Acesta a cumpărat un patent englezesc neexpermentat de producere şi prelucrare a oţelului. Cu abilitate şi profitînd de puritatea materiei prime, a reuşit să producă oţeluri speciale pentru scule, foarte căutate şi deci, scumpe. La un moment dat un kg de oţel folosit la ceasurile elveţiene era mai scump decît un kg de aur! Deoarece numele bunicului mamei lui Oke era tot Göransson, tatăl lui a reuşit să treacă rapid de la muncitor, la maistru culminînd cu poziţia: şef al protecţiei muncii.

Se poate relativ uşor observa o paralelă, viaţa mea şi a lui Oke. În anii 70, a emigrat în America cu vaporul, să-şi aducă cît mai multe cufere. El ştie 80% din povestile pe care le găsiţi la cuprinsul blogului iar eu încep aici cu cele suedeze.

La prelucrarea minereurilor era nevoie de apă. Domnul Göransson a dispus săparea unui canal. În movilele pămîntului rezultat s-au construit primele locuinţe muncitoreşti. Mai tîrziu compania a construit blocuri de opt apartamente. Dependinţele din curte: o clădire cu opt WC-uri lipite, alta cu opt magazii de lemne. Fiecare toaletă avea dedesubt un ciubăr de colectare. O uşă laterală permitea debarasarea ciuberelor.

Pe uşa respectivă intrau băieţii echipaţi cu prăştii şi capse. Iar locatarul nimerit, sărea cu brăcinarii pe vine, înjurînd!


miercuri, septembrie 09, 2009

Scandinavia (V) - Olof


Nu povestesc despre primul ministru, Olof Palme. Am pus şi noi o floare pe caldarîmul din Stockholm, unde a fost ucis (28/2/86).

Toţi cinci, ne-am hotărît să plecăm într-un tur cu Saab-ul lui Henning, pe traseul: Goteborg - Oslo - Bergen - Trondheim - Lillehammer - Stockholm. La timpurile respective, erau disponibile nişte căbănuţe de lemn prin Norvegia, cu preţuri aproximative: $10 pentru cele cu duş şi toalete comune. Către $20, dacă dependinţele menţionate erau personale. Trebuia să te prezinţi cu aşternuturile de acasă şi să cureţi cabana la plecare. Ne-am instalat un cufar pe Saab şi vorba lui Henning:
- Mult fum, bun drum!

Dacă vizitaţi vreodată Oslo, obiectivul principal este parcul Vigeland. Sute de sculpturi culminînd cu coloana Monolit. Multe corpuri umane încolăcite alcătuiesc Monolitul, cu tinereţea spre cer.

Bergen - Trondheim, traseul fiordurilor văzute de pe uscat. Aici pîlcuri de nori plutesc sub nivelul şoselei şi în orice moment, te aştepţi să-l vezi pe Eric Cel Roşu întorcîndu-se din America.

Succesiunea periodică a evenimentelor spre Trondheim a fost: ploaie, soare, cascade, oameni aplecaţi culegînd cloudberry, fiorduri. Frecvenţa = 0.2 mHz. În piaţa de peşte din Trondheim, am cumpărat o specialitate de vară: "reker" (norvegian shrimps). Se mănîncă cruzi cu pîine albă, maioneză şi lămîie. Încă se zbăteau între măselele plombate!

Pădure şi iarăşi pădure, aşa aş descrie peisajele pe traseul Trondheim - Lillehammer. Din cînd în cînd cîte un semn cu "atenţie la elani" sau o staţie de benzină. Seara ne-am oprit la un pădurar care ne-a închiriat pentru suma de $20, două camere. Ne-a atras atenţia să nu-i scrijelim inimioare pe paturile de 500 de ani! Am aprins focurile în sobe. Abundenţă de lemne. Eram în apropierea izvorului IKEA!

La Stockholm am fost cazaţi în vila fratelui lui Henning, Olof. Altă ligă, malul unui lac cu vaporaş personal la scară. Am vizitat multe obiective în capitala Suediei. Waşa, vasul de război care s-a scufundat (1628) imediat datorită greutăţii tunurilor a fost cel mai interesant.

Ultima seară am petrecut-o la unul din restaurantele (mănînci cît cuprinde) lui Sven, băiatul lui Olof. Luiza, umplînd peste măsură farfuria lui Henning cu salată, şi-a atras replica:
- Ce-s eu iepure!?



luni, septembrie 07, 2009

Scandinavia (IV) - Henning


Vara anului următor. Zburăm cu SAS la Copenhaga, oraş pe care îl şi vizităm. Nu-mi mai amintesc de micuţa sirenă, simbolul oraşului, doar de imensa sticlă de bere Tuborg (19 metri) din piaţa centrală. Luăm un tren (ferryboat) via Helsingborg spre Goteborg unde ne aşteaptă vesel, unchiul Henning. Ei locuiesc într-un sătuc satelit, Olofstorp. O casă mîndră cu etaj şi grădină plină de cartofi. Datorită vremii, suedezii au cultul caselor. Totuşi, casa nu este vopsită în tradiţionalul roşu închis.
- De unde pînă unde e moda suedeză a caselor vopsite în roşu?
- De la minele de cupru. Unul din produsele secundare, o vopsea roşie de cea mai bună calitate. Plus, e de trei ori mai ieftină.

În depărtare abia se zăreşte balconul vilei singurului vecin; în rest de jur împrejur, pădure. Aerul îţi răneşte plămînii. A doua zi încă îmi vîjîie capul de sărbătorirea revederii. Iau copilul la o plimbare prin codru. Peste tot găsim blueberries. Mîncăm pînă ne săturăm.
- Hai să culegem pentru mama şi Luiza.
Scot şapca şi în vreo două ore o umplem cu dificultate. Dar cum ne reîntoarcem? De unde am venit? Mă caţăr într-un copac şi cu greu zăresc acoperişul casei. Anual, zeci de oameni se rătăcesc prin pădure. Mai ales copii; o altă caracteristică suedeză. Luiza preia şapca cu blueberries şi le aruncă direct la gunoi.
- De ce, le-am strîns cu mare greutate.
Îmi arată un coş plin şi unealta folosită, ceva între furculiţă şi furcă!

Tara e plină de lacuri şi mulţi suedezi au bărci. Mai mari, mai mici, după puteri. Henning are una cotată la 4 persoane. După amiaza ieşim la pescuit. Lacul nu pare mare. Undeva la intersecţia a două dealuri continuă cu alt lac. Istoria se repetă şi după două ore, îl întreb:
- Mai ştii să te întorci?

La masa de seară, cu meniu fără peşte, Henning ne povesteşte:
- Am fost în nord la o nuntă ţărănescă. Cam o sută de persoane care vorbeau şi rîdeau tare. Nu te înţelegeai cu vecinul de masă! Femeile au adus bucatele. Brusc, s-a lăsat o linişte în care se auzeau numai furculiţele şi cuţitele atingînd vîrtos vesela.

În această primă parte a excursiei am devenit moderator de familie. Zîzania de care v-am vorbit în Scandinavia (II) a continuat şi aici. Liliana nu-l cunoştea personal pe Henning! Eu i-am introdus cînd am vizitat-o la Goteborg. Apoi am fost invitaţi la Marian, în orăşelul Partille. Acolo, Henning l-a cunoscut pe unchiul meu, Petru.

În sufletul nostru, adevăratul unchi a rămas Henning.

Urmează Scandinavia (V) - Olof


vineri, septembrie 04, 2009

Scandinavia (III) - Luiza


Au mai trecut 17 ani. Noi locuim în Hawthorne. Într-o vineri primesc un telefon.
- Costeluş.
- Da.
- Luiza, mătuşa ta. Sîntem turişti, stăm în Bellflower (Los Angeles). Ne poţi caza o săptămînă?
- Bine aţi venit în apartamentul nostru!

Prin anii 70, Luiza nu s-a mai întors dintr-o vizită în Suedia. Şi-a chemat definitiv soţul şi copii. Petru nu a vrut să se mute în capitalism. Au divorţat. Marian şi Liliana şi-au găsit servicii la Goteborg. Pentru o săptămînă Luiza şi Henning, noul ei soţ, au fost oaspeţii noştri. În Goteborg, Luiza s-a împrietenit cu o familie de pocăiţi romani. Nişte "fraţi" din America i-au vizitat pe aceştia. Au cunoscut-o pe Luiza şi invitat-o la Bellflower. Aici, datorită restricţiilor religioase, nu s-au simţit în largul lor. I-am recuperat.

Mare a fost bucuria lui Henning cînd a dat cu ochii de barul meu, ne-am înţeles de la început minunat. El nu vorbea engleza iar eu nu cîntam suedeza. Sute de bloguri de limba spaniolă publică, La vida en cinco botellas. La noi e pe anotimpuri. Spre deosebire de Henning care nu se mai considera tomnatic, Luiza niţel exaltata si exuberantă, încă se simţea văratică.

Timpul a trecut repede cu vizite de rutină la Disneyland, Hollywood, Beverly Hills, Crystal Cathedral şi prietenii noştri. Iată-ne în ultima zi. Luiza:
- Să cumpărăm nişte băuturi la magazinul apropiat.
I-am luat la Ralphs. Se uitau ei la cogniac, whisky şi tot şuşoteau între ei. Am intervenit.
- Sînt membru la Price Club unde băuturile sînt mai ieftine.
- Cu cît mai ieftine?
- 10%.
- Le cumpărăm aici.
Am realizat. Nu preţul era problema, ci cantitatea. Aveau voie fără vamă să aducă 1l de alcool şi 1l de vin pe persoană.
Cum nu prea sînt sticle de 1 litru în America, iar în Suedia alcoolul era scump şi nu-l găseau decît la magazine specializate de stat, ei calculau gramajele.
- Lăsaţi calculele. Cumpăraţi mai multe sticle, dacă vă intreabă vameşul, daţi vina pe Costel!

Nimeni nu le-a controlat cantitatea de alcool...!

Urmează povestiri din Suedia şi Norvegia.


joi, septembrie 03, 2009

Scandinavia (II) - Liliana


După 12 sau 13 ani. Un pretext să plec de acasă: examenul de admitere la Electronică în Bucureşti. Sînt cazat la nenea Petru, tatăl lui Marian, într-un apartament spaţios, proprietate personală, 4 camere în Berceni. Cu troleibuzul 83, mîncînd o pîine pe ciugulite, ajungeai în Polizu, dacă nu-i cădeau captatorele! Cei patru locatari permanenţi ai apartamentului se tachinau continuu si chiar declanşau uneori certuri aprinse. Se strigau cuvinte grele şi se încheiau alianţe tactice. Petru se alia cîteodată cu fiica lui, Liliana, iar Marian cu mama lui, Luiza. Cu mine se purtau diplomatic, căutînd să mă atragă de partea lor.

O situaţie nouă pentru mine. La noi mai ţipau părinţii cînd eu şi soră-mea, Cristiana dărimam casa sau cînd, de exemplu, doamna Carasievici, profesoară de istorie m-a prins jucînd barbut.
- Să vină mîine taică-tău la şcoală.
Seara acasă, tata:
- Alte dandanale?
După explicaţii, s-a luminat. Si el îşi pierduse odată hainele la poker. S-a prezentat la şcoală şi a abordat-o direct pe doamna Carasievici:
- I-am tras ieri o mamă de bătaie ...
Doamna profesoară a avut remuşcări iar eu am luat numai note bune la istorie, fără să mai fiu ascultat!

Tanti Luiza era după tată jumătate suedeză, vorbea limba şi lucra la ambasada Suediei. Îi cumpărase lui Marian, student TCM-ist, un Renault Gordini. Maşina era pasiunea lui: o repara şi cînd nu era absolut necesar. Leatul meu, Liliana, o frumuseţe misterioasă şi atrăgătoare, îmi povestea despre occident în camera ei mobilată spartan. Mai tîrziu, alte rude au bîrfit-o cum îşi vînduse pe nimic mobila de tineret cumpărată de părinţi. Nu-i plăcuse! Acum se pregătea să dea examen la Arhitectură:
- Si prietenul meu dă examen la Electronică. Cîte ore de meditaţii ai luat?
- Nici una.

La vremea respectivă nici eu nu ştiam: eram un experiment socialist. Si iată-mă într-un amfiteatru la Polizu, în prima zi de examen: proba scrisă la fizică, ora 8:00. Deoarece subiectele se răsuflaseră, abia pe la 12:30 a reuşit comisia să încropească altele, iar noi am aşteptat neştiutori! Eu am intrat în discuţie cu vecinii de banca, neindicat la un examen de competiţie. În dreapta Corneliu, actualmente prodecanul facultăţii şi Cornel * de pe rîndul din spatele meu. Din discuţie în discuţie cădem de acord; subiectul va fi: legile gazelor. Si chiar îl recapitulăm. Cornel:
- Să te laşi niţel spre stînga să văd cum rezolvi problemele.
- Bine.
Vin subiectele, cu gaze la teorie. Am avut dreptate; ne-au durut degetele scriindu-l. Cornel s-a inspirat, şi la un moment dat.
- Ai greşit calculul la problema a treia.
Am revenit cu corecţia respectivă.

Liliana şi prietenul ei nu au reuşit la examene. Furtuni grele s-au abătut în Berceni şi eu m-am mutat la unchiul Mircea.

* Iar o să apară confuzii la numele Cornel.

Urmează Scandinavia (III)


marți, septembrie 01, 2009

Scandinavia (I) - Marian


Nu-mi prea amintesc multe de la grădiniţa situată la 3 intersecţii de casa bunicilor de la oraş, unde locuiam noi. Pentru acomodare, cîteva zile ne-a dus mama dimineaţa. Îl lua şi pe Matei, copilul vecinilor. Apoi:
- Vă ţineţi de mînă şi traversaţi strada cu grijă.
Toate bune şi frumoase pînă ne-a pîrît alt vecin:
- I-am văzut traversînd strada fugind.
- Să nu ne calce maşina-am răspuns eu, în apărare!
Maică-mea s-a încruntat:
- N-aţi înţeles. Dacă vedeţi vreo maşină, o aşteptaţi şi după ce trece de voi, traversaţi cu atenţie.
Ne-a lămurit. După vreo săptămînă a trecut pe la grădiniţă. Educatoarea i s-a plîns imediat:
- Copii sosesc tîrziu, aşa pe la zece.
- Mi-ai spus să nu traversăm fugind!
- !?
- Vedem o maşină, aşteptăm să treacă. Cînd a trecut, apare alta în zare şi tot aşa ...

Vara, sosea cu trenul verişorul meu de-al doilea din Bucureşti, Marian. Stătea la bunica lui, tanti Ruxandra. Era cu doi ani mai mare şi avea bicicletă. Bunica îl aştepta cu plăcinte de varză la care rîvneam şi eu (încă le simt gustul). Îl iubea şi-l proteja. După prînz, îşi lua capotul de diftină înflorat şi-l culca obligatoriu. Spre deosebire de noi, Marian avea un program: somn după prînz, plimbări, şah cu bunicul lui, etc. Cum copilul n-avea chef de somn, bunica se întindea lînga el, să-l adoarmă. De multe ori aţipea înaintea lui, şi Marian sărea geamul. În trei minute jumătate era la mine.

Tanti Ruxandra se temea să-l lase la joacă cu copiii vecinilor!
- Vreau să mă joc cu băieţii pe stradă.
- Nu.
- De ce?
- Sînt ţigani.
- Si Costel e ţigan?
Bariera bunicii se spulbera.
- Nu.
Ajuns pe stradă, bucurie: o miuţă cu ceilalţi...

Bicicleta lui Marian era super şi el o stapinea fără cusur. Odata mai mai să izbească o babă care traversa strada. Tot el a ţipat:
- Mă bagi la puşcărie!


joi, august 27, 2009

Sentimentul sovietic (III)


Gală de box la sala polivalentă. Meciul următor: un boxer polonez cu unul rus. La apariţia polonezului: aplauze multiple. În schimb rusul este huiduit, fluierat. Nu era rus sadea, provenea dintr-o ţară satelit (asia centrală)! Şi nici nu începuse lupta!

În concluzie, titlul s-a schimbat: sentimentul antisovietic.

PS. Circulă acum o leapşă de cărţi pe bloguri. Recomand o carte despre imperiul sovietic:
Imperium by Ryszard Kapuscinski.

PS. Link-ul de la comentariul lui Aneta.

miercuri, august 26, 2009

Sentimentul sovietic (II)


După 10 ani la Iaşi. Oghină, cramagiu la IAS Copou trebuie să livreze 10 butoaie a 1000l fiecare, ruşilor. El cunoaşte desfăşurarea scenariului: reprezentanţii ruşi, printre care un cunoscut degustător, se prezentau la cramă. Un tehnician de la IAS Copou introduce o ţeavă lungă de sticlă în butoi. Aşeza etanş degetul mare la capătul sondei şi recolta un eşantion de vin. Ridicînd niţel degetul mare, lăsa să curgă licoarea vieţii în paharul degustătorului. Dacă se constata calitate corespunzatoare, butoiul era sigilat şi livrat.

Oghină are o revelaţie. Confecţionează din ţeavă de plastic (diametrul cepului) nişte containere, lipindu-le un fund tot de plastic, cu cloroform. Umple aceste tuburi cu vin vechi de cea mai bună calitate (otonel, aligote, băbească, etc). La secţia cu vin prost a cramei, introduce aceste containere uşurel în butoaie la nivelul lemnului interior şi le lipeşte sumar. La sosirea delegaţiei ruse, tehnicianul introduce sonda în butoi, de fapt în containerul de plastic cu vin excepţional. Degustătorul e de acord. Tehnicianul bate dopul, containerul cade în butoi, rusul sigilează dopul şi vinul are liberă trecere spre export.

Ce scandal s-a iscat în Uniunea Sovietică la depistarea vinului prost! Dar Oghină a supravieţuit în poziţie deoarece multe persoane de importanţă erau clienţi fideli!

După 20 ani la Bucureşti. Cornelia *, colega de servici a Roscatei, este noua noastră prietenă. Ea a urmat facultatea la Leningrad. Si ruşii au bancuri! Mi-am amintit unul despre eroul Ceapaev, ofiţer în armata roşie. Pînă aici ştiam despre el doar din filme.

Sergentul Alioşa raportează:
- Tovarăşe Ceapaev, cineva murdăreşte pereţii WC-ului de rahat!
- Aşa ceva nu este permis în armata roşie. Urmăreşte şi raportează.
După vreo trei zile se prezintă Alioşa la ordine:
- Permiteţi să raportez.
- Cine e neisprăvitul?
- Dumitri Andreievici Furmanov.
- Nu se poate! Unicul intelectual din armata roşie! Cum l-ai depistat?
- Este singurul care se spală pe mîini după folosirea toaletei.

La un meci de hochei dintre Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică (campionatul mondial), după invazie, şi care s-a terminat spre bucuria mea si a Roşcatei cu victoria la limită a cehilor, am remarcat loialitatea Corneliei pentru patria unde a studiat. Oare e similară cu loialitatea fostului preşedinte Iliescu?

* Să clarific cele patru Cornelii:

1. Cornelia D. din acestă povestire este bucureşteancă şi fosta soţie a lui Dan. Atenţie Dan nu este Dănuţ. Totuşi, Dănuţ a lucrat cu ea sau în aceeaşi clădire cu ea.

2. Cornelia O. din povestea 23 august (III) este fosta prietenă a lui Costache de la Costineşti. Acum locuieşte în Woodland Hills.

3. Cornelia L., fostă O. este nevasta lui Costache din povestea cu OZN-uri. Acum locuieşte în zona Palm Springs.

4. Cornelia N. este fosta prietenă a lui Costel. Probabil şi Dănuţ şi-o mai aminteşte (perioada liceului). Din păcate nu ştiu unde locuieşte.



marți, august 25, 2009

Sentimentul sovietic (I)


Încă din şcoala primară au apărut întrebări. Tovarăşa învăţătoare ne-a explicat războiul al doilea. Aceaşi concluzie a filmelor de război ruseşti: poporul sovietic învingător. Unul din colegi, Ciobanu, a ridicat două degete:
- Mi-a spus bunicul: dacă nu erau americanii ruşii pierdeau.
Tovarăşa învăţătoare a ocolit cu delicateţe răspunsul iar eu am rămas nelămurit! Acasă l-am întrebat pe tata. A bufnit în rîs.
- De ce rîzi?
- Tata lui Ciobanu e mare mahăr la partid!

Detaşat la ţară în vacanţa următoare, am repetat nelămurirea bunicii:
- Pe la sfîrşitul lui 44 a fost cantonat la noi, un soldat rus. A inundat un stup şi a colectat o găleată de miere. A mîncat jumatate, apoi s-a culcat. Eram speriaţi, credeam că moare. Ne-am gîndit să-l ducem la pîrîu, să-l îngropăm în nisipul umed şi rece. Asta e tratamentul din strămoşi pentru cei care mănîncă multă miere de albine.
- Seamănă cu tratamentul pentru cei loviţi de trăsnet! Soldatul a murit?
- Da de unde, s-a trezit cu cuvintele:
- Devocika, devocika?
Dar toate fetele erau ascunse.*

Deoarece bunicul fusese concentrat în timpul războiului undeva la Tiraspol, l-am abordat pe unchiul Bîrcă.
- Au fost cîţiva soldaţi ruşi în sat. Mai toţi întrebau:
- Scolko kilometrî Berlin?
Sau direcţia:
- Kuda Berlin?
Iar unii săteni hîtri:
- Păi treceţi dealul ăsta şi încă unul şi gata se vede oraşul!

* Mult mai tirziu, am realizat de ce aproape toată generaţia berlineză (63 de ani) este de un blond mai spălăcit.


luni, august 24, 2009

23 August (III)


Sîmbată am fost invitaţi la o zi onomastică: musafirul Corneliei din Bucureşti, vărul ei şi tizul meu.
- Nea Costică, 22 sau 23 august?
- 23.
- Dar pe vremuri la defilare, ai participat?
- Da. Odată, cînd m-am angajat electrician la un trust de construcţii, mi-au repartizat steagul. M-am prezentat şi pentru că o tot lălăiau, iar eu trebuia să mă întîlnesc cu amicii la grătărele, am aruncat stegul în boscheţi şi valea.Pe 25 august m-au luat maistrul şi secretarul de partid la chestionat.
- Ce întrebări?
- Stii tu, genul; citesc în ochii tăi: duşman al poporului! I-am înmînat buletinul.
- !?
- Data naşterii: 23 august 1944. Nea Costica ne-a lăsat şi pe noi cu gura căscată. I-am urat din suflet: La Mulţi Ani!



vineri, august 21, 2009

23 August (II)


Despre două defilări:

a) Într-un an n-am reuşit să scap de defilare. La intrarea pe ultima porţiune, unde felicitam prin urale prelungite, frenetice, pe iubiţii noştri conducători, un bărbat cu o copiliţă de mînă (aşa de vreo 10 ani), încearcă să se strecoare printre noi. Securistul nostru îl întreabă imediat:
- Lucraţi la institut?
- Nu.
- Vă rog să părăsiţi coloana.
- Vin de la Mizil, fetiţa mea vrea să-l vadă pe Ceauşescu.
Aştia încă mai cred! Încerc să-l ajut.
- Lasă-l, pare un cetăţean onorabil.
- Dispoziţiile nu se discută.

b) Mai interesantă este povestea defilării unde am participat activ. Adică pixel în litera R, de la PCR. Proaspăt angajat la institut şi încă UTC-ist. Abia după defilarea asta mi-a trecut prin cap să cer retragerea din UTC. Am reuşit cu oarecare greutăţi la 26 ani. Menţionez: acolo te ţineau pîna la 28.

Prima întîlnire de pregătire a tinerilor care urmau să scrie cu trupurile lor: PCR, a avut loc cu două luni înainte de 23 August, la o bază sportivă bucureşteană, unde acum ar fi orăşelul copiilor. La cîrmă erau doi tipi: unul cu mustăcioară, arogant, de la partid şi un profesor de sport în trening. Participanţii, tineret mîndria ţării, proveneau de la întreprinderile apropiate, cei mai mulţi de la IMGB. Profesorul ne-a organizat pe litere, înălţime şi alte criterii ştiute doar de el. Ne-a vorbit de frecvenţa repetiţiilor şi de echipamentul (tricou, chiloţi şi tenişi) care va fi înmînat doar în săptămîna premergătoare defilării. Să nu-l folosim cumva la activităţile casnice! Tovarăşul de la partid ne-a explicat importanţa misiunii: întreaga noastră dezvoltare ulterioară atîrnă în cumpăna defilării.

La a doua întîlnire am trecut direct la repetiţii. Părea simplu: dintr-o coloană ne desfăşuram pe litere. La un semnal, ne ghemuiam jos, cu fruntea pe genunchi. La alt semnal, ne ridicam şi iar în coloană. Normal, multe greşeli şi neconcordanţe la început. Tovarăşul de la partid mă arată cu degetul:
- Tu, din R. Data viitoare să vii tuns corespunzător.
Iar repetăm, iar greşim, iar tovarăşul se încruntă şi pare că-njură printre dinţi. În momentul cînd stăm cu capul pe genunchi se aude de undeva, n-am realizat nici măcar direcţia:
- Boule.
Tovarăşul, vădit supărat, întreabă încruntat:
- Cine a vorbit?
Tineretul tace smerit.
- O să fie aspru pedepsit.
Iar repetăm, iar ajungem cu capul pe genunchi.
- Pi..a mătii.
Se aude clar. Dar cine? De unde? Asta e de neconceput pentru ăla de la partid. E roşu la faţă. Şopteşte ceva la urechea profesorului de sport. Profesorul îi răspunde calm.
- Nu vă enervaţi, mă descurc singur.

A fost ultima oară cînd l-am văzut pe mustăcios în apropierea noastră. Defilarea a fost pe deplin reuşită!



miercuri, august 19, 2009

23 August (I)


Iaca ne apropiem de faimoasa dată: 23 August. În ultimii 25 de ani de America, am sărbătorit acestă zi prin muncă. Exceptînd zilele căzute într-o sîmbătă sau duminică. În Romania eram liber de 23 şi 24 August (dacă se nimerea într-o duminică nu era compensată cu altă zi liberă de guvernul comunist). Dar oare eram într-adevar liber!? De multe ori am participat forţat la vreun miting sau defilare.

Să încep prezentarea acestei preafrumoase zile cu un banc: undeva la ONU sau altă organizaţie internaţională s-au trasat nişte proiecte. Printre ele, un studiu despre camilă. Iată cîteva titluri:
1. Statele Unite:
Cămila şi incompatibilitatea vieţii în SUA.
2. Uniunea Sovietică:
Kamil Kamilovici, întemeitorul cămilei.
3. Republica Populară Romană:
Cămila înainte şi după 23 August 1944.

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care urmăresc de exemplu: Rose Parade în Pasadena (fiecare 1 ianuarie, ora 8:00 de dimineaţă). Pentru un loc mai bun, sosesc de cu seara, cu pături şi pacheţele cu mîncare, uitînd de revelion, dormind chinuit pe caldarîm!

Sau cei care urmăresc direct pe stadion, să zicem deschiderea Jocurilor Olimpice de la Beijing. Acolo, mii şi mii de tineri şi tinere din fabrici şi uzine, echipaţi corespunzător cu diaperi, execută un spectacol delirant de precis!

Povestirea următoare: 23 August (II) poate clarifica niţel lucrurile.


marți, august 18, 2009

Ezekiel (III)


Din povestirile lui Ombre:

Noi am guvernat şi peste secţia de paşapoarte din Santiago, mai toţi refugiaţii chilieni din Drumul Taberei aveau cîteva paşapoarte. Anii au trecut, oamenii s-au acomodat, stabilizat. Îl ştii pe prietenul meu Xavier? A aruncat la tomberon paşapoartele nefolositoare. Cineva le-a găsit. S-a zvonit: chilienii aruncă paşapoarte la gunoi. Şi miliţia a aflat. Nu ne mai păzeau pe noi, ci deşeurile nostre. Noi am aflat de la o şedinţă urgentă programată în bloc. Reprezentantul miliţiei pentru probleme chiliene, tov. Niţescu ne-a informat şi rugat insistent să le predăm paşapoartele de prisos!

M-am nimerit odată cu tovarăşul Niţescu în lift. L-am întrebat:
- Ce înseamnă cele două stele mari de la uniformă?
Mi-a răspuns mîndru:
- Locotenent colonel.
- Cîţi trebuie să omori pentru o stea?
- !?
S-a blocat. Nu înţelegea. Am continuat.
- La noi pentru fiecare cetăţean ucis, un poliţist primeşte o stea.

Pe parcursul anilor, comunitatea socialistă chiliană muncind în vest vara, a prosperat. Maşinile străine s-au înmulţit în jurul celor două blocuri. La fel şi spargerile. Îl vedeam obosit, nedormit, răvăşit:
- Pîndesc noaptea dintr-o cameră de la parter.
- Singur?
- Nu, cu alţi trei prieteni. Cu schimbul, unul urmăreşte patru ore, ceilalţi dorm îmbrăcaţi.
- Arme?
- Lanţuri şi bîte.
După vreo două luni Ombre a apărut la lucru fericit.
- L-am prins azi noapte, spre dimineaţă. Ne-am repezit într-un suflet. El a auzit uşa trîntită la intrarea blocului şi a fugit. A cotit-o pe prima la dreapta şi a dispărut subit. Noi am fugit pînă la următoarea intersecţie şi nimic. Am întrebat o femeie care se întorcea de la fabrică.
- Ne-a furat radioul din maşină. Aţi văzut unde a luat-o?
Ne-a raspuns doar cu privirea. Se ascunsese sub o Dacie.
- L-aţi bătut?
- Rău de tot şi l-am predat secţiei de miliţie.

Cîteodată jucam amîndoi şah, la institut. Nimeni nu ştia de aceste partide. Cînd rămîneam singur în birou, îl sunam codat. Piesele le căram zilnic în servietă. La una din partide jucate pe tăcute; uşa evident încuiată, deodată se aude cioc, cioc la uşă. Îi fac un semn discret, de şoaptă:
- Ssst
Iar cioc, cioc insistent. Apoi o voce necunoscută:
- Karpov, Karpov ... deschide!


luni, august 17, 2009

Ezekiel (II)


Suprimînd guvernul Allende, dictatorul Augusto Pinochet a instaurat în Chile o periodă de teroare dar şi de reforme economice. Acestea au produs un miracol economic continuat pînă în prezent. Noi aici, în California, beneficiem iarna de fructe proaspete chiliene! Actuala preşedintă, Michelle Bachelet, fostă refugiată, a locuit într-un apartament oferit de autoritaţile comuniste din Germania Democrată. Poate ea şi Ombre se cunosc personal !? Bunicul Roşcatei avea o vorbă: cu 3 prieteni înconjori lumea.

Să revin la chilienii romani. Deşi lucram împreună, nu mă puteam compara cu el. De ce?

Cînd s-a defectat staţia termică într-o iarnă şi vreo săptămînă n-am avut caldură, s-a plîns directorului:
- Nu pot lucra în frig. Plec acasă.
- Veţi fi în concediu fără plată.
- Nu e vina mea.
Bineînţeles, i-au scazut zilele din salariu. Ombre a reclamat la sectorul de partid. Directorul si-a schimbat decizia. Aşa s-a creat un precedent. Ombre pleca acasă şi în alte zile mai mult sau mai puţin friguroase!!

Vara pleca la lucru în Germania sau Suedia. In general apuca slujbe necalificate. Prima dată a revenit cu un Opel de mîna a doua care a pus pe gînduri conducerea institutului. După vreo 8 luni îl văd încercînd să modifice data de intrare în ţară pe înregistrarea maşinii.
- Ce faci?
- Am voie 6 luni gratuite. Nu vreau să plătesc amenda. Am cerut o audienţă la miliţie.
S-a întors dezumflat.
- M-a primit un maior. A scos dintr-un dulap un caiet ramolit. A scuipat pe deget şi întors filele agale.
- Tovarăşe Ezechel, să vedem cînd aţi introdus Opelul în ţară.
Observă falsul şi-l dojeneşte părinteşte.
- Să nu vă prindă cineva. Reveniţi cu data corectată.
Păi cine să-l prindă? Maiorul era responsabil cu evidenţa maşinilor! A intrat în bucluc. Prima dată modificase cu o lamă. A doua modificare a lăsat în document, o găurică!


sâmbătă, august 15, 2009

Ezekiel (I)


Salvador Allende (1908 – 1973) preşedintele statului Chile, din 1970 pînă la înlăturarea guvernului democratic ales prin lovitură de stat, la 11 septembrie 1973. Să fie o coincidenţă acestă dată, 11 septembrie, 9/11 ?
Salvador Allende a fost primul preşedinte marxist socialist ales într-o ţară din continentele americane.

La sfîrşitul anului 1973 şi 1974 au apărut în Bucureşti cîteva sute de refugiaţi chilieni, direct sau indirect legaţi de guvernul Allende. Aceştia au fost cazaţi în două blocuri din Drumul Taberei (Bucureşti). Li s-au oferit ajutoare şi servicii in funcţie de calificare. Aşa l-am cunoscut pe Ezekiel. El proiecta cablaje imprimate la institutul unde lucram. Normal, noi l-am poreclit imediat: Ombre. Cum amîndoi iubeam şahul, ne-am împrietenit.

Din povestirile lui Ombre:

După moartea lui Salvador Allende, mi-am confecţionat 7 paşapoarte, tata mi-a împrumutat nişte bani şi am zburat la Viena. Am luat un tren spre Praga. La apariţia vameşului de persoane ceh, am prezentat unul din paşapoarte.
- Acest pasaport nu are viza corespunzătoare.
Cu mîna tremurîndă, am luat paşaportul înapoi şi am scos la întîmplare altul din buzunarul de la piept. Vameşul l-a examinat atent.
- Perfect. Bine aţi venit!

Nu mi-a plăcut în Cehoslovacia. Împreună cu alţi prieteni am plecat spre Bucureşti. La Gara de Nord ne-a aşteptat un autobuz escortat de miliţie. Ne-am bucurat. Eram protejaţi. Si blocurile noastre au fost o lună păzite permanent de poliţie. Am realizat mai tîrziu: nu ne păzeau pe noi. Era taman invers. Să nu contactam noi, populaţia locală. Noi, n-am vizualizat niciodată un astfel de socialism, în Chile.

Un an am urmat o şcoală de limba romană.
- E frumoasă limba romană?
- Da.
- Ce cuvînt îţi place cel mai mult?
- Pădure. Nici nu-ţi imaginezi rezonanţa în spaniolă!

Scoala n-a fost numai de limbă. Am învaţat istorie, literatură, etc. Profesoara ne-a prezentat clima astfel:
- Romania are o climă temperat continentală, una din cele mai favorabile condiţiilor de viaţă.
Imediat am întrebat-o:
- Dumneavostră aţi trăit şi în altă climă?
- Nu.


joi, august 13, 2009

Spania 2002-2003


Prin septembrie 2002, ne-am decis să vizităm Portugalia. Fiind vorba şi de Revelion, Roşcata a decis să-l cooptăm pe Mircică. Mircică a adus-o pe proaspăta divorţată, Tănţica. Lăsaţi imaginaţia: doar ca să împartă plata camerei de hotel pe jumătate.

De la început Mircică s-a opus Portugaliei. Am replanificat şi ne-am ales cu traseul spaniol: LAX, Barcelona, zbor la Malaga (închiriat maşină), revelion la Marbella, Sevilla, Madrid, LAX. În afara celor menţionaţi, mai era fiica mea cea mică,12 ani.

Vizitarea Barcelonei s-a desfăşurat similar cu descrierea lui Dănuţ. La Malaga nu a sosit bagajul Roşcatei. Noi, cei cu bagaje, eram veseli. Am consolat-o:
- Lasă, îţi împrumutăm o pereche de chiloţi.
Într-un fel a fost mai bine. Abia am îndesat bagajele în portbagajul Peugeot-ului mov inchis (midnight blue). Cînd s-o pornesc, a cazut mînerul de plastic al cheii de contact. Am gugulit cheia asta ca pe o bubă coaptă, toată excursia. Bineînţeles, ne-am rătăcit în drum spre Marbella, unde închiriasem un apartament cu balcon şi vedere la coasta şi munţii Africii. Si bagajul pierdut a sosit la apartament înainte de Revelion, după parcurgerea altor trasee turistice spaniole (Ibiza).

Într-un una din zile ne-am repezit la Gibraltar. Aici băuturile, ţigările, electronicele erau mai ieftine decît în Spania. Iar gibraltarienii cumpărau salata şi alte vegetale din Spania. Problema majoră aici este apa şi economisirea ei. WC-urile funcţionează cu apă sărată. Totuşi grotele vizitate erau pline de umezeală!

Localnicii corelează bunăstarea insulei, actualmente peninsulă, cu cea a triburilor de maimuţe care misuna în jurul traseului spre grote. Cînd microbuzul s-a oprit pentru privelişte, ne-au înconjurat, obraznice si asteptau ceva de mincare. Mircică:
- Costele, o poză te rog ...
Tănţica a înhăţat un pui, s-au grupat şi i-am luat în obiectiv. Pentru o secundă, am simţit ceva pufos dar ferm pe chelie. Mama puiului care urcase pe microbuz, a sărit agresivă spre Tănţica, folosind capul meu drept stîlp de legătură. Rîdeau cu adevarat în poza respectivă.

Pe 2 ianuarie 2003, după un dejun copios, am părăsit Marbella, dis de dimineaţă. Am luat în piept muntele pe şoseaua A-397, plină de serpentine. Copilul s-a simţit rău. Abia mîncase. Opream la vreun refugiu, aer curat, copilul revenea la normal. Iar în maşină, iar serpentine, iar senzaţia de dat la boboci. Eu conduceam încet şi dacă se forma coloană, opream pe dreapta. Mircică:
- Aveţi noroc.
- De ce? Îl întreabă Tănţica.
- Dacă conduceam eu, aţi fi vărsat cu toţii.

luni, august 10, 2009

Montoya


În decembrie 2002 - ianuarie 2003, am vizitat Spania. E posibil să scriu şi despre peripeţiile acestei vacanţe! La plecare ne-am cumpărat suveniruri. Stiţi voi: la o adică, să poţi demonstra povestirile înflorite. Suvenirurile devin trofee. Tare mă bătea gîndul să-mi cumpăr o sabie de Toledo. După spusele vînzătorului:
- Le confecţionăm după aceleaşi metode.
- Fiţi mai concret?
- Sînt călite în sîngele inamicului musulman!

M-am răzgindit şi mi-am luat 2 CD-uri împachetate sub titlul: Spanish Guitar Magic. Acestea au stat cuminţi, neatinse în biblioteca de CD-uri pînă azi dimineaţă. Hai să le ascult în drum spre servici. Primul disc, Segovia l-am schimbat la stopul din intrarea pe autostradă.

Al doilea a debutat cu o melodie cunoscută, dar totuşi necunoscută: Malaguena! Parcă ar fi fost două chitări clasice! Nu am mai depăşit vreo maşină, nici n-am mai schimbat benzile. Am închis geamurile să nu scape sunetele. Către sfîrşitul melodiei parcă ar fi cîntat o balalaică acompaniată de o chitară şi o tamburină. Au urmat melodiile Granadinas şi Solearas. Ambele încîntătoare!

Cea de-a patra: Fandango de Huelva y Verdiales a pus gaz pe foc. Am lăsat un camion cu remorcă să-mi taie calea. Linia melodică simplă se repeta cu arabescuri multiple. Sunetele eliberate se reîntorceau în gaura chitării maestrului Carlos Montoya atunci cînd oprea melodia intenţionat.

L-am căutat fără succes pe trilulilu. Noroc cu youtube. Bucurie!

Performing his Tarantas:


marți, august 04, 2009

Îngrozitor de exact


Îngrozitor de exact sau comentariile din Flacăra Iaşului.

Comentariile sînt de 4 feluri: împotrivă, de acord, generale şi cele care n-au nici o legătură cu subiectul.Un exemplu la împotrivă, deci un fel de Gică contra ar fi arrme care o deranjează mereu pe Dunea!

Cîteodată mă surprind şi pe mine dorinţe de comentator. Vinerea trecută: ziarul online Flacăra Iaşului publică fragmente dintr-un roman de Dorin Spineanu. Eroul romanului Neculai Acsinia fură carne de la abator în perioada comunistă a anilor 80 .....

Multe comentarii, şi unul care atinge subiectul Ştefănescu (Secretul lui Bachus):
- Hoţia trebuie condamnată indiferent de regimul politic. Ştefănescu, personajul principal al filmului Secretul lui Bachus, a fost condamnat la moarte pentru uriaşa sa avere ilicită.

I-am răspuns eu: alt Ştefănescu.
Amestecaţi filmul (secretul lui Bachus, o comedie impusă, de duzină) cu realitatea! Ştefănescu nu a fost executat pentru uriaşa avere (mizilic, raportată la standardele actuale) ..... A găsit o portiţă în sistemul comunist, ocrotit chiar de primul secretar al sectorul respectiv (Bucureşti). Cumpără vin la negru de la IAS-uri şi-l vinde la magazinul unde era mandatar (legal). Lumea stătea la coadă. Vinul excelent. Am cumpărat şi eu. Cîteva sticle le-am păstrat ani buni. Nu s-au stricat precum cele din film. Ziarele comuniste, au scris: Stefănescu fabrica vin din substanţe sîrbeşti. Nu puteau spune: Ştefănescu a uns şi corupt sistemul. De aia l-au executat rapid .....

Deşi sistemul era gata stricat... Se vede şi în cazul Axinia, unde poliţia împarte carnea confiscată, frăţeşte! Dacă cititi pe google observaţi (Ştefănescu): la proces nu s-a menţionat fabricarea vinului ci doar schimbarea calităţii la vînzare şi procurarea vinului ilegal.

Am uitat să-i răspund la prima parte: hoţia trebuie condamnată indiferent de regimul politic.
Toţi: părinţii, familia, şcoala, credinţa, societatea te ghidează în sensul acceptării şi respectării acestei afirmaţii.
Totuşi, să luăm un caz virtual:X, paralel al eroului Axinia. Sîntem în 1988 şi X lucrează de 8 ani la abator. E un lucrător model, conştiincios cu familie (soţia de asemenea salariată) şi copii. Îşi poate permite să gătească o cărniţă, de cîteva ori pe lună? Financiar da, practic nu. De unde s-o cumpere? Alternative: devine vegetarian (este deja), cumpară de la distribuitorii colegului de serviciu Axinia sau fură din cînd în cînd de la abator! Scenariu pare cunoscut: X e unul din ţăranii lui Zaharia Stancu în scena culesului de struguri, cu botniţă.
Cine a creat acestă criză de alimente într-un stat eminamente agricol? Conducătorii partidului comunist roman în frunte cu răposatul. S-au îndatorat de la surse externe. Acum plătesc datoria vînzînd alimentele la export. E vina lui X? NU. Plecînd de la abator cu o bucăţică de carne în buzunar, riscă să devină noul Jean Valjean!

A doua zi domnul Spineanu răspunde comentariilor:
Cîteva precizări şi de mîine trecem la altceva...... iar alţii pun diagnostice îngrozitor de exacte, cum ar fi domnul care semnează Costel. A înţeles perfect că, prin intermediul eroului meu, Neculai Acsinia, încerc să developez o parte din istoria recentă a Romaniei.

Mi se pare sau e real: am un nou prieten? Îi urez să-i developeze color. Dacă nu se găseste substanţe, măcar alb negru.


luni, august 03, 2009

Despre comentarii


Oare cine a inventat comentariile la bloguri şi articole de ziar? Deocamdată ele sînt numai cu text. Aştept ziua cînd vei desena ceva în cutiuţele respective. Vor potoli dorinţele primitive pentru posteritate. În grădina Copou nu veţi mai găsi o bancă pe care să scrie: Ani (inimioară) Costel - 1968!

Pe vremea aia eram absolut convins: numai în Romania scriu oamenii pe copaci, la muzeele în aer liber sau compun poezii în locurile private. În timpul călătoriilor prin lume am realizat cu surprindere: acest obicei este universal. De la Vatican pînă la marele canion oamenii încrustează şi semnează.

La apariţia vopselelor şpray a izbucnit moda grafitti. Îmi era milă de băieţii care pictau noaptea, la înălţime, podurile. Să-i ajut, mi-a trecut prin cap să proiectez o extensie a mîinii, un braţ mobil. Să nu-şi rupă pictorii gîtul!

În 1984 cînd am vîndut statului apartamentul proprietate personală, din suma primită ni s-a reţinut 10000 lei pentru o zugrăvire viitoare. Pînă la plecarea definitivă din ţară eram chiriaşi în propria locuinţă. Copilul (2ani, jumate) s-a apucat într-o zi să mîzgîlească un perete al sufrageriei, cu carioca.
- Foarte bine am aprobat-o eu.
Zilele treceau, desenele se multiplicau cu repeziciune. A ajuns la linoleu. Nu eram convins de includerea acestuia în cei 10000 lei!
- Nu, pe linoleu, nu.
Cînd nepoţelul vecinului, domnul profesor, s-a jucat pe la noi şi a pictat cu virtuozitate dinozauri, am intrat în încurcătură. A continuat şi la el acasă. Menţionez, domnul profesor era şef de aprozar, dar se îmbrăca corespunzător!
Tare s-a mai mirat maică-mea de picturile astea la una din vizite. M-a întrebat discret:
- Pot să desenez ceva; pentru nepoţică?
Surpriza cea mai mare a avut-o tipa care ne citea contorul electric. A scăpat creionul chimic din mînă, şi-a făcut o cruce largă:
- Aşa ceva, n-am mai văzut nicăieri.

Aici în SUA, la serviciu, un inginer proiectant de circuite imprimate scria pe plăci nume feminine.
Odată patronul l-a chestionat:
- Cine-i Linda?
- Soţia mea.
- Mai bine ai scrie numele avocatului.
- !?
- Soţiile vin şi pleacă dar totdeauna ai acelaşi avocat la divorţuri!

Urmează partea a doua: Îngrozitor de exact sau comentariile din Flacăra Iaşului.


luni, iulie 27, 2009

Best of Romania


Ducu Berţi - Floare de colţ, Suflet fără chei

Tiberiu Ceia - Frumoasă vecina noastră

George Enescu - Rapsodia Romană Partea 1, Rapsodia Romană Partea 2

Dumitru Fărcaş - Bărbătesc din Maramures, Suita din Tara Moţilor
Fraţii Petreuş - Cînd s-o împarţit norocul, Mai prietine, eu şi tu

Tudor Gheorghe - Lumină lină, Of, ce dor, ce chin, ce jale, Toamna simfonic 5

Holograf - Să nu îmi iei niciodată dragostea!

Fărîmiţa Lambru - Inel, inel de aur, La Calul Bălan, La crama din Drăgăşani, Sapte văi şi-o vale adîncă
Lăutarii din Chişnau - Coraghească din Bacău

Angela Moldovan - Mi-am făcut bundiţă nouă
Mondial - Atît de fragedă, De va veni la tine vîntul
Jean Moscopol - Vrei să ne întîlnim sîmbată seara

Pasărea Colibri - Eşarfă în dar, Scrisoare de bun rămas
Phoenix - Canarul (1969), Mica ţiganiadă
Ciprian Porumbescu - Balada, Hora Braşovului, Zîna Dunării

Roşu şi Negru - Pseudofabula

Ileana Sărăroiu - Doi Voinici din Valea Mare, Te-ai jurat, neicuţă-n drum
Grupul Song - Sapte vai si-o vale-adanca, Recital Song 1978
Dan Spătaru - Tărăncuţă, Tărăncuţă

Maria Tănase - Bun e vinul ghiurghiuliu, Lume, lume

Cristian Vasile - Zaraza, Iubesc femeia
Sofia Vicoveanca - Asta-i hora mare
Mircea Vintila - Miruna, Tara lui Leru-i Ler

Gheorghe Zamfir - Ciocirlia, Doina de jale, Einsamer Hirte
Zavaidoc - De cînd ne-a aflat mulţimea


vineri, iulie 24, 2009

2. Roma, mai 1984


Zborul direct a decurs fără incidente. Dar Lajoş, care a zburat tot cu Taromul, dar cu escală la Tirana, ne-a povestit de locotenentul albanez îmbrăcat curat într-o uniformă cu nasturi diferiţi. Era şeful unui atelaj de aprovizionare a avioanelor cu combustibil. La atelaj erau înhămaţi un cal şi un catîr! Alţi emigranţi romani au stat în lagărul de lîngă Triest şi povesteau: albanezii trimiteau acasă în plicurile cu veşti, nasturi. Albania nu a avut o făbricuţă de nasturi şi nici nu a importat. Nasturii existenţi în folosinţă la sfîrşitul celui de al doilea război mondial au fost reciclaţi permanent.

Iată-ne şi la Fiumicino. După vamă, înainte de locul unde se aşteaptă vizitatorii, la primul pas în capitalism, am întîlnit un tip ciudat. Tînăr, solid, tuns scurt, cu o vestă de blue jeans direct pe piele, tatuat prin diverse locuri, învîrtea nonşalant un lanţ cu mîna dreaptă. Ne-a examinat sumar şi fără interes. Eu în costum, roşcata elegantă, copilul fără cusur, trăgînd bagajele pe rotile am intrat în sala de aşteptare. Contrar indicaţiilor consulului american de la Bucureşti, nimeni nu ne aştepta!

Un miros tare: ţuică de prune s-a răspîndit brusc în sală. S-a spart una din sticlele dosite în plapuma lui Mihai, viitorul nostru prieten. După miros şi basmale, am reperat grupul de emigranţi romani şi pe tînărul în vesta de blue jeans care preluase conducerea. Angajat de organizaţia Tolstoi, el asigura transferul la pensiunea Dina. S-a prezentat: Enzo şi binevoitor, ne-a ajutat la încărcarea bagajelor în microbuz.

Deoarece conducea agresiv pe autostradă, Mihai l-a întrebat:
- Nu ţi-e teamă de poliţie?
- Eu sînt poliţist.
Nu prea i-am dat noi crezare!
Am ajuns teferi la pensiunea Dina, astăzi renovată, la categoria hotel de 3 stele. Enzo ne-a ajutat la descărcat şi cazare.

Pensiunea Dina, poziţionată lîngă gara Termini, şi în apropierea basilicii Santa Maria Maggiore
ne-a oferit condiţii modeste, dar suportabile, de cazare şi trei mese zilnice bazate pe pasta, spaghetti şi invers. Trei zile rezistau emigranţii romani la acest meniu. Numai fiica mea termina felurile asemănătoare cu conştiinciozitate. Menţionez; am stat 21 de zile la Roma.

A doua zi, împreună cu familia lui Mihai, am plecat pe via Cavour către sediul organizaţiei ortodoxe Tolstoi să ne înregistrăm şi să primim cei $15/familie, bani de buzunar! O maşină de poliţie ne semnalizează cu girofarul şi sirena. Mihai:
- Nici n-am ajuns bine şi ăstia ne arestează?
Un poliţist tinerel ne semnaliza cu mîna peste geamul deschis. Nevestele l-au recunoscut imediat:
- E Enzo!
Ne-a spus ceva în italiană. Am înţeles: ne-a urat toate cele bune în noua viaţă!


marți, iulie 21, 2009

Despre paşapoarte


Sîmbătă am primit prin poştă noul paşaport american, valabil 10 ani. Poza nu e laminată, fiecare pagină are fundalul diferit şi esti rugat să nu le îndoi. Are un cip electronic prin copertă!
2 poze, $75, vechiul paşaport, un formular tipărit pe net au fost suficiente pentru obţinerea acestui document. Nimeni nu mi-a verificat umila existenţă. Totul a durat 3 săptămîni. Totuşi, sînt nemulţumit; nu mi-au returnat vechiul paşaport!

Dar paşaportul romanesc?
Prin mijlocul anilor 70', m-am hotărît să vizitez Ungaria. M-am prezentat dimineaţa la secţia paşapoarte a municipiului Bucureşti, str. N. Iorga, şi m-am aşezat încrezător la o coadă deja formată. Schimbînd greutatea corpului de pe un călcîi pe altul, după vreo jumătate de oră, sînt întrebat politicos de o duduie elegantă, şi ea în formaţie:
- Unde plecaţi?
- În Ungaria.
- Sînteţi maghiar?
- Nu.
Îşi freacă bărbiţa nedumerită. Apoi realizează:
- Stiţi, asta e coada pentru plecări definitive!

Primul meu contact cu emigraţia. Ceauşescu semnase drepturile omului la Helsinki şi portiţa emigrării s-a întredeschis. Dacă stateam la coadă, aş fi obţinut direct formularele mari şi în trei luni eram cu paşaportul în buzunar. Din păcate n-a fost aşa simplu. De exemplu: o decizie de emigrare e mai grea decît una de divorţ! Au trecut cîţiva ani buni care ne-au convins şi la o săptămînă de la naşterea fiicei mele în iulie 1981, am depus formularele mici. De ce la o săptămînă? Atît a durat eliberarea certificatului de naştere.

Lucrurile se schimbaseră. Copleşiţi de volumul cererilor, autorităţile comuniste au inventat formularele mici. Completîndu-le intrai pe lista neagră cu consecinţe nebănuite. Aprobarea formularelor mici era nedeterminată în timp.

Am depus formularele mici la o secţie de miliţie în Berceni, deschisă o dată pe săptămînă de la 10 la 12. Formularele trebuiau completate cu maşina de scris. Cea folosită de mine aparţinea socrului. Legal, toate maşinile de scris aveau nevoie de o înregistrare la miliţie. Să nu-ţi treacă prin cap să compui un manifest anti! Formularea unor căsuţe de completat lăsa de dorit.
- N-ai completat: La cine pleci definitiv?
- N-am pe nimeni. Ce scriu?
- La nimeni.
Eu, cu maşina de scris in braţe, m-am executat rapid. Securistul se uită mirat!
- Eşti hotărît, ai venit pregătit!

Astfel am redus timpul de aşteptare a paşapoartelor de plecare definitivă de la 2 ani, 5 luni şi 3 săptămîni la 2 ani, 5 luni şi 2 săptămîni.



marți, iulie 14, 2009

1. Roma 1984

În ianuarie 1984 am ridicat paşapoartele fără cetăţenie,valabile pe 3 luni, de la secţia paşapoarte Bucureşti. După predarea casei şi obţinerea adeverinţelor atestînd achitarea tuturor datoriilor faţă de statul socialist, am fost programaţi să plecăm în SUA via Roma pe la mijlocul lunii mai. Deci am prelungit vizele cu alte 3 luni şi 1000 lei/persoană.

La Roma, unde emigranţii erau şcolaţi obligatoriu 10 zile de către ambasada americană, am zburat cu Taromul. Am primit un plic sigilat de la ambasada americană din Bucureşti pe care trebuia să-l predăm neumblat ambasadei similare din Roma. Oare ce-o fi conţinînd plicul; de bine, de rău (curierul trebuie lichidat, etc !!!). Verbal ne-au povăţuit:
- Atenţie mare la plic. Iar paşapoartele le arătaţi numai la vamă şi ambasadă.
Uşor de zis ... La Otopeni ne-au luat plicul la vama de lucruri şi ni le-au înapoiat nedeschise (!?), la finalizarea vămii de persoane.

Vameşul care a cotrobăit prin lucruşoarele înşirate de mine pe o masă, n-a găsit nimic în neregulă. Noi ne-am luat doar strictul necesar; să supravieţuim 1 lună. S-a holbat la pozele de familie:
- Ce-s cu astea?
- Poze cu tata, socrul, rudele ...
El se referea la lipsa marginei crenelate. Precum Mr. Bean, le-am ciopîrţit cu foarfeca, să nu tragă la greutate!

Totuşi în buzunarul pantalonilor, fără ştirea roşcatei, aveam 2 monezi de argint cu regele Mihai. Cadoul bunicii. De frică i le-am dat discret socrului. Se puseseră pe un plîns cei ce ne-au condus la aeroport (rude şi prieteni) de parcă mergeam la înmormîntare. Cînd i-am văzut aşa trişti mi-a revenit curajul şi am cerut socrului monezile înapoi.



marți, iulie 07, 2009

Michael Jackson

Azi îl înmormîntează pe Michael Jackson la unul din cimitirele Forest Lawn (nu se ştie sau se ştie, care anume). S-au blocat anumite străzi şi două autostrăzi. S-au mobilizat toate forţele de poliţie din LA County. Zona pe unde mă mişc eu nefiind afectată, conducînd cu mult peste viteza legală, am reuşit să ajung la serviciu în 30 de minute.

marți, iunie 30, 2009

Povestea porcului.

La începutul unei săptămîni de iunie, o rudă de la ţară i-a adus lui Costache un porcuşor. Era destinat crăciunului. Socrul lui de la Roman urma să-l preia în week-end.

La vremea aceea, prietenul meu Costache îmi era vecin de bloc, str. Moldoviţa (Berceni). L-au cazat în bucătăria apartamentului de la etajul I şi hrănit pe cinste. Problemele au apărut a doua zi dis de dimineaţă. Guiţa îngrozitor, cerînd mîncare. Apoi discuţiile: cine strînge mizeriile, el sau nevastă-sa, Heliana.

A treia zi, şeful scării care locuia la parter sub ei, sună la uşa de la intrare:
- Bună ziua. Se aud nişte zbierete!
- Nu sînt de la noi.
Declară decis prin uşa abia întredeschisă, Costache.
- Mă scuzaţi. Parcă se aud din bucătăria dumneavoastră, plus tropăituri.
- Nu sînt de la noi. Poate de la nea Neluţu!

Cînd apare Heliana de la serviciu, se sfătuiesc şi mută porcul în WC. Guiţături de dimineaţă şi iar soneria.
- Vă reclam la şeful blocului.
- Uită-te în bucătărie.
Bucătăria era situată chiar la intrare, pe dreapta. Prin uşa larg deschisă, se vede o încăpere curată, fără purcel. Seful scării dă să intre. Costache, fost jucator de handbal, nu-i permite.
- Numai cu mandat de percheziţie.

După plecarea reclamantului, îl sună pe Mircea, cumnatul (soţul lui Astrela).
- Mă amendează pentru purceluş. Ti-l aduc acum, poimîine îl ia socrul.
- Bine.
Scapă repede Costache; Mircea locuia tot în Berceni. Curăţă WC-ul. Iar soneria. De data asta şeful scării este însoţit de şeful blocului.
- Bună ziua. Sînteţi reclamat pentru creşterea unui porc în apartament!
- Despre ce porc vorbiţi? Poftiţi să vă convingeţi.
De buna voie, cei doi inspectează cele 4 camere şi anexele. La plecare, şeful blocului îi face un semn cu subînţeles: aşa sînt unii, reclamagii!

Povestea nu s-a terminat. Vineri seara, se trezesc cu Mircea şi porcuşorul, la uşă.
- Nu-l mai pot ţine la noi. Vom fi evacuaţi.

Pînă la sosirea şi plecarea socrului au răsunat din plin guiţături de pomină. De data asta fără reclamaţii.


vineri, iunie 26, 2009

Iaşi - Bucureşti. 3

Tot povestind şi rîzînd am ajuns undeva la jumătatea distanţei. Ne oprim la o benzinărie rusească. Plinul la Opel plus golirea rezervoarelor noastre. Nichi deschide portbagajul şi scoate o geantă cu gustări. Tot ne îndeamnă el, fără succes. Odată îl văd aruncînd un şniţel la singurul cîine comunitar adormit la umbra pompei. Dintr-o dată mai apar vreo 10 din neant şi Nichi le împarte alert gustările:
- Ziceţi mulţumesc lui Ani!
Liliana rîde tare iar eu îl întreb:
- Cine-i Ani?
- Cumnată-mea.

Pe Nichi, îl sunau diverşi pe mobil. Liliana prelua convorbirea şi el răspundea. Două au fost pentru mine. Prima, din mobil în mobil, m-a descoperit Cornel, colegul meu de facultate. El a planificat o reuniune a electroniştilor în Bucureşti. A doua oară mi-au telefonat colegii din maşina cealaltă:
- Costică?
- Da.
- Eşti pe bancheta din spate cu Liliana?
Întrebarea m-a luat prin surprindere. Să cîştig timp, am raspuns:
- Intrăm în Buzău. În 2 ore vom fi la Bucureşti. Voi unde sînteţi?
- Lasă vrăjeala. Eşti pe bancheta din spate cu Liliana?
De fîstîceală nici nu am realizat: vorbesc cu Dănut ori cu Nuţu! Am tăiat-o scurt.
- Bine, vă sun eu cînd ajungem la destinaţie.



joi, iunie 25, 2009

Africa de Sud - Brazilia.

Azi s-a jucat meciul: Africa de Sud - Brazilia 0 - 1. Nu stiu cine este comentatorul ESPN. Va copiez niste secvente mai amuzante:

0' Also for Brazil, Maicon seems to have ousted Alves as first choice right back. Good, Alves is a moaning, snide cheat with a terrible haircut.
0' Ah good some close-ups of the players during the anthems. Sing up, boys!
0' The horns are at it already, and nauseating they are.
3' Kaka brings down Pienaar and pretends it was a mistake.
7' Melo robs Pienaar. Although he's not the most physically imposing, the Brazilian is a very big boy.
8' Kaka dummies, looking for Fabiano, but he can't reach the ball.
10' Brazil keeper Julio Cesar is wearing a polo neck. What a softlad.
11' I wonder how much Kaka's dad is earning for this game.
12' Good run from Maicon down the right, passes inside to Fabiano and then on to Ramires, who shoots from 20 yards, but it's easy for Khune (I wonder if his nickname is Burger) down to his left.
16' Brazil win a corner. The corner from the right is rubbish and goes past the far post.
19' Not much going on here really.
28' Come on, somebody do something, please. I'll be a good boy, I promise.
31' Brilliant from Kaka - he really does have some gas, that lad - breaking past two defenders, he finds Ramires
34' South Africa need to get more men forward when they attack if they've any intention of scoring.
35' Ramires is justly penalised for an obvious foul, but for some reason he is extremely disgruntled.
37' Lucio looks a bit like Biff from Back to the Future with his greased back hair.
41' The horns are currently the best thing about this game, which is a bit like saying that death is one of the best things about life.
45' Pienaar is ranting away at Parker. Perhaps he's trying to divert attention away from the yellow-card deserving tackle he's just committed.
45' Masilela booked for blackening Santos's ankle.

55' Maicon plays a ridiculously bad pass across the pitch aimed at Santos. That'd explain why Man City are interested in him, if reports are to be believed.
64' Pienaar fouls Lucio, who accidentally falls all over him in retaliation.
70' South Africa look just as likely as Brazil to spare us extra time.
70' No idea why Dunga isn't changing this. Currently he's being paid to be an ornament.
71' Brazil's passing tonight has been as erratic as Amy Winehouse's heartrate.
72' Tshabalala really is a first class name. Apparently he has brother called Po and Tinky Winky. 77' Booth - who has one of the longest necks I've seen and looks like one of hammerheads from Return to Oz - knocks the ball out of play, but is awarded the throw anyhow, much to Fabiano's consternation.
80' Modise shoots from miles out, and the ball flies equally far from the goal.
81' Alves is rolling down his girly poloneck in preparation for his imminent introduction. He replaces Santos.
84' It's been bothering me all night, and I'm pleased to say I've at last realised who Lucio reminds me of - it's Ivan Lendl.
85' And another thing I've just noticed. The very front of Dunga's hair hides the baldness that lies behind it. Good effort, but not good enough.

87' GOAL! SOUTH AFRICA 0-1 BRAZIL

88' Alves, who had been eyeing the situation up as though he wanted to start a fight with it, bends a brilliant free kick around the edge of a wall that was perhaps a man short, clips the right hand post half way up, and goes in. He pulls up his shirt to reveal a tattoo of his name and is booked, hopefully for the poorness of his taste.
90' I know I've slated him tonight, but I do like Dunga's velvet jacket, although I wouldn't wear it.
93' Well I'm glad that's over. A miserable game and a miserable performance from Brazil. South Africa did well, but you can't help but feel if they'd been a little less cautious, they might have managed to win. They'll also be rueing Mokoena's miss in the first half.