A venit şi la Iaşi iarna

Radu mi-a trimis azi poza:

Grădina Expoziţiei în ziua de Crăciun.

Cornel

Cu verişorul mai mic Cornel petreceam părţi de vacanţe, la bunicii din partea mamei. Într-o dimineaţă de vară ne trezim fără de ei. Deşi pensionari, fuseseră rechemaţi la activităţile colectivei. Foamea fiind nerăbdătoare, ne-am apucat imediat de prepararea "mămăligii"!

Tipic moldovenească, bucătăria bunicilor consta din:
- două paturi ornate pe pereţii adiacenţi cu cîte un covor ţărănesc ţesut de bunica la tinereţe,
- două mese cu muşama,
- două dulăpioare de perete împănate cu fotografiile nepoţilor,
- un cuptor de gătit/încălzit echipat cu plita de fontă standard,
- scaune aferente menţionînd pe cel cu trei picioare şi dublă funcţie: suporta greutatea celui care înteţea focul şi întors susţinea ceaunul de mămăligă la mestecarea cu făcăleţul,
- o icoană pe lemn cu marginile tăiate reprezentînd Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul. La fiecare eveniment important din familie (naştere, boală etc) se tăia o bucăţică din icoana sfinţită.

Fiind îndemînatici ne-am descurcat cu mămăliga. Însă ne-am poticnit cînd am răsturnat-o pe fund. Nu s-a desprins din ceaun nici cînd l-am bătut cu pumnii!

Ce puteau face doi băieţi cu burta plină? Am început o bătaie cu perne. Dă-i şi arde-l. Îl prind la un moment dat într-o poziţie dificilă. Era pe patul din fundul bucătăriei, cu spatele la perete. Încă o lovitură puternică.
- Costele nu mai da.
Asta nu părea normal. Cornel era expert la lupte. Nu dădea niciodată înapoi. Era o plăcere să-l ai partener. Aşa că i-am mai tras una. Atunci am văzut că trece prin perete.

Nu ştiam de existenţa unui fost geam, zidit. Am tras noi covorul, se desprinseseră vreo cinci cărămizi. Îmi scapără o idee.
- Curăţăm moluzul, îl aruncăm departe la loc ferit privirilor, punem covorul la loc, nimeni nu bănuieşte.
- De acord.
Oricum eu mai stăteam doar trei zile iar el era planificat pînă la sfîrşitul vacanţei!

Epilog:
După o lună, bunica mesteca mîncarea pe plită şi se minunează de razele luminoase răsărind din covor!

Cornel:
- Mamaie, Costel a spart zidul ăsta din greşeală.

Ghilotina

Crăciunul anului 1988 l-am petrecut în Paris.
Am fost cazaţi într-o cameră la mansarda hotelului Bruxelles. Era aşa de mică încît dacă deschideam geamantanul blocam complet circulaţia în cameră. Nu mai vorbesc de baie. Dacă la baia comunală Iaşi nu era indicat sa te apleci cînd scăpai săpunul, aici îl recuperai cu greutate. Mai întii trebuia să opreşti apa la duş apoi să deschizi anevoios uşa pliată în patru.

Nici Moşul n-a venit spre deziluzia fetiţei noastre. Efectiv nu ne-a găsit sau n-a funcţionat liftul fara uşă! Bineînţeles, am asaltat atracţiile oraşului.

Printre ele, a doua zi după Crăciun am vizitat Muzeul Armatei. Ici colo cîte un turist. La sala ghilotinelor, mai erau doi tineri nemţi. Profitînd de absenţa supraveghetorului sălii ghilotinelor (în recuperare după pernod-ul din ziua precedentă!!), unul din ei şi-a introdus capul în lăcaşul destinat execuţiei prin decapitare, pentru a fi fotografiat. Apoi au schimbat locurile.

Eu cu Roşcata am rămas perplecşi. Dacă mecanismul de declanşare era defect sau vreun şurub ruginit?

Mare e grădina lumii!

Completari la Primiţi cu uratul?

De la Adrian (Germania) am primit un email:
Am fost pe blog-ul tău şi mi-a plăcut scurta descriere. L-ai uitat pe Calugăriţa, pe Puşcaşu şi pe doamna de fizică - am uitat cum o chemă - memoria şi timpul, bată-le vina!

Nici eu nu mai ştiam cum o cheamă pe doamna de fizică, Maxim sau Blănaru. Nu este posibil să aibă două nume de familie! Aşa că l-am sunat pe Dan (Franţa) şi am fost lămurit. Dan mi s-a plîns de omiterea lui din rîndul urătorilor. Bănuiesc că el a fost doar un urător temporar; îmi cer scuze cu aceleaşi cuvinte: memoria şi timpul.

De la Zumică (San Francisco) am primit o scrisoare conţinînd:
o felicitare de Crăciun cu pozele membrilor familiei lui şi o scrisoare condensată cu realizările lor în 2008. Dacă aş fi fost profesor de religie m-aş fi revoltat; felicitările de Crăciun trebuie sa fie despre Isus. Deoarece nu sînt, le mulţumesc din suflet, mai ales că de mai mulţi ani, eu nu am mai expediat felicitări de Crăciun, doar email-uri.

Despre Nichi, înca nu am veşti. Probabil este undeva pe traseul Londra - Bucureşti - Londra. De 7 ani este supusul majestăţii sale Regina Angliei şi navetist pe ruta amintită.

Uraţi măi!
hă hă hăi, hă hă hăi, hă hă hăi, hă hă hăi.

Mecanisme

Prima mea restanţă pe toamnă a fost în anul II la mecanisme. Am plecat cu o zi înainte la Bucureşti. Întreprinderea tatălui meu cumpara lunar un bilet de tren universal clasa I. Trebuia să-ţi cumperi loc şi legal, să prezinţi controlorului, legitimaţia de servici.

Vagonul rapidului de clasa I-a era gol, ici colo cîte un "salariat" ca şi mine. În compartimentul meu se afla deja instalat un ţigan căldărar cu mustăcioară şi pălărie, îmbrăcat curăţel.
- Bună dimineaţa. Am spus politicos.
- Bună conaşule.
Îmi întinde prietenos mîna:
- Acireşo.
- Costel.
Figura mea i-a inspirat încredere. După plecarea trenului s-a întins pe bancheta lui şi a adormit imediat. Eu am scos cursurile de mecanisme şi în patru ore am sintetizat jumătate.

Cînd s-a trezit, s-a frecat îndelung la ochi, s-a scărpinat în cap şi arătînd către cursuri a întrebat:
- Ce-s alea?
- Cursuri de mecanisme: roţi dinţate, transmisii, pentru facultate.
- E greu?
- Da.
- Eu n-am fost niciodată la şcoală.

Ca să schimbe discuţia la un domeniu familiar, mă întreabă:
- Ai o draguţă?
- Da.
- Şi...
Face un semn indecent cu palma deschisă şi degetul mijlociu la 90 de grade. Mişcă mîna de sus în jos repetat.
- Da. Am răspuns cu un sfert de gură.
Am simţit ca mă înroşesc de la urechi pînă la radacina nasului.
- Nu te mai gîndi la ea. Ia cursurile şi învaţă. Toate au numai o gaură.

N-am vrut să-l contrazic. Am reluat cursurile dar textele şi desenele nu mai făceau sens. M-am uitat pe fereastră. În zgomotul monoton al vagonului, cîmpiile din jurul Buzaului defilau incolor şi inodor.

Primiţi cu uratul?

Oare cîţi din copii mai merg azi cu uratul?

Primele mele începuturi în ale uratului au fost la ţară. Cu mici deosebiri şi asemănari era ca la Halloween.

a) Nu primeam dulciuri ci colăcei.
b) Expresia, trick or treat era înlocuită de versurile populare:
Bădica Traian
A încălecat
Pe-un cal învăţat
Cu nume de Graur,
Cu şaua de aur,
Frîu de matase
Cît viţa de groase.
c) Nu aveam costumaţie specială, bunica mă înfofolea pe motiv de ger, nici eu nu mă mai recunoşteam.

O şmecherie învaţată acolo. Dacă urai singur şi ajungeai la partea: hăi, hăi; era mai bine dacă o tremurai: hă hă hăi, hă hă hăi. Să creadă stăpina casei că sînt doi urători, deci doi colăcei.

La oraş, domnul Marcovici (lucra cu mama la CENTROCOOP), mă ghida prin diverse birouri ca să desăvîrşesc arta urărilor. Unii dădeau 50 de bani, alţii mai generoşi, un leu. La biroul directorului mi-a sugerat sa-i cer mai mult. După ce l-am urat, am adăugat:
- Tu eşti director, dă-mi mai mult.
Pentru prima dată în viaţă, am vazut cît de uşor se cîştigă 10 lei.

A urmat o pauză pînă în clasa a X-a D. Atunci am reuşit să mobilizez prietenii şi colegii mei: Nichi, Adrian si Zum. Eu cu Adrian am recondiţionat un butoiaş de ţuică într-un buhai adevărat, cu piele şi coadă de cal. Inmulţiţi cu 10 pocnitoarea clasică (o cheie de dulap, un cui, o sîrmă şi gămălii de chibrituri) ca să vă imaginaţi pocnitoarea confecţionată de Adrian. Cheia era acum o ţeavă, cuiul o tijă solida, sîrma o adevărată manivelă iar substanţele explozive le procura de la o farmacistă (prietenă de familie). Adrian descoperise "pipe bomb"-ul. Pocnea de tremura casa scărilor. Zum cînta la talangă, Nichi ţinea buhaiul la subsuoară şi recita urătura treaz sau beat, fără cusur. Eu trageam buhaiul şi căram o sticlă de borş pentru lubrificarea cozii de cal.

Traseul experimentat în acel an l-am menţinut pîna în primul an de facultate.

Incepeam de la profesorul nostru de limba engleză, Sfichi. El locuia undeva în spatele Mitropoliei Moldovei. Ne primea cu urări englezeşti, cu un vin bun de buturugă şi plecam cu 100 lei în buzunare.

Urmau părinţii lui Zum care locuiau în cladirea din spatele Băncii Naţionale (tatăl lui fiind directorul Băncii Agricole din Iaşi). Buzunarele noastre se mai umflau cu o sută iar burţile cu diverse preparate sub formă de sandvici.

Tovarăşul profesor de limba romană Calistru era urmatorul pe listă. El locuia pe strada Karl Marx, acum Lascăr Catargiu. Nu primeam bani. Insă continuam să-l urăm an de an cu speranţa că n-o sa ne mai ridiculizeze încercările noastre literare.

La mine pe strada Ralet, altă sută şi un otonel limpede de la IAS Copou.

Ultimul pe lista de urat, la un bloc în spatele grădinei Copou, domnul profesor de matematică, Traian C. Eram primiţi cu mare plăcere şi un vinişor adecvat. Incă o sută la visterie.

In final, ne îndreptam pe multe cărări către locaţia de petrecere a revelionului. Acolo ne aşteptau nerăbdătoare prietenele nostre şi ceilalţi colegi cărora părinţii le interziseră să meargă cu uratul.

Sarbatori Fericite!
hă hă hăi, hă hă hăi, hă hă hăi, hă hă hăi

A venit iarna la Victorville

Poze proaspete de la Florin:

Phil la postul de paza

Astazi seara

Azi de dimineata

In mod normal n-ar trebui sa fie zapada la Victorville.

Cum desenezi o casă?

Acum trei povestiri despre unchiul meu şugubăţ, Visarion.

1. Incă nu eram şcolar. Bunicii mei aveau doi meri domneşti gemeni, alăturaţi. Vreau sa iau un măr.
- Nu lua, le-am numărat.
Pomii imenşi erau plini de mere. Nu ma îndoiam de faptul că le-a numărat, căutam o modalitate: cum să iau mărul, făra a deranja numărătoarea.

2. Cînd era mai bătrîn şi doctorul îi interzise să bea, mi-a spus:
- Doctorul mi-a recomandat: un pahar de vin la masă.
- Si?
- Am cinci mese în casă!

3. La o ocazie, am fost invitaţi la Visarion. Pe vremea aia, el locuia într-un bloc lînga Podul Roş iar eu eram licean. Imediat a apărut cu o tavă plină cu păhărele de secărică. Tata a degustat unul înaintea tuturor:
- Visarioane, ăsta trebuie băut dintr-o sorbire.
Dau ei noroc şi Visarion îl dă gata, după recomandaţie. Tata rîdea în hohote: secărica era de fapt ulei de floarea soarelui. Visarion dispare să-şi clătescă gura şi să prepare bucatele. Apare verişorul meu de cinci ani, Daniel.
- Tu ştii sa desenezi ceva? Il întreb eu.
- Da. Aduce un caiet dictando şi un creion.
- Nu pe caiet. Desenează o casă pe perete.
Se uită mirat la mine. Apoi încurajat, se apucă să-mi deseneze casa. Pe cînd o terminase şi începuse gardul, apare Visarion cu salamurile.
- Băi Costele, n-ai minte. Abia am zugrăvit.

La pepeni, în Iaşi

Strada Viticultorilor nr 4 a fost o altă adresă unde am locuit în Iaşi. Strada se desprinde din aleea Sadoveanu la Liceul Agricol, continuă 1.5km pînă la nr 4, alt kilometru pînă la două crame. Toată lumea mă compătimea: şcoala G. Ibrăileanu era departe. Eu unul iubeam traseul. Un exemplu al întoarcerii acasă: luam tramvaiul de la staţia spitalul Parhon, către Facultatea de Agronomie, împreună cu prietenul meu Cristinel Z. El locuia în prima casă de pe aleea Sadoveanu, unde mai zăboveam vreo două ore.

Din balconul lui, admiram vederea Iaşului, urmăream călătorii care aşteptau liniştiţi să iasă vatmanul şi taxatoarele din ghereta metalică sau trăgeam cu capse în studentele de la zootehnie. Dacă balconul era ocupat de mama lui (de multe ori ea se bronza topless), noi încercam să deschidem cufărul cu obiecte importante ale familiei. Cristinel a reuşit să-l deschidă singur. A fost prins de bunica lui; nu l-au mai lăsat o lună să se joace cu mine.

De la Cristinel, luam autobuzul către Breazu, dacă circula. Altfel, admiram Observatorul Astronomic, ferma Adamache şi casa lui Sadoveanu; toate pe dinafară.

Viticultorilor nr 4, consta într-un fost conac boieresc cu etaj alte corpuri de clădire, o curte imensă, beci cu 40 de trepte (cu 3 hrube laterale). Aceste case naţionalizate aparţineau atunci gospodăriei IAS Copou. Situaţi la cea mai înaltă altitudine a Iaşului, recepţionam foarte bine staţiile TV; apa urca mai greu.

Dintre chiriaşii mai importanţi menţionez: familia Holman la etaj (ei aveau un băiat, Ionică); familia Enache la parter (ei aveau o fată, Mendi). Era ca la tară. Noi cei trei copii, rămîneam vara complet nesupravegheaţi.
Ionică ne anunţă într-o zi:
- Harbujii vecinilor noştri s-au copt.
- Care harbuji?
De la fereastra lui, la circa 150 de metri, se întrezăreau o puzderie de pepeni. Vecinii noştri de la Staţiunea Experimentală Agricolă cultivau pepeni pentru seminţe.

A doua zi, toţi trei am planificat amănunţit acţiunea: LA PEPENI. Am notat programul paznicului; pe la 13:00 lua o pauză de masă. Cu un cherpedin, am desfăcut discret plasa metalică a gardului.

Prima încercare a fost reuşită parţial. Mendi supraveghea la etaj, Ionică a ţinut de plasă. Eu m-am întors fuguţa cu 2 pepeni. Unul a fost crud, al doilea semicopt dar delicios.

A doua încercare a fost un succes. Mendi a ţinut de plasă; eu şi Ionică cu rucsacii în spinare ne-am întors cu 10 pepeni copţi.

Cum i-am selecţionat: alegeam un pepene şi-l crestam cu bărdiţa primită cadou de la bunicul meu. Dacă era crud îl întorceam uşurel cu crestătura spre pămînt. Cam la doi pepeni cruzi, următorul era copt.

Aşa am devenit eu specialist în selectarea pepenilor copţi.

Afinitati si Disensiuni

Afinitati

Compania la care lucrez, a vandut un echipament de testare Arabiei Saudite. Au trimis sa receptioneze si sa invete utilizarea acestui echipament, trei ingineri: doi arabi si un neamt.
Arabii au reperat turcul nostru de la magazie si l-au intrebat:
- Unde este Mecca?
- Nu stiu.
Nu a mai intrat in detalii. El era casatorit cu o nemtoaica, nascuta in Los Angeles, conducea un BMW, se gindea sa-si deschida un restaurant si chiar gusta produse din carne de porc.

Inginerul neamt, un tip tacut, serios, era asaltat de agentul nostru de vinzari, care si-a dat seama de puterea lui, in deciziile viitoare. Il invita la restaurant, cauta sa intre in discutii, etc. Neamtul refuza politicos si studia amanuntit produsele cumparate.

Intr-o zi, neavind de lucru, il intreb:
- Wie gehts?
- Danke, gut.
Ii spun ca sint originar din Romania, iar el replica: eu din fosta Republica Democrata Germana.
Gheata dintre noi s-a spart. Mi-a povestit de ce lucreaza in Arabia Saudita, despre divortul lui, si altele. Aveam multe lucruri comune; de exemplu, la intrebarea:
- Ai casa in Germania?
- Da, stii tu, un apartament in blocurile alea.
Eu deja vizualizam blocul, construit in glorioasa epoca socialista.

Agentul nostru de vinzari ma intreaba excitat:
- Cum ai reusit sa te imprietenesti cu asta?
- I-am spus ca sint din Romania; iar el, a raspuns ca este din Germania de Est.
Agentul a ramas nelamurit.

Ar fi trebuit sa-i adaug: amindoi am trait in mizeria socialista!

Disensiuni

La citiva ani de la caderea zidului, am vizitat Berlinul. Mie si Roscatei, ne-a placut muzeul de la Checkpoint Charlie. Fetele nostre au fost incintate de turnul TV si de poarta Brandenburg.

La plecarea cu trenul spre Frankfurt, nu am mai gasit locuri impreuna. Vagonul fiind aproape gol, nu am respectat locurile si ne-am aranjat fata in fata, pentru un septic. Pe partea cealalta a vagonului, linga noi, calatorea un cuplu la aproximativ 60 de ani, imbracati modest. Imediat dupa plecarea trenului, ei au scos sandviciuri bine impanate. Ca in Romania.

Pe parcurs, la alte statii s-au mai urcat si alti calatori dar tot mai erau cite doua locuri libere, ici, colo. Cind eram deja pe teritoriul fostei Germanii de Vest, s-a urcat in vagon, un cuplu tot cam la 60 de ani, imbracati ca-n catalogul Neckerman. Ei aveau doua din locurile nostre, asa ca a trebuit sa spargem gasca.

Asta l-a suparat teribil pe barbatul din primul cuplu, care a inceput sa le tina o predica in germana. Nu am prea inteles eu, monologul. M-a lamurit Roscata:
- Asa sinteti voi astia din vest. Locuri sint berechet si voi deranjati familia asta cu copii. Sa va fie rusine!

De partea cealalta, tacere.

Andreaua

După povestirea primei mele experiente electrice, am realizat că ar mai fi 2 povestiri, despre andrea.

1. Pe vremea cînd Roşcata era profesoară de engleză, la liceul Zoia Kosmodemianskaia Bucuresti, a venit cu propunerea să predau şi eu nişte cursuri de electricitate, la clasa X-a. De la prima oră predată, am realizat cît de greu este sa fii ascultat de 80 de ochi şi urechi. Noroc că mai erau îndreptaţi şi între ei, nu numai către mine. La ora urmatoare, am vrut sa ştiu care este nivelul tehnic a celor 38 de fete şi 2 băieţi.
- Ce fel de tensiune este la priză? DC sau AC?
Nu se prea înghesuiau. Văd uitată pe catedră, o andrea, de la alte lecţii practice. Mă uit la pardoseala uscată: parchet.
- Cine are curaj să introducă acestă andrea în priză, primeşte nota 10.
Linişte. Unul din baieţi se încumetă, reuşeste şi ia nota 10.
- Mai dau un 10, celui care îmi explică, de ce nu s-a curentat.
....................................

2. La o petrecere în Van Nuys, se discuta despre decretului ceauşist de interzicere a avorturilor.
- Eu sînt decreţel.
Aşa s-a prezentat Claudiu, un băiat solid şi extrem de simpatic. Eram încîntat sa cunosc, un decreţel autoconfirmat. Noi, adică generaţia mea, ne-am ferit din răsputeri să-i avem. Il intreb:
- De unde ştii că eşti decreţel?
Işi trage camaşa în sus; pe burtă şi spate, se vedeau nişte cicatrici.
- Astea sînt urmele andrelei; mama însărcinată (în luna a patra, ziua a treia, ora două) a vrut să mă termine. M-am ferit cu agilitate. Am scăpat.

Fios

Ieri, au venit baietii de la Verizon si mi-au instalat internetul si TV-ul pe fibra optica. Lunar pachetul costa $80 plus taxele, cu un contract anual. Internetul are viteza maxima 20/5 Mbps. La TV, avem canalele de baza, 357 la numar, dintre care 40, HD.

Dimineata au aparut 3 care vorbeau in spaniola, ex: sta bien, perfecto. Ei au tras fara dificultati cablul optic, de la stilp la casa, in 1/2 ora. Am avut grija sa izolez ciinii, sa nu le composteze echipamentul.

La ora 15:00, au sosit alti 2 instalatori care au montat o cutie in exteriorul casei. Scopul acesteia: sa transfere semnalul optic in electric, pentru cablul de 75 ohm. Unul din baieti, avea ochii foarte albastri, era proaspat lasat la vatra din armata americana, de linga Frankfurt; celalalt mai brunetel era nascut in SUA, dar parintii supravietuisera macelului din Cambodia. Cablul optic nu se poate taia sau indoi, se termina cu un plastic. Cind i-au deschis terminatia, am vrut sa ma uit si eu.
- Don't look! au strigat baietii si mi-au smuls cablul din mana. Este foarte periculos pentru ochi.

In casa, au instalat o baterie reincarcabila pentru telefon, desi nu am comandat un telefon (Voice over IP) de la Verizon, just in case. Totul s-a terminat cu brio pe la 18:00;
a) Accesul internetului: e asa de rapid incit, apare schimbarea inainte de a apasa tasta.
b) HD TV: e asa de detaliat, incit se vad cutele de pe fata moderatoarelor.

Am fost atit de epuizat incit am desfacut sticla de Armagnac, primita cadou duminica.
Merci Florin!

Prima experienţă electrică

Pe vremea cînd în cinematografele din Romania au început să ruleze şi alte filme decit cele ruseşti, noi băieţii eram încîntaţi de filmele de capă şi spadă franceze. Cavalerul Pardaillan, era permanent în mintea nostră. "En garde" nu mai era confundat cu "în gard". Ne confecţionam săbii de lemn, scuturi etc. Totuşi aceste săbii improvizate, nu prea semănau cu cele ale muşchetarilor cardinalului Mazarin. Aşa că am pus ochii pe andreaua mamei.

Cum exersam eu fandările, spre perete, cu această andrea, zăresc inamicul întruchipat într-o priză 220V. Mă reped să-l răpun şi reuşesc. Socul a fost teribil; am fost aruncat pe spate.
Cînd mi-am revenit, andreaua vibra în priză. Imi era teamă de forţa nou descoperită, dar mai tare de mama. Am luat din şifonier un prosop curat şi brusc am scos-o din priză.

Limba Germană

Listă cu bagajul meu de cuvinte nemţeşti şi modul dobîndirii lor:

a) din Moldova: foraibăr, holşurub, obărliht, şniţel, şpilhozen, ştecher, ştrudel, şpaclu.
b) din republica Moldova, melodiile lui Stratan: şlangu.
c) din filmele despre cel de al II-lea război mondial: crig, ahtung, ia vol, her oberştubbaufurer, hail Hitler.
d) de la fosta mea iubire Dorothea pe care am cunoscut-o în tabăra internaţională Costineşti: ih libe dih, ih moehte eine ţimer, ih peţale, nain, main gott, noh ein mal, varum nicht, şvain.
e) de la amicul meu Jurgen Migenda cunoscut prin Dorothea: aine madhen mit grosăn buzăn.
f) de la brelocul dăruit de Jurgen. Era precum moneda de 3 lei, se rotea în jurul unui ax diametral. Pe una din feţe scria ceva în arabă, la fel pe cealaltă. La o rotire rapidă se putea descifra: leh mih am arş.
g) de la prietena nostră Maria, cu o bonă săsoică în copilărie: dize coverture mă-n ţepir.
h) de la facultate în Bucureşti: ştrom, şpanung, carul cu bere, prost.
i) de la un taximetrist ilegal care m-a transportat de la aeroportul Frankfurt, la Hanau, unde locuia prietenul meu, Adrian: bacşis.
j) de la bunicul lui Adrian care mi-a spus un banc; 2 studenţi romani la Viena vor sa facă mişto de un poliţist, întrebîndu-l: vo ist di ştrase, pupă-mă-n cur.
k) din prima noastră călătorie la Munchen, unde am crezut ca străzile se numesc: einbanştrase.
l) de la postul GolTV urmărind Bundesliga; numele unor jucători germani: Podolschi, Miroslav Close, Gomez.
m) nu mai ştiu de unde: di gedanche zind frai, niman can zi eratăn.
n) cu Eli, la Oktober Fest, în Munich unde n-am văzut în viaţa mea mai mulţi oameni beţi, la un loc: vais vurst, tvai bir, rue, caput.
o) de la Alpine Village*, un complex de magazine şi un restaurant nemţesc; Torrance, California: saor craut, birşincăn, şnaps, Salamander, Kaven Travel, Hans Rotter.
p) de la domnul Tiron, Iaşi, strada Ralet: goten morgăn, gezundhait.
r) din America de zi cu zi: hamburger, preţl, farfenugăn.
s) din discursul lui Kennedy: ih bin ein berliner.

In povestirea Mda am descoperit un nou cuvînt: Scheissegal. Adica c..cat egalizat. Ii mai strivesc cînd îi adun după Wilson şi Bella, căţeii mei. Moale sub picior, este echivalent cu noroc în ziua respectivă. Din nou m-a lămurit Roşcata, Scheissegal înseamnă: mi se rupe.

Nu vreu sa mi se rupă nimic, aşa că mă opresc aici şi vă urez: oviderzeni Marea Neagră.

* Oktober Fest la Alpine Village începe pe 15 septembrie şi se termină pe 15 noiembrie, preţurile la market par mici pentru că sînt afişate pe 1/2 pound sau chiar pe 1/4 pound.

Ţeavă (continuare la Şorogari)

La o altă aplicaţie militară pe Şorogari, Ţeavă s-a supărat rău pe locotenentul major. Nu ştiu de ce; aplicaţia a fost dură: fugăreala, sărituri în noroi, inamici virtuali, ţipete. La prima pauză, cînd cu toţii ne-am trîntit în jurul unui copac, Ţeavă a luat automatul de la spate şi a început să-l izbească puternic de copac. Linişte. Cind a obosit, s-a uitat direct în ochii locotenentului major:
- La trageri am sa păstrez un glonţ pentru tine.
Locotenentul nu a scos absolut nici un cuvînt. Ne-am mai odihnit niţel şi am continuat lejer aplicaţia.

A sosit ziua de poligon. Locotenentul major a împărţit cîte 5 gloanţe teriştilor. Ţeavă le-a primit ultimul. Mai mult, locotenentul a mers cu el pe linia de ochire, a verificat ca automatul sa fie pe pozitia foc cu foc şi a preluat grijuliu cele 5 cartuşe goale.

La întoarcere spre unitate, în camionul militar cu prelată, Ţeavă se adresează calm locotenentului:
- Crezi ca dacă ai stat lînga mine, n-am un cartuş pentru tine?
Bagă mana dreaptă în buzunarul de la piept, scoate între arătător şi degetul mare cu cartuş nou nouţ. Locotenentul major se repede şi-i smulge cartuşul. Conflictul dintre ei s-a încheiat.

Şorogari

Drept urmare a comentariului lui Iliuţă, la povestirea Sărărie: "Pe Şorogari făceau militarii (şi milităresele) instrucţie", mi-am amintit instrucţia mea pe acest deal, vis-à-vis de Ţicău. Pe vremurile mele, nu existau militărese ci doar fustiţe.

Stagiu militar 6 luni, după terminarea facultăţii, l-am urmat la Unitatea de Transmisiuni Iaşi. Scopul acestei şcoli de elevi militari rezervişti:
a) să te inveţe să întinzi fire rezistente, pentru telefonia fixă. Firele astea erau excelente, i-am dus şi mamei eşantioane pentru rufele din balcon.
b) să te inveţe să foloseşti staţiile de radio ruseşti. Aceste staţii, cît un ghiozdan aveau inscripţia: atenţie duşmanul ascultă (în ruseşte: vnimanie ... sluşaite). Dusmanul însa nu asculta, lucra de zor la proiectarea şi producţia telefoanelor mobile.
c) să te inveţe sa fii un vajnic apărător al patriei socialiste.

Pe Şorogari, conducătorul nostru, locotenent major ne-a grupat cîte doi.
- Săpaţi o groapă, care să vă protejeze de avioanele inamice la joasa înălţime. Ne-am mirat. La Iaşi, nu venea decît Taromul de 3 ori pe saptamînă.

Eu eram în echipă cu Ţeavă. In armată, de multe ori numele adevarate se înlocuiau cu porecle. Soldatul care suna deşteptarea se numea: Goarnă, bucătarul: Polonic, cel de la centrala telefonică: Telefon. Colegului îi plăcea să care ţeava, din dotarea grupei de transmisiuni, folosită la ridicarea firelor în copaci.

Iau lopăţica şi sap cu zel o jumate de oră. Ţeavă mă urmărea gînditor.
- Scurmi ca gaina.
- Mai bine ai ajuta.
- Dacă îmi cureţi arma după trageri, sap eu singur.
- Perfect, deja aveam băşicuţe în palme. Eram însă neîncrezător.
- Parinţii mei sînt lipoveni.

M-a convins. Lipovenii erau denumiţi escavatoare cu barbă. In 3 ore, Ţeavă a săpat o groapă mare. Locotenentul major ne-a felicitat în faţa grupei. Avioanele inamice n-au venit. Acum la Iaşi, zboară Austrian Airlines în competiţie cu Taromul. Tocmai a apărut azi ştirea: Lufthansa a cumpărat Austrian Airlines.

Abutoaie

Datorită reparaţiilor la clădirea şcolii, în clasa I-a, am stat cîte 3 în bancă. Eu eram repartizat cu Abutoaie şi Rabinovici Nami. Mama lui Abutoaie lucra la o cantină, mama lui Nami era casnică. Mai tîrziu, Nami s-a mutat în Israel. În timpul orei de citire, Abutoaie a scăpat o bă..nă staţionară. Nami a ridicat 2 degete. Am încremenit; oare cum o să-i spună tovarăşei învăţătoare? Mama mi-a atras serios atenţia: la şcoală nu ai voie să vorbeşti urît.
- Ce s-a întîmplat?
- Abutoaie a stricat aerul!

Vietnam

Romania: spre sfirsitul anilor 60, la Iasi, am vazut prima oara studenti vietnamezi. Se deplasau in grupuri compacte, fete sau baieti. Ele imbracate identic; ei la fel. Stiam despre razboiul din Vietnam doar din ziarul Scinteia. Aici incurcau de multe ori datele, de exemplu: astazi luptatorii nord vietnamezi au obtinut o victorie importanta, la 75km de Saigon; peste 2 zile aceeasi luptatori isi asigurau o noua victorie impotriva imperialistilor americani, la numai 110km de Saigon! Cind am devenit student, ii aveam colegi de camin, la Regie. Erau linistiti, cuminti si separati de restul. Noi, ceilalti, ne plingeam de un singur lucru: isi gateau prin camere, cu usile deschise si mirosea de numa, numa.

America: incadrat in cimpul muncii, am dat iar de vietnamezi. Astia, erau din Vietnamul de Sud si multi dintre ei, au luptat direct cu studentii vietnamezi din Romania sau cu parintii lor. Cei care au emigrat dupa razboi, in Los Angeles, s-au stabilit in zona Santa Ana, Garden Grove, unde si-au construit micul Saigon. Aici, multe din firmele magazinelor noi aparute, sint numai in vietnameza, iar preturile la jumate fata de supermarket-urile americane. Marele Saigon a devenit orasul Ho Chi Minh. In opinia mea este o schimbare temporara.

Istoria emigrantilor vietnamezi, auzita pe viu:
a) cei cu grade militare mai mari au venit cu avioanele sau vapoarele militare americane.
b) restul, si-au transformat bunurile materiale in aur, si au fugit cu barci improvizate. Pe durata acestor trasee s-au izbit de: patrulele comuniste, pirati, lipsa apei si a hranei, furtuni, boala etc. Fiecare fuga poate fi un subiect de roman. Unii au fost prinsi si trimisi din nou in lagarele de reeducare, altii au murit, peste 2 milioane au reusit. Acum, am 2 colegi de servici vietnamezi. In decursul anilor, au mai fost trei.

Cu Tony am fost mai apropiat. Tony nu este numele lui adevarat si l-a schimbat, cind a devenit cetatean american. Dupa un an regreta schimbarea. Mi-am amintit de povestea bunicii roscatei de la Singatin, Sibiu: vecina ei isi botezase fetita, Ramona. Cum o sa sune peste 20 de ani: hai lele Ramono, la sapa?

Datorita razboiului, vietnamezii, au nivelul de basculare a starii normale, spre starea de alerta si actiune, scazut. In contrast, prin educatie si cultura sint docili. Nu spun: NU. Managerii americani nu pun cap la cap, aceste doua fapte; peste sarcinile existente, ii incarca cu altele noi.

Prima data cind am observat ceva anormal cu Tony:
Pauza de prinz; ne intorceam la servici de la un restaurant chinezesc, masina plina, sofer K. Datorita discutiilor, el nu a respectat crucea sfintului Andrei, la intersectia strazii Normandie cu o cale ferata secundara. Noroc de sirena mecanicului. K. a frinat viguros, a virat si ne-am vazut cu totii pe linga terasament. Am scapat.
Initial liniste in masina, dupa care Tony incepe sa rida in hohote!
- De ce rizi?
- Toti banii o sa-i ramina nevestei mele.

A doua oara, nu a vorbit o zi intreaga:
- Ce s-a intimplat? Se codeste, se framinta.
- Am prins-o, intr-o masina cu un american blond. Daca aveam pistol, ii impuscam.
- Si.
- M-am dus sa-l cumpar.
Noroc ca prin lege, in California trebuie sa astepti 10 zile pina ridici arma. Astfel, au divortat amical si au impartit averea.

Erau proprietarii a doua case: una in Santa Ana, unde lucra ea, alta in Carson unde lucra el. Impartirea a fost ciudata: Tony a luat casa din Santa Ana, ea pe cealalta. Casa din Carson avea 2 corpuri locuibile. Tony a inchiriat o parte, cealalta a fost inchiriata tot la o familie de vietnamezi necunoscuti lor: tata, mama si un baiat de 17 ani. A trecut un an, Tony nu se intelegea cu acesti vecini. Baiatul ii umbla la cutia de scrisori, avea prieteni dubiosi, petreceri zgomotoase, etc.
Odata, cind fosta sotie a venit sa ridice chiria, Tony a auzit o discutie aprinsa afara. Mama se plingea ca nu are banii de chirie; brusc apare baiatul, cu un cutit in mana. Tony n-a mai rezistat. Cu pistolul in mana dreapta la spate, a iesit in pragul usii:
- Ce e galagia asta? Nu ma pot odihni si asta nu e prima data.
- Ce te amesteci. Zice baiatul agresiv.
Tony calm, lasa mana dreapta in jos, arma apare la vedere.
- Am fost capitan in armata sud vietnameza si de la distanta asta nu am gresit niciodata.

Discutia s-a terminat. Chiriasii rau platnici s-au mutat singuri, la doua saptamini dupa eveniment. Tony si-a adus o noua nevasta din patria mama; are doi baietei.

Good morning

La servici, Linda era coordonatorul secţiei producţie. Un tehnician vietnamez nou emigrat şi angajat, o salută politicos de dimineaţă.
- Good morning.
- Hi.
- You look fat today.
- ?!...!?
Linda l-ar fi sugrumat. Tehnicianul realizează reacţia negativă. Insă nu ştie unde a greşit. A spune cuiva: azi esti grăsuţ, înseamnă bunăstare, prosperitate în Vietnam.

Magnus

Am trecut şi cele 4.5 zile libere. Am consumat curcan gătit în 2 variante: americăneşte şi romaneşte. La varianta a doua, curcanul a fost prezent în ciorbă de perişoare, răcituri şi salată boeuf. M-am jucat cu nepoţeii: Kylie şi fratele ei Ethan (3 ani). Acum, povestiri din liceu:

Liceul internat, clasa X-a D, profesor de educaţie fizică: Teşu. Trage el o linie pe teren.
- Băieţi, săriţi de pe loc.
Sărim noi, cît mai tare. Nu era mare diferenţă între noi; doar Magnus sare în lungime, dublu.
- Ai făcut sport de performanţă? Il întreabă pe Magnus.
- Nu.
- Antrenamente speciale?
- Nu.
Se uită profesorul la noi, ceilalţi nevaloroşi. Ne arată mingea de fotbal. Noi, bucurie.

Magnus nu a ales cariera atletică. Nu ştiu motivele. Deşi nu a urmat Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii ca mine, a ajuns decanul Facultaţii de Electronică.
Felicitări!