vineri, ianuarie 30, 2009

Andi Paraschiv

Primesc ieri un email de la Dănuţ:
Am nişte veşti mai puţin bune ..... A doua veste este şi mai rea: acum trei ani, a murit Andi Paraschiv.
I-am scris imediat:
- Ce s-a întîmplat?
Azi am primit răspunsul:
Despre săracul Andi: ştiam mai de mult că a avut un accident, parcă de maşină. I-a scos Radu de la facultate un certificat care-i trebuia pentru pensionare. La vremea aceea, Andi spunea că era rău, mergea cu cîrje etc. S-a restabilit fizic după o perioadă îndelungată, ajunsese să nu mai aibă nevoie de ele. În schimb la telefon, vocea îi era schimbată, vorbea din ce în ce mai greu. Zilele trecute Angheluş a reuşit să dea de soţia lui, Nadia, la Filarmonica din Braşov care i-a spus vestea.

Cu Andi nu m-am mai văzut de la terminarea liceului. Era bucureştean, părinţii fiind medici au fost repartizaţi la Negreşti. Aşa a ajuns el la Liceul Internat din Iaşi, în clasa a X-D. Amîndoi jucam fotbal în echipa clasei şi era cel mai bun la mijlocul terenului. Nu ne-am mai revăzut pentru că eram în contratimp. El a urmat facultatea în Iaşi, eu la Bucureşti. În vacanţe fiecare mergea la el acasă. La prima întîlnire de la terminarea liceului, am lipsit eu. La a doua, el. Pentru a treia, eu locuind deja în Los Angeles, i-am scris o scrisoare cu rugămintea să participe. Datorită unei situaţii de urgenţă mi-am contramandat participarea în ultimul moment. Mi-a scris cu constatarea:
- Bine Costele, mă rogi să vin şi nu-ţi respecţi angajamentul!
Mă pregăteam nerăbdător să-l văd în mai, anul ăsta.

Imi amintesc o întîmplare cu Andi:
Clasa XII, mîncam amîndoi pîine proaspătă cu parizer în bucătăria casei nostre de pe strada Ralet. Ar fi mers şi o bere sau un vin. Deodată se aude un buum, ca şi cînd ar fi ieşit dopul unei sticle de şampanie. După care gîl, gîl, gîl, gîl, .....Fără cuvinte, am început să căutăm rapid sticla, trăgînd de sertare, uîtîndu-ne prin diverse cotloane, etc. Zgomotul s-a oprit. L-am întrebat:
- Oare unde o fi ascunsă?
- Hai s-o căutăm într-un mod organizat.
În 10 minute am descoperit-o în cuptorul secundar al plitei. Era o sticlă de Otonel spumant de la IAS Copou. Fiind aşezată orizontal, jumătate se scursese.

Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-i călăuzească paşii în cealaltă parte a Universului.

marți, ianuarie 27, 2009

Gina

Şi pe verişoara mea din Bucureşti Gina, o expediau cîteodată vara părinţii, la bunici în Moldova. Curtea bunicilor cuprindea o serie de acareturi aşezate în cerc printre care şi poiata găinilor. Aceasta se asemăna cu o casă pe care o desenează toţi copiii: o cameră cu leaţuri unde se ridicau găinile noaptea şi un pod destinat porumbeilor. Şapte, opt bîrne, care susţineau tavanul, erau mult ieşite în afara poiatei. Podul avea şi el o uşiţă de care era totdeauna sprijinită o scară ţărănească. Patru găuri de mărimea unui porumbel fiecare cu o scîndurică orizontală constituiau pistele lor de aterizare / decolare.

Porumbeii gîngurind mîndri reprezentau o atracţie pentru noi copii. Odată, cînd Gina era de vreo 5 ani, s-a urcat pe scară şi încercînd să deschidă uşiţa porumbeilor, a căzut. În cădere i s-a agăţat rochiţica de una din bîrnele podului. Aşa că se legana uşor în poziţie orizontală. Cînd balansările s-au oprit a vorbit timid:
- Mamaie, mamaie!
Bunica a auzit-o din bucătărie dar nu i-a dat importanţă. Gina a strigat mai tare:
- Mamaie, mamaie!
Bunica a ieşit din casă şi a dat rotocoală cu privirea. Nimic.
- Mamaie, mamaie, aici, aici.
Atunci a zărit-o. A încremenit. S-a suit uşor pe scară şi fără vorbe a salvat-o.
PS:
Ziua de naştere a Ginei este la sfîrşitul lui ianuarie: La Mulţi Ani!

vineri, ianuarie 23, 2009

Marele Alb

Astăzi primesc un email de la Dănuţ:Costele, Costicăăăăăă! Ce facem frate, mîine e ziua lui Nichi, colegu'lu' matale! Ai vreo coordonată de-a lui?

Îi trimit numerele de telefon şi mă gîndesc că n-am prea scris despre Nichi, colegul meu de bancă din liceu. Pe unde nu ne-am rupt noi pingelele prin Iaşi şi am continuat şi-n Bucureşti, unde el a urmat Automatica.

De la Liceul Internat, cobori multe trepte, coteşti la dreapta pe strada Păcurari şi imediat ajungi la Nichi acasă. Mama lui Nichi era profesoră de botanică / biologie şi odată cînd eram la el văd într-una una din camere o mulţime de cuşti cu iepuri de casă. În fiecare cîte un iepure şi o fişă cu numele, rasa şi alte însemnări de specialitate.
- Ce-s cu animalele astea?
- Lucrarea mamei despre înmulţirea iepurilor, pentru examenul de grad.

Examinez eu una din fişe unde scria: la data ..... Marele Alb a fost plasat în cuşca iepuroaicei belgiene. Altă fişă relata că iepuroiul californian a fost lăsat o zi întregă cu iepuroaica de angora.

Îi sugerez lui Nichi să îi combine aiurea fără să ştie mama lui. Să vedem ce-o ieşi! După cum am înţeles, el şi fratele lui, Mili i-au permutat cu succes, ba au plasat şi motanul casei în cuşca Marelui Alb.

Mare a fost mirarea doamnei profesoare: micuţii iepuraşi nu corespundeau descripţiilor cărţilor de specialitate.

PS: LA MULTI ANI NICHI! Ziua lui cade chiar de ziua unirii 24 ianuarie.

joi, ianuarie 22, 2009

Lecţia de putere

Cînd părinţii mei aveau invitaţi, iar eu eram pe la 5 ani, tata mă îndemna:
- Ia cîntă-ne ceva Costele.
Eu le cîntam o melodie care-mi plăcea foarte mult: M-a făcut mama oltean. Musafirii, toţi moldoveni, rîdeau cu poftă.

Mai tîrziu cînd am devenit student şi căminist la Regie, colegii mei de cameră, anul II pînă în anul IV, au fost olteni din Drăgăşani: Ovidiu şi Mişu. Mă înţelegeam cu ei de minune. Camerele în căminul B, erau proiectate pentru 3 studenţi dar direcţiunea înghesuiseră al patrulea.
În anul II, în afară de cei amintiţi mai sus, am mai stat cu un ardelean. În scurtă vreme s-a însurat şi l-am pierdut din cameră. Cum nu am anunţat direcţiunea, locul rămăsese liber şi Ovidiu l-a adus, cu acordul nostru, pe fratele lui, Ţuţu.

Ţuţu, cu 7 ani mai mare ca Ovidiu, fusese fotbalist în Timişoara. L-au prins cu valută, l-au exmatriculat de la IEFS şi chiar a mirosit pîrnaia. Reabilitat, era din nou student în anul I, la institutul de educaţie fizică şi sport în Bucureşti. Era un tip bine întremat, calm, cu autoritate nativă. Toţi cunoşteau expresia lui preferată:
- Mi se mulează gura pe pahar!
Noi, ascultam povestirile lui de la Suteşti, Drăgăşani şi Timişoara, cu gura căscată. Povestea despre bunicul lor, care fiind pe patul de moarte, n-a mai reuşit să le spună unde îngropase oala cu salbe, ni se părea cea mai interesantă.

Odată cu sosirea lui Ţuţu, priorităţile noastre s-au schimbat. Adică, ne lua zilnic pe terenul de sport unde jucam tenis cu piciorul etc. Într-o duminică dimineaţa cînd juca Sportul Studenţesc pe terenul de la Regie, ne trezeşte Ţuţu:
- Băieţi, hai la meci.
Eu cu Ovidiu ne urnim cu greu. Biletele se vindeau la intrarea în incinta stadionului înconjurat de un gard de plasă. Între gard şi stadion se învîrteau nişte cetăţeni cu bîte în mînă, puşi să asigure ordinea şi disciplina.

Pentru studenţi biletele costau 3 lei. Ţuţu ne face semn să-l urmăm; ocoleşte intrarea şi la numai 10 metri sare nonşalant gardul. Se îndreaptă agale către stadion.

Unul din oamenii de ordine se repede fuguţa către Ţuţu, învîrtind bîta ameninţător. Noi, care nu sărisem gardul încă, studiam situaţia în expectativă. Ţuţu parcă nici nu l-ar fi remarcat.
- Hai băi, ce aşteptaţi?
Noi ne uităm îngroziţi. Încetinind treptat fuga, omul de ordine se apropie de Ţuţu. Nu mai roteşte bîta. Îl întrebă politicos.
- De ce săriţi gardul?
- Vezi-ţi de treabă.
Îi replică Ţuţu calm. Apoi către noi, autoritar:
- Ce aşteptaţi, hai că-ncepe meciul.
Noi sărim gardul şi depăşim omul de ordine la o distanţă rezonabilă.

miercuri, ianuarie 21, 2009

Berzele

În 1961, bunicii s-au colectivizat "benevoli şi nesiliţi de nimeni". Bunicul a predat terenurile agricole, vaca şi caii cu atelajul corespunzător, etc. După ce participase activ la două războaie, crescuse 7 copii muncind de dimineaţă pîna seara, la 64 de ani, bunicul trebuia s-o ia de la început. S-a întors acasă, a băut o carafă de nohan rozuliu din producţia proprie, s-a dus în camera din jios şi a vrut să se spînzure. L-a salvat bunica. Cu lacrimi în ochi i-a explicat esenţa vieţii: nefiind la uliţa principală, casa lor nu a fost transformată în primărie precum cea a fratelui ei, iar copiii şi nepoţii erau toţi sănătoşi.

La sfîrşitul lui martie 1961, două berze s-au învîrtit îndelung deasupra casei, au aterizat pe şură şi şi-au construit un cuib din crengi, căptuşit cu paie şi iarbă. Bunica a spus că ăsta este un semn lăsat de la Dumnezeu. Berzele aduc noroc casei, prevestind belşug şi sănătate. Următorii 3 ani, berzele au crescut cu succes cîte doi sau trei pui. Erau atracţia satului.

În al patrulea an, cînd puii erau de cîteva săptămîni, bărzoiul nu a mai revenit la cuib. Barza dormea cu puii, el dormea într-un nuc la familia Bobei. L-a strigat disperată cîteva zile printr-un clămpănit produs prin lovirea maxilarelor. Apoi a plecat. Puii au fost lăsaţi de izbelişte. Eu cu bunicul am vînat nişte broaşte şi am încercat să-i hrănim. Fără succes, puii au murit.

Mai tîrziu am aflat ce s-a întîmplat cu bărzoiul. La familia Bobei locuia activistul de partid. Într-o seară a stat la băute cu miliţianul din comună. Au pus pariul: care nimereşte barza cu pistolul.

Anul următor barza n-a apărut deşi bunica a aşteptat-o zilnic în martie şi aprilie. A revenit în 1967 cu alt bărzoi şi au crescut alte generaţii de berze albe.

marți, ianuarie 20, 2009

Livada lui Teletin

Bunicul, încă nu era colectivist, mai deţinea o poiană cu fîn într-o pădure. Se numea livada lui Teletin. De două ori pe an, dis de dimineţă, înhama caii la căruţă şi hai l-a cosit. Pe drum nu se lăsa prea mult rugat şi îmi spunea a nşpea oară povestea lui Edi Budi văr cu popa Rac.

De data asta, mi-a dat barda şi m-a pus să caut un lemn de corn. Vroia să-mi confecţioneze un arc adevarat. Un hectar era suprafaţa aproximativă a poienii. Conţinea un mic dîmb şi un izvoraş a cărei apă se întrezărea ieşind la suprafaţă. Ca să-ţi potoleşti setea, trebuia să te întinzi pe burtă.

Tot căutind lemnul de corn, s-a apropiat prînzul şi i-am strigat.
- Tataie, mi-e foame!
- Ia şi manîncă, eu mai am di cosit bucata asta.

Bunica ne pregătise identic: un ou bunicului, unul mie; un boţ de mămăligă lui, unul mie; o bucată de brînză lui, una mie; un măr lui, unul mie. Cert este ca după ce am mîncat porţia mea, îmi era la fel de foame ca atunci cînd mă aşezasem la masă. M-am uitat la bucatele lui, apoi la el în depărtare. Într-o clipă am devorat şi partea lui. Din nou la joacă.

Peste vreo ora îl aud strigînd:
- Costele, unde-i mîncarea mea?
- Am mîncat-o.

Nu m-a certat dar nici n-a vorbit cu mine toată după amiaza. Pe drum, să-l îmbunez, l-am întrebat:
- Cum te simţi?
- Ca viermele-n hrean.

luni, ianuarie 19, 2009

Bruges

Aseară am văzut filmul In Bruges şi ne-am reamintit de vizita noastră în acest orăşel turistic medieval (decembrie 1988). Excursia a fost mai amplă, închiriasem un Opel în Germania şi ne-am oprit o noapte la Bruges. Am parcat cu plată în piaţa Markt şi ne-am plimbat prin oras interesîndu-ne de preţurile hotelurilor ieşite în cale.

Surprinzător, am găsit unul chiar în piaţa Markt. Fiind neaşteptat de ieftin am cerut să inspectăm camera. Am fost placut impresionaţi. După rezervare, pe stradă, o doamnă cu gust îmbrăcată ne-a înmînat nişte prospecte cu alte hoteluri din Bruges.
- Nu avem nevoie, chiar acum am rezervat o cameră.
I-am replicat eu binevoitor.
- Păi la hotelul ăsta!?
- Ce vreţi să spuneţi?
Duduia n-a mai răspuns, s-a îndreptat către alti turişti.

Un semn de îndoială mi se cuibarise în minte! Ne-am reîntors seara puţin după 10:30 şi obosiţi am adormit instantaneu. Nu pentru mult timp; la 11:00 cele 47 de clopote, de 27 tone cu totul, din turnul gotic de 80 m, ne-au cîntat o melodie puternică. Cîntările s-au repetat la fiecare oră. Astfel am aflat cusurul hotelului nostru: era situat pe direcţia acustică maximă a carillon-ului din turn.

vineri, ianuarie 16, 2009

Anacapri

În ianuarie 2001 am vizitat oraşul Neapole. De acolo am luat un vapor către insula Capri. Valurile erau acceptabile. În familia noastră, Roşcata şi Iris, odată ajunse la bord se uită după vreun bufet să-şi cumpere de mîncare; eu cu Yvonne ne pregătim cu pungi ..... just in case. Unii înfloresc, alţii înverzesc!

Prevăzătoare, Yvonne s-a oprit la primul farmacist de pe insulă unde şi-a ondulat mîna:
- ~~~~~
- Si.
- Quatro.
Nu era prea dificil de înţeles. Pastilele pentru rău de mare erau cele mai vîndute la drogherie.

Pe un drum îngust şi cu multe serpentine, un microbuz ne-a transportat către ţinta călătoriei noastre, Anacapri. Acolo am vizitat vila San Michele construită pe banii bolnavilor cîştigaţi de doctorului suedez Axel Munthe.

Cartea de la San Michele descrie acestă construcţie şi istoria ei legată de împaratul Tiberiu. Vederea din gradina casei este extraordinara. Situată la 300 de metri direct deasupra mării, cu valuri ce se sparg în trei nuanţe de albastru, se observă golful şi oraşul Neapole, iar în dreapta Vezuviul.

După ce ne-am săturat ochii şi am degustat un Limoncello local, ne-am reîntors la Capri. Vaporul era aproape gol. Noi, plus cinci americance care plesneau de tinereţe. Băiatul care lega şi dezlega frînghia vaporului a încercat să intre în vorbă cu cele cinci graţii. Fără succes. Era tratat ca o simplă slugă.

Situaţia s-a schimbat la plecarea vaporului. Valurile deveniseră imense. Noi eram OK: Roşcata şi Iris împărţeau nişte biscuiţi; eu şi Yvonne, fiecare cu două pastile antival la bord, urmăream chiar linia orizontului care bascula între apă şi cer la fiecare 5 minute.
Americancele căutau disperate recipiente. Noroc cu băiatul care le-a adus pungi mari de plastic, ba chiar a ţinut-o de frunte pe una din ele, cînd voma.

Ajunşi la destinaţie, după schimbul de adrese, păşind pe caldarîmul solid al portului, compatrioatele nostre s-au înveselit subit.
- Let's look for a pizza place.
- Yes.
Au izbucnit bucuroase celelalte patru.

joi, ianuarie 15, 2009

Profesorul de engleză

Cu profesorul de engleză la liceu eram oleacă de rudă prin alianţă. Sora soţiei unchiului meu era nevasta domnului profesor Şfichi. Prin lanţul slăbiciunilor i s-a transmis să aibă grijă de Costel. Cum realiza acestă însărcinare. Dacă mă întreba ceva în clasă şi nu ştiam, mă sălta de ureche. Norocul meu că nu era prea înalt.

Îmi vîjîia capul de dorinţa răzbunării. Ocazia a apărut pe neaşteptate. Profesorul corecta lucrarile elevilor folosind un stilou scump cu peniţă aurită. Odată şi l-a uitat pe banca Eldorinei.

Am implorat-o să mi-l dea. I-am scos capacul, l-am luat între arătător şi degetul mare şi l-am lăsat să cadă sub acţiunea gravitaţiei. S-a înfipt în duşumeaua liceului internat, vibrînd neliniştit. L-am şters şi m-am prezentat la cancelarie.
- Tovarăşe profesor, v-aţi uitat stiloul în clasă.
- Mulţumesc.

PS: Şi eu îi mulţumesc domnului Şfichi pentru că m-a învăţat o engleză cu un puternic accent moldovenesc.

miercuri, ianuarie 14, 2009

Mihail Sadoveanu

Iris a împrumutat o carte de la biblioteca Whittier College: Evening Tales by Mihail Sadoveanu. A fost tradusă de E. Farca, L. Marinescu, Silvia Radu, Victor Alexandru. (Copyright 1962)

O mică fişă de împrumut lipită pe interiorul copertei cartonate indică:
- preţul de cumpărare $3.95
- data achiziţionării 25 iulie 1972
- faptul că nimeni nu a împrumutat-o pînă în prezent

Poate s-o ţină pînă pe 22 mai 2009 ( 2 săptămîni este durata împrumutului curent).

Limba nativă

În iunie 1984 am pus piciorul pe pămîntul californiei. Primele două săptamîni am stat în Hollywood, la Maria şi Marius. Deoarece Roşcata şi-a găsit servici la compania de avioane LTU, ne-am mutat aproape de aeroportul LAX, în Hawthorne.

În iulie mi-am găsit şi eu de lucru aşa că am înrolat copila nostră Iris (nu împlinise trei ani) la o gradiniţă din cartier. Iris se descurca perfect în romîneşte. Prima lună de gradiniţă a fost un calvar pentru ea. La 7:00 o duceam plîngînd, la 18:00 o luam tot plînsă. Brusc, programul ei de viaţă s-a modificat 100%, în plus, nu înţelegea comenzile în limba engleză. Uşor, uşor a început să înveţe limba. Cînd se juca acasă, o auzeam folosind expresii de genul:
- John, sit down.
- Marc, you are a naughty boy.

După alte trei luni progresele erau uimitoare. Ce se întîmplă cu limba romană? Am luat o cărţulie cu animale, pun degetul pe vulpe şi o întreb:
- Ce animal e astă?
- .....
- V, V, V. Încerc s-o ajut eu.
- .....
- Vu, Vu, Vu. Victorioasă răspunde:
- Vulpea.

Trec la următorul animal.
- Lu, Lu, Lu.
Răspunde fără ezitare:
- Lupea.

Săracul lup ..... Observ o lămîie pe masă. Cum se numeşte fructul ăsta?
- .....
- La, La, La.
- .....
- Lămî, Lămî, Lămî. Din nou cu aplomb:
- Lămînă.

După 4 luni limba nativă a fost uitată. În 1990, ne-am reîntors în vizită în Romania. Bunica mea, o strînge în braţe pe Iris şi îi pune tot felul de întrebări. Ea raspunde prin da sau nu.
- Ci copchil tăcut. Zice bunica.
- Limba e de vină. Intervin eu.
- I-o fi greu între străini şi dacă nu li ştii vorba!

Am încercat s-o lămuresc dar nu m-a băgat în seamă.

marți, ianuarie 13, 2009

Excursia de studii

În ultimul an la facultate, se organiza o excursie de studii. O îmbinare a plăcutului cu utilul. Împreună cu prietenii mei de grupă ne-am hotărît să boicotăm acest eveniment şi să organizăm excursia noastră de studii!
Traseul locurile natale a fost definitivat instantaneu:
1. Seleuş - Arad (la John)
2. Şomcuta Mare - Maramureş (la Dan)
3. Iaşi (la mine)
4. Gaeşti (la Tinel)
Evenimentele au fost aşa de intense initial, încît doar ne-am odihnit la Iaşi iar Gaeşti-ul l-am amînat 6 luni.

Seleuş: am ajutat la tăierea celor 2 porci pentru sărbătorile Crăciunului. Operaţia a început la 7:00 dimineaţa dar toată lumea era trează la 5:00, să mănînce curechi şi să bea vinars. Porcul de dimensiuni enorme era scos din coteţ cu o frînghie agăţată de canini. El trăgea înapoi instinctiv. Dacă ar fi mers înainte laţul frînghiei ar fi căzut de la sine.

După lăsarea serii, unchiul lui John a pus la bătaie 2 litri de palincă pentru cel care-l călăreşte pe armăsarul tînar, Mircea. Nimeni nu-l călărise mai mult de 5 minute. S-a uitat mai întîi la Dan care fusese însărcinat să potolească setea lucrătorilor cu vinars. El nu mai era coerent fiindcă cine împarte parte îşi face.

Apoi m-a abordat pe mine. Eu eram suspicios la bunăvoinţa sătenilor. Am mai avut o experienţă ecvestră. La Găvan, unchiul Mitriţă m-a trimis cu băieţii vecinilor să aduc caii de la păşunat. Unul din băieţi mă întreabă:
- Costele, ai mai călărit?
- Nu.
- Nu-ţi fie frică, îţi dăm calul cel mai blînd.
Era blînd dar slab de i se vedea şira spinării şi bineînţeles fără şa. Vă închipuiţi ce a fost la fundul meu. Dupa 5 km de călărit am umblat vreo 10 zile crăcănat.

Tinel a acceptat însă benevol.
L-au scos pe Mircea din grajd şi l-au înşăuat. Armăsarul tremura. Curios, n-a sărit cum vedem pe la rodeo. Nici atunci cînd vărul lui John i-a dezmierdat cu biciul momiţele. Probabil zbieretele porcilor şi luna plină. După cîteva runde prin ogradă, s-a întors brusc în galop spre grajd. Pentru un moment am crezut cu toţii că Tinel va fi decapitat. Cu agilitate, el s-a lăsat pe gîtul armăsarului şi a intrat nevătămat în grajd. A fost eroul serii.

A doua zi, Dan şi Tinel s-au îmbolnăvit cu febră de la şorici, jumări şi vinars de a trebuit să-i consulte medicul comunal.

Moş Ajunul ne-a prins la Şomcuta Mare unde am colindat casele cu fete mari (fecioare). Ele aşteptau colindătorii cu masa plină. Am băut nu mai ştiu cîte feluri de vin şi abia aşteptam să ieşim afară, să dăm colţul, să ne uşurăm pe garduri.

Am colindat toată noaptea şi dis de dimineaţă am pornit spre Iaşi cu o escală de 7 ore la Dej.
Acolo am intrat la cinematograf şi am văzut Tora, Tora, Tora (2 serii). De fapt atunci am dormit pe săturate.

PS. Mulţumiri lui Tinel căruia îi aparţin porţiuni din povestire.

vineri, ianuarie 09, 2009

Parcul Laurel

Stau pe bancă în parcul Laurel şi urmăresc cum se joacă fiică-mea cu alţi copii din zonă la Monkey Bar. În dreapta, pe iarbă 9 tineri bruneţi joacă fotbal (aici se cheamă soccer), o miuţă 4 la 5. Aleargă tare fără veleitaţi tehnice. Unul dintre ei mă abordează:
- Senor, nu vreţi să jucaţi cu noi?
Dau din umeri şi arăt cu degetul copilul.
- Nu vă îngrijoraţi, îl urmărim cu toţii.
Are dreptate, eu la vîrsta copilului nu apăream acasă decît dacă se dădea ceva de mîncare.
- OK.
Le-am făcut o surpriză. Nu reuşeau să-mi ia mingea. Păi eu am bătut băşica de la trei ani. Am obosit repede, ăsta a fost norocul lor. Dar şi atunci am folosit cunoştinţele acumulate de la vizionarea meciurilor de fotbal de pe canalul mexican 34. Înţelegeam cuvintele: pelota, tarjeta amarilla sau roja şi multe altele.
Cînd adversarul striga espera, nu mai fugeam. Cînd auzeam:
- Pasa me la.
Stăteam la intercepţie. Iar cînd m-a strigat:
- Cabron.
I-am răspuns.
- Cabron e taică-tău, boule.

Portofelul

Mi-am pierdut portofelul. Unde, cînd? Nu e prima dată. Altă dată mi l-au furat în Amsterdam. Haşek are pe undeva o propoziţie: o trasatură fundamentală a omenirii este aceea de a nu returna obiectele găsite.

Am aşteptat cîteva zile un semn de la găsitor! Nimic. Am demarat acţiunea recuperării actelor (de exemplu - permisul de conducere la DMV, etc). În portofel erau şi vreo $50, aşa că mi-a răsărit o idee. Să vizitez poliţia locală unde să declar că am pierdut portofelul conţinînd $500. La sfîrşitul anului voi extrage din taxe suma respectivă. Pe vremea aia nu aveam internet să verific rapid legislaţia în vigoare.

M-am prezentat la poliţia de pe strada Pictorul şi am vorbit după geamul antiglonţ cu poliţista de serviciu.
- Ce doriţi?
- Am pierdut un portofel cu o sumă importantă de bani, doresc să aflu cum procedez.
- Suma conţinută? Uitîndu-se direct în ochii mei.
- 500 de dolari. M-am uitat şi eu în ochii ei, am realizat instantaneu, $500 nu este o sumă importantă. Nici n-a clipit.
- Completaţi vă rog acestă cerere.

Probabil ar fi trebuit să spun $5000, dar ăştia nu încăpeau în portofel! Am vizitat imediat biblioteca orăşeneasca unde am descoperit că se pot scoate din taxe, sume care depăşesc 2% din venitul anual. Bineînţeles cu dovezi clare, explicite, nu pe declaraţii proprii.

joi, ianuarie 08, 2009

Şerban

Şerban este fost coleg de facultate (anul I şi II). A rămas repetent în al doilea an, s-a ambiţionat şi a terminat seria lui în vîrful piramidei, şef de promoţie.

Prima dată cînd m-am revăzut în Bucureşti cu şeful nostru de promoţie Corneliu, mă întreabă printre altele:
- Ştii ceva de Şerban?
- Sigur. Încep să-i povestesc ...
- Ştii că el a fost şef de promoţie la seria următoare?
- Desigur.
- A fost o serie mai slabă.
Şi eu care credeam că invidiile astea mărunte între colegi se domolesc cu trecerea anilor!

Locaţie: Newbury Park, California, curtea lui Şerban, vizita anuală. Sorbim încet un Chardonnay şpriţ şi ne uităm la nevestele şi copiii care se bălăcesc în bazin. Şerban mă întreabă:
- Stii să tragi cu puşca?
- Nu prea, dar o să încerc.
Aduce o puşcă cu aer comprimat, mi-o explică. Scoate şi nişte hîrtii tipărite cu cercurile concentrice de rigoare. Le fixează pe deluşorul din spatele bazinului. Mă lasă să trag primul. Mă concentrez. Şerban verifică ţinta. Incredibil, am găurit centrul.
- Mai trage o dată.
Iar mă concentrez şi surpriză, iar sînt la mustaţă de centru. Nu mă recunoşteam.
- Bă, tu ai fost la antrenamente de tir?
- Niciodată. Lasă-mă să mai trag şi a treia oară.
De data asta nici hîrtia n-am mai nimerit-o. Nici a patra oară, etc.
- Coincidenţe, decide Serban.

Sfîrşitul zilei ne surprinde cu lătrăturile cîinelui (German Collie) pe lîngă pompa bazinului. Un şarpe gălbui, otrăvitor se ascunsese acolo. Şerban l-a răpus cu o singură alice.

miercuri, ianuarie 07, 2009

Cheia de instalator

Fiind nevoit să desfund conducta principală de drenaj a casei mele, m-am prezentat de urgenţă la Home Depot unde am cumpărat cea mai mare cheie de instalator posibilă (jumatate de metru şi vreo 3 kg).



Aceasta seamana niţel cu o cheie franceză, are însă fălcile cu dinţi şi se închide în unghi.

Obiectul muncii:
a) deşurubarea unui dop filetat din fontă situat în T pe conducta de scurgere, sub casă.
b) introducerea unui şarpe de otel închiriat cu ora, tot de la Home Depot.
c) operaţiile inverse.

După cum vă închipuiţi, m-am blocat la prima operaţie. În spaţiul restrins şi la puterile mele n-am reuşit să-l deşurubez. Am folosit şpray-ul WD-40. După vreo oră am revenit cu o ţeavă care mi-a dublat pîrghia cheii. Fără succes.

O idee salvatoare: cricul maşinii. Îl asamblez şi tot rotind aud un pîrîit uşor. Incredibil, s-a rupt cheia de instalator. Înjur, mă urc în maşină şi direct la secţia returnari de la Home Depot.

Se uită funcţionarul la cheia fisurată, apoi lung la mine. Eu îmi umflu pectoralii.
- Eşti voinic!
Mai că i-aş fi arătat şi jocul muşchilor de la mînă. Rîd, rîde şi el. Îmi procesează rambursarea. Cumpăr altă cheie identică.

Acasă, succes deplin. Familia poate folosi din nou WC-urile.

marți, ianuarie 06, 2009

Tehnologia Materialelor

Anul I, primul seminar de tehnologia materialelor. Asistentul explică elocvent la tablă, duritatea metalelor. Mă surprinde aruncînd o bucaţică de cretă în capul lui Max.
- Vreţi să-mi repetaţi ce am spus mai înainte?
Eu, pauză. El:
- Ai nota doi.
M-am revoltat instantaneu. Asta ar fost prima mea notă la facultate. Safteaua!
- De ce? Pentru o neatenţie de cîteva minute!
- Bine, nu-ţi pun doi, o sa te am în vedere.
Au urmat o serie de laboratoare practice: sudări, turnări, strunjiri, polizări etc. Eu eram cel desemnat la aparate, colegii fiind de multe ori spectatori. Asistentul a descoperit ceva: Costel era handy.

Vine şi ziua examenului în lacaşul nou al Politehnicii. Plin de stres, am rupt cursul tocind. Stiam ce mă aşteaptă. În general, regulile examenelor scrise erau: dacă aveai peste 8 nu trebuia să intri la oral (doar dacă tînjeai după o notă mai mare). Asistentul s-a prezentat la ora 8:30 şi a repartizat studenţii în banci. A lasat primul rînd liber. Mi-a făcut semn să ocup un loc în banca întîi lîngă uşa de intrare, pe stînga. El s-a aşezat în dreapta mea.

În jurul orei 9:00 a sosit şi profesorul Neacşu care ne-a dat subiectele de examen. Apoi a dispărut undeva, poate la o cafeluţă. M-am apucat cu timiditate. Mă simţeam urmărit. La prima greşeală asistentul mă corectează. Prind curaj. Alte greşeli alte corectări. Sistemul ăsta, eu scriu fără să mă mai gîndesc şi el mă corectează permanent nu pare eficient.
Aşa că îi împing hîrtiile şi îi fac semn discret să scrie direct pe foile mele. Nu comentează. Se aruncă la scris. Amîndoi ne uitam din cînd în cînd prevăzători la uşă şi la ceas. Sînt primul care am terminat examenul.

Toţi studenţii stau pe culoar şi aşteaptă corectarea lucrărilor de catre profesorul Neacşu. Asistentul iese din sală şi îmi comunică separat:
- Ţi-a pus nota 8. Să ceri o mărire. Lucrarea e perfectă dar alţii au scris mai frumos şi au folosit carioca la desene.
- Perfect.
În sinea mea: nu mie mi-a pus 8 ci lui. Îmi vine rîndul în faţa profesorului:
- Eşti mulţumit cu nota 8?
- Da.

Epilog:
Poate unul din colegii mei îşi aminteşte numele Asistentului. Aş vrea să-l google, să-i mulţumesc.

luni, ianuarie 05, 2009

Jonicu

Jonicu a fost motanul colegei Roşcatei de facultate, Rodica. Ea locuia într-o casă naţionalizată pe undeva în spatele Mitropoliei din Bucureşti. Tata lui Rodica era colonel, mama casnică. Mai tîrziu (nu cunosc detalii) tatăl a părăsit benevol domiciliul conjugal.
Jonicu era atît de titirit, alintat şi iubit încît la prima confruntare cu şoricelul prins n-a ştiut cum să-l anihileze. Drept urmare şoricelul l-a muşcat de falcă. Tragedie în familie. Pansamente şi mers la veterinar.
După evenimentul sîngeros se refereau astfel la motănel:
- E prost dar e prostul nostru.

Completări la Tehnologia Materialelor

Nici nu am scris povestea tehnologia materialelor. Nu mai ştiu cum îl cheama pe asistent. Anul trecut m-am regăsit cu colegii de grupă din studenţie. Cu unii corespondez. Le-am trimis un email:
Cum îl chema pe asistentul negricios, anul I, cursul tehnologia materialelor? Activităţile: sudat, turnat, strunjit, etc.

Radu mi-a răspuns primul:
Costel, evident că nu ştiu. Singurul lucru hazliu pe care mi-l amintesc este "Neacşu" (profesor, conferenţiar sau şef de lucrări) ţinea cursul tîrziu (18:00 la 20:00) în Moxa. Intr-o seară, sala de curs în stare normală (jumatate goală), afară ploua iar un cîine scheuna tragic. La un moment dat, cineva din sală strigă tare:
- Fraţilor, ar fi bine să lătraţi pe rînd să înţeleg şi eu ceva ... Neacşu s-a oprit nedumerit, a păstrat un pic de linişte (aşa cum a cerut sala), şi pe urmă a continuat netulburat cu ... ce vrei tu (hai sa spunem diagrama fier-carbon). Hope this helps, este mai tot ce îmi amintesc eu la capitolul tehnologia materialelor.

vineri, ianuarie 02, 2009

Mioara

În Bucureşti am lucrat la un institut de cercetări în cadrul laboratorului Frecvenţe Înalte. Acesta era localizat la etajul doi împreună cu magnetism, automatizări şi timp & frecvenţe. 11 camere patrate opuse laboratoarelor terminau descrierea etajului. Patru erau ocupate de şefii colectivelor amintite anterior, restul de cercetători sau ingineri cu vechime în institut. Privilegiaţi, după terminarea stagiaturii (eu, Theo şi Costache) am preluat una din încăperile mobilate spartan. Şi anume: de la intrare pe dreapta o chiuvetă cu oglindă plus două birouri, pe stînga două birouri despărţite de un fişier metalic.

Mai tîrziu şeful nostru M. Aurel ne-a plasat-o pe Mioara. Ea terminase tot facultatea de Electronică cu 10 ani înaintea noastră. Era o tipă plinuţă, drăguţă, excelentă la lucrările birocratice. Fiind ultima sosită a căpătat biroul de lîngă chiuvetă.

Lucrurile s-au schimbat niţel după sosirea Mioarei. Ea se pisicea pe lîngă Theo iar cu Costache era oleacă de rudă prin alianţă (fostul ei soţ, Bîznoşanu era vărul lui Costache). Accepta bucuroasă îndemnurile mele la discuţii. Lasă-mă şi nu-mi da pace! O întrebam despre fostul soţ, alte aventuri, conversaţii înafara activităţilor institutului.

Nici ea nu se lăsa mai prejos. Odată, comentariile ei m-au deranjat încît i-am răspuns obraznic:
- Mai bine te-ai uita în oglindă să-ţi vezi sînii căzuţi.
În ziua respectivă, n-a mai scos un cuvînt. A doua zi s-a nimerit să fim doar noi doi în cameră.
- Costel vreau să-ţi arăt ceva.
Mioara s-a sculat în picioare şi a început să moşmondească ceva cu mîinile la spate. Biroul meu era vis a vis de al ei. M-am întors către ea. Dintr-o mişcare şi-a ridicat bluza. Priveliştea era extraordinară. Am rămas perplex. Şi Rubens ar fi angajat-o ca model.
- Sînt căzuţi?
- Nu, am răspuns hotărît.

În momentul următor s-a auzit zgomotul uşii. A intrat uşor Corcoz Edi, tehnician la laboratorul nostru de frecvenţe înalte.
- Costel ai un BC 107?
- Da, aşteaptă puţin să-l caut. Vorbeşte cu Mioara, tocmai zicea că are o nelămurire.

Mioara abia reuşise să-şi tragă bluza dar nu şi sutienul care se întrezărea la decolteu.
- M-am lămurit singură, bîlbîie ea.
Îi dau tranzistorul, Edi pleacă. Mioara ia la repezelă un catalog pe care mi-l aruncă direct în cap.
- Nesuferitule!

Epilog:
După ce Mioara a plecat din institut, un coleg Pic îmi comunică:
- Ştii că era cuplată cu şeful?
- Nu.
Nici nu mi-ar fi trecut prin minte o astfel de combinaţie. Şeful nostru era un tip sobru, doctor inginer cu cărţi publicate, nevastă şi băiat la liceu. Una din cărţile lui mi-a dăruit-o cu autograf. Iar Mioara desigur mi-ar fi povestit! De data asta însă Pic a avut dreptate.

Le urez casă de piatră!