Ezekiel (I)

Salvador Allende (1908 – 1973) preşedintele statului Chile, din 1970 pînă la înlăturarea guvernului democratic ales prin lovitură de stat, la 11 septembrie 1973. Să fie o coincidenţă acestă dată, 11 septembrie, 9/11 ?
Salvador Allende a fost primul preşedinte marxist socialist ales într-o ţară din continentele americane.

La sfîrşitul anului 1973 şi 1974 au apărut în Bucureşti cîteva sute de refugiaţi chilieni, direct sau indirect legaţi de guvernul Allende. Aceştia au fost cazaţi în două blocuri din Drumul Taberei (Bucureşti). Li s-au oferit ajutoare şi servicii in funcţie de calificare. Aşa l-am cunoscut pe Ezekiel. El proiecta cablaje imprimate la institutul unde lucram. Normal, noi l-am poreclit imediat: Ombre. Cum amîndoi iubeam şahul, ne-am împrietenit.

Din povestirile lui Ombre:

După moartea lui Salvador Allende, mi-am confecţionat 7 paşapoarte, tata mi-a împrumutat nişte bani şi am zburat la Viena. Am luat un tren spre Praga. La apariţia vameşului de persoane ceh, am prezentat unul din paşapoarte.
- Acest pasaport nu are viza corespunzătoare.
Cu mîna tremurîndă, am luat paşaportul înapoi şi am scos la întîmplare altul din buzunarul de la piept. Vameşul l-a examinat atent.
- Perfect. Bine aţi venit!

Nu mi-a plăcut în Cehoslovacia. Împreună cu alţi prieteni am plecat spre Bucureşti. La Gara de Nord ne-a aşteptat un autobuz escortat de miliţie. Ne-am bucurat. Eram protejaţi. Si blocurile noastre au fost o lună păzite permanent de poliţie. Am realizat mai tîrziu: nu ne păzeau pe noi. Era taman invers. Să nu contactam noi, populaţia locală. Noi, n-am vizualizat niciodată un astfel de socialism, în Chile.

Un an am urmat o şcoală de limba romană.
- E frumoasă limba romană?
- Da.
- Ce cuvînt îţi place cel mai mult?
- Pădure. Nici nu-ţi imaginezi rezonanţa în spaniolă!

Scoala n-a fost numai de limbă. Am învaţat istorie, literatură, etc. Profesoara ne-a prezentat clima astfel:
- Romania are o climă temperat continentală, una din cele mai favorabile condiţiilor de viaţă.
Imediat am întrebat-o:
- Dumneavostră aţi trăit şi în altă climă?
- Nu.

Spania 2002-2003

Prin septembrie 2002, ne-am decis să vizităm Portugalia. Fiind vorba şi de Revelion, Roşcata a decis să-l cooptăm pe Mircică. Mircică a adus-o pe proaspăta divorţată, Tănţica. Lăsaţi imaginaţia: doar ca să împartă plata camerei de hotel pe jumătate.

De la început Mircică s-a opus Portugaliei. Am replanificat şi ne-am ales cu traseul spaniol: LAX, Barcelona, zbor la Malaga (închiriat maşină), revelion la Marbella, Sevilla, Madrid, LAX. În afara celor menţionaţi, mai era fiica mea cea mică,12 ani.

Vizitarea Barcelonei s-a desfăşurat similar cu descrierea lui Dănuţ. La Malaga nu a sosit bagajul Roşcatei. Noi, cei cu bagaje, eram veseli. Am consolat-o:
- Lasă, îţi împrumutăm o pereche de chiloţi.
Într-un fel a fost mai bine. Abia am îndesat bagajele în portbagajul Peugeot-ului mov inchis (midnight blue). Cînd s-o pornesc, a cazut mînerul de plastic al cheii de contact. Am gugulit cheia asta ca pe o bubă coaptă, toată excursia. Bineînţeles, ne-am rătăcit în drum spre Marbella, unde închiriasem un apartament cu balcon şi vedere la coasta şi munţii Africii. Si bagajul pierdut a sosit la apartament înainte de Revelion, după parcurgerea altor trasee turistice spaniole (Ibiza).

Într-un una din zile ne-am repezit la Gibraltar. Aici băuturile, ţigările, electronicele erau mai ieftine decît în Spania. Iar gibraltarienii cumpărau salata şi alte vegetale din Spania. Problema majoră aici este apa şi economisirea ei. WC-urile funcţionează cu apă sărată. Totuşi grotele vizitate erau pline de umezeală!

Localnicii corelează bunăstarea insulei, actualmente peninsulă, cu cea a triburilor de maimuţe care misuna în jurul traseului spre grote. Cînd microbuzul s-a oprit pentru privelişte, ne-au înconjurat, obraznice si asteptau ceva de mincare. Mircică:
- Costele, o poză te rog ...
Tănţica a înhăţat un pui, s-au grupat şi i-am luat în obiectiv. Pentru o secundă, am simţit ceva pufos dar ferm pe chelie. Mama puiului care urcase pe microbuz, a sărit agresivă spre Tănţica, folosind capul meu drept stîlp de legătură. Rîdeau cu adevarat în poza respectivă.

Pe 2 ianuarie 2003, după un dejun copios, am părăsit Marbella, dis de dimineaţă. Am luat în piept muntele pe şoseaua A-397, plină de serpentine. Copilul s-a simţit rău. Abia mîncase. Opream la vreun refugiu, aer curat, copilul revenea la normal. Iar în maşină, iar serpentine, iar senzaţia de dat la boboci. Eu conduceam încet şi dacă se forma coloană, opream pe dreapta. Mircică:
- Aveţi noroc.
- De ce? Îl întreabă Tănţica.
- Dacă conduceam eu, aţi fi vărsat cu toţii.

Montoya

În decembrie 2002 - ianuarie 2003, am vizitat Spania. E posibil să scriu şi despre peripeţiile acestei vacanţe! La plecare ne-am cumpărat suveniruri. Stiţi voi: la o adică, să poţi demonstra povestirile înflorite. Suvenirurile devin trofee. Tare mă bătea gîndul să-mi cumpăr o sabie de Toledo. După spusele vînzătorului: 

- Le confecţionăm după aceleaşi metode. 

- Fiţi mai concret? 

- Sînt călite în sîngele inamicului musulman! 

 M-am răzgindit şi mi-am luat 2 CD-uri împachetate sub titlul: Spanish Guitar Magic. Acestea au stat cuminţi, neatinse în biblioteca de CD-uri pînă azi dimineaţă. Hai să le ascult în drum spre servici. Primul disc, Segovia l-am schimbat la stopul din intrarea pe autostradă. Al doilea a debutat cu o melodie cunoscută, dar totuşi necunoscută: Malaguena! Parcă ar fi fost două chitări clasice! Nu am mai depăşit vreo maşină, nici n-am mai schimbat benzile. Am închis geamurile să nu scape sunetele. Către sfîrşitul melodiei parcă ar fi cîntat o balalaică acompaniată de o chitară şi o tamburină. Au urmat melodiile Granadinas şi Solearas. Ambele încîntătoare! 

 Cea de-a patra: Fandango de Huelva y Verdiales a pus gaz pe foc. Am lăsat un camion cu remorcă să-mi taie calea. Linia melodică simplă se repeta cu arabescuri multiple. Sunetele eliberate se reîntorceau în gaura chitării maestrului Carlos Montoya atunci cînd oprea melodia intenţionat. 

Îngrozitor de exact

Îngrozitor de exact sau comentariile din Flacăra Iaşului.

Comentariile sînt de 4 feluri: împotrivă, de acord, generale şi cele care n-au nici o legătură cu subiectul.Un exemplu la împotrivă, deci un fel de Gică contra ar fi arrme care o deranjează mereu pe Dunea!

Cîteodată mă surprind şi pe mine dorinţe de comentator. Vinerea trecută: ziarul online Flacăra Iaşului publică fragmente dintr-un roman de Dorin Spineanu. Eroul romanului Neculai Acsinia fură carne de la abator în perioada comunistă a anilor 80 .....

Multe comentarii, şi unul care atinge subiectul Ştefănescu (Secretul lui Bachus):
- Hoţia trebuie condamnată indiferent de regimul politic. Ştefănescu, personajul principal al filmului Secretul lui Bachus, a fost condamnat la moarte pentru uriaşa sa avere ilicită.

I-am răspuns eu: alt Ştefănescu.
Amestecaţi filmul (secretul lui Bachus, o comedie impusă, de duzină) cu realitatea! Ştefănescu nu a fost executat pentru uriaşa avere (mizilic, raportată la standardele actuale) ..... A găsit o portiţă în sistemul comunist, ocrotit chiar de primul secretar al sectorul respectiv (Bucureşti). Cumpără vin la negru de la IAS-uri şi-l vinde la magazinul unde era mandatar (legal). Lumea stătea la coadă. Vinul excelent. Am cumpărat şi eu. Cîteva sticle le-am păstrat ani buni. Nu s-au stricat precum cele din film. Ziarele comuniste, au scris: Stefănescu fabrica vin din substanţe sîrbeşti. Nu puteau spune: Ştefănescu a uns şi corupt sistemul. De aia l-au executat rapid .....

Deşi sistemul era gata stricat... Se vede şi în cazul Axinia, unde poliţia împarte carnea confiscată, frăţeşte! Dacă cititi pe google observaţi (Ştefănescu): la proces nu s-a menţionat fabricarea vinului ci doar schimbarea calităţii la vînzare şi procurarea vinului ilegal.

Am uitat să-i răspund la prima parte: hoţia trebuie condamnată indiferent de regimul politic.
Toţi: părinţii, familia, şcoala, credinţa, societatea te ghidează în sensul acceptării şi respectării acestei afirmaţii.
Totuşi, să luăm un caz virtual:X, paralel al eroului Axinia. Sîntem în 1988 şi X lucrează de 8 ani la abator. E un lucrător model, conştiincios cu familie (soţia de asemenea salariată) şi copii. Îşi poate permite să gătească o cărniţă, de cîteva ori pe lună? Financiar da, practic nu. De unde s-o cumpere? Alternative: devine vegetarian (este deja), cumpară de la distribuitorii colegului de serviciu Axinia sau fură din cînd în cînd de la abator! Scenariu pare cunoscut: X e unul din ţăranii lui Zaharia Stancu în scena culesului de struguri, cu botniţă.
Cine a creat acestă criză de alimente într-un stat eminamente agricol? Conducătorii partidului comunist roman în frunte cu răposatul. S-au îndatorat de la surse externe. Acum plătesc datoria vînzînd alimentele la export. E vina lui X? NU. Plecînd de la abator cu o bucăţică de carne în buzunar, riscă să devină noul Jean Valjean!

A doua zi domnul Spineanu răspunde comentariilor:
Cîteva precizări şi de mîine trecem la altceva...... iar alţii pun diagnostice îngrozitor de exacte, cum ar fi domnul care semnează Costel. A înţeles perfect că, prin intermediul eroului meu, Neculai Acsinia, încerc să developez o parte din istoria recentă a Romaniei.

Mi se pare sau e real: am un nou prieten? Îi urez să-i developeze color. Dacă nu se găseste substanţe, măcar alb negru.

Despre comentarii

Oare cine a inventat comentariile la bloguri şi articole de ziar? Deocamdată ele sînt numai cu text. Aştept ziua cînd vei desena ceva în cutiuţele respective. Vor potoli dorinţele primitive pentru posteritate. În grădina Copou nu veţi mai găsi o bancă pe care să scrie: Ani (inimioară) Costel - 1968!

Pe vremea aia eram absolut convins: numai în Romania scriu oamenii pe copaci, la muzeele în aer liber sau compun poezii în locurile private. În timpul călătoriilor prin lume am realizat cu surprindere: acest obicei este universal. De la Vatican pînă la marele canion oamenii încrustează şi semnează.

La apariţia vopselelor şpray a izbucnit moda grafitti. Îmi era milă de băieţii care pictau noaptea, la înălţime, podurile. Să-i ajut, mi-a trecut prin cap să proiectez o extensie a mîinii, un braţ mobil. Să nu-şi rupă pictorii gîtul!

În 1984 cînd am vîndut statului apartamentul proprietate personală, din suma primită ni s-a reţinut 10000 lei pentru o zugrăvire viitoare. Pînă la plecarea definitivă din ţară eram chiriaşi în propria locuinţă. Copilul (2ani, jumate) s-a apucat într-o zi să mîzgîlească un perete al sufrageriei, cu carioca.
- Foarte bine am aprobat-o eu.
Zilele treceau, desenele se multiplicau cu repeziciune. A ajuns la linoleu. Nu eram convins de includerea acestuia în cei 10000 lei!
- Nu, pe linoleu, nu.
Cînd nepoţelul vecinului, domnul profesor, s-a jucat pe la noi şi a pictat cu virtuozitate dinozauri, am intrat în încurcătură. A continuat şi la el acasă. Menţionez, domnul profesor era şef de aprozar, dar se îmbrăca corespunzător!
Tare s-a mai mirat maică-mea de picturile astea la una din vizite. M-a întrebat discret:
- Pot să desenez ceva; pentru nepoţică?
Surpriza cea mai mare a avut-o tipa care ne citea contorul electric. A scăpat creionul chimic din mînă, şi-a făcut o cruce largă:
- Aşa ceva, n-am mai văzut nicăieri.

Aici în SUA, la serviciu, un inginer proiectant de circuite imprimate scria pe plăci nume feminine.
Odată patronul l-a chestionat:
- Cine-i Linda?
- Soţia mea.
- Mai bine ai scrie numele avocatului.
- !?
- Soţiile vin şi pleacă dar totdeauna ai acelaşi avocat la divorţuri!

Urmează partea a doua: Îngrozitor de exact sau comentariile din Flacăra Iaşului.

Best of Romania

Ducu Berţi - Floare de colţ, Suflet fără chei

Tiberiu Ceia - Frumoasă vecina noastră

George Enescu - Rapsodia Romană Partea 1, Rapsodia Romană Partea 2

Dumitru Fărcaş - Bărbătesc din Maramures, Suita din Tara Moţilor
Fraţii Petreuş - Cînd s-o împarţit norocul, Mai prietine, eu şi tu

Tudor Gheorghe - Lumină lină, Of, ce dor, ce chin, ce jale, Toamna simfonic 5

Holograf - Să nu îmi iei niciodată dragostea!

Fărîmiţa Lambru - Inel, inel de aur, La Calul Bălan, La crama din Drăgăşani, Sapte văi şi-o vale adîncă
Lăutarii din Chişnau - Coraghească din Bacău

Angela Moldovan - Mi-am făcut bundiţă nouă
Mondial - Atît de fragedă, De va veni la tine vîntul
Jean Moscopol - Vrei să ne întîlnim sîmbată seara

Pasărea Colibri - Eşarfă în dar, Scrisoare de bun rămas
Phoenix - Canarul (1969), Mica ţiganiadă
Ciprian Porumbescu - Balada, Hora Braşovului, Zîna Dunării

Roşu şi Negru - Pseudofabula

Ileana Sărăroiu - Doi Voinici din Valea Mare, Te-ai jurat, neicuţă-n drum
Grupul Song - Sapte vai si-o vale-adanca, Recital Song 1978
Dan Spătaru - Tărăncuţă, Tărăncuţă

Maria Tănase - Bun e vinul ghiurghiuliu, Lume, lume

Cristian Vasile - Zaraza, Iubesc femeia
Sofia Vicoveanca - Asta-i hora mare
Mircea Vintila - Miruna, Tara lui Leru-i Ler

Gheorghe Zamfir - Ciocirlia, Doina de jale, Einsamer Hirte
Zavaidoc - De cînd ne-a aflat mulţimea

2. Roma, mai 1984

Zborul direct a decurs fără incidente. Dar Lajoş, care a zburat tot cu Taromul, dar cu escală la Tirana, ne-a povestit de locotenentul albanez îmbrăcat curat într-o uniformă cu nasturi diferiţi. Era şeful unui atelaj de aprovizionare a avioanelor cu combustibil. La atelaj erau înhămaţi un cal şi un catîr! Alţi emigranţi romani au stat în lagărul de lîngă Triest şi povesteau: albanezii trimiteau acasă în plicurile cu veşti, nasturi. Albania nu a avut o făbricuţă de nasturi şi nici nu a importat. Nasturii existenţi în folosinţă la sfîrşitul celui de al doilea război mondial au fost reciclaţi permanent.

Iată-ne şi la Fiumicino. După vamă, înainte de locul unde se aşteaptă vizitatorii, la primul pas în capitalism, am întîlnit un tip ciudat. Tînăr, solid, tuns scurt, cu o vestă de blue jeans direct pe piele, tatuat prin diverse locuri, învîrtea nonşalant un lanţ cu mîna dreaptă. Ne-a examinat sumar şi fără interes. Eu în costum, roşcata elegantă, copilul fără cusur, trăgînd bagajele pe rotile am intrat în sala de aşteptare. Contrar indicaţiilor consulului american de la Bucureşti, nimeni nu ne aştepta!

Un miros tare: ţuică de prune s-a răspîndit brusc în sală. S-a spart una din sticlele dosite în plapuma lui Mihai, viitorul nostru prieten. După miros şi basmale, am reperat grupul de emigranţi romani şi pe tînărul în vesta de blue jeans care preluase conducerea. Angajat de organizaţia Tolstoi, el asigura transferul la pensiunea Dina. S-a prezentat: Enzo şi binevoitor, ne-a ajutat la încărcarea bagajelor în microbuz.

Deoarece conducea agresiv pe autostradă, Mihai l-a întrebat:
- Nu ţi-e teamă de poliţie?
- Eu sînt poliţist.
Nu prea i-am dat noi crezare!
Am ajuns teferi la pensiunea Dina, astăzi renovată, la categoria hotel de 3 stele. Enzo ne-a ajutat la descărcat şi cazare.

Pensiunea Dina, poziţionată lîngă gara Termini, şi în apropierea basilicii Santa Maria Maggiore
ne-a oferit condiţii modeste, dar suportabile, de cazare şi trei mese zilnice bazate pe pasta, spaghetti şi invers. Trei zile rezistau emigranţii romani la acest meniu. Numai fiica mea termina felurile asemănătoare cu conştiinciozitate. Menţionez; am stat 21 de zile la Roma.

A doua zi, împreună cu familia lui Mihai, am plecat pe via Cavour către sediul organizaţiei ortodoxe Tolstoi să ne înregistrăm şi să primim cei $15/familie, bani de buzunar! O maşină de poliţie ne semnalizează cu girofarul şi sirena. Mihai:
- Nici n-am ajuns bine şi ăstia ne arestează?
Un poliţist tinerel ne semnaliza cu mîna peste geamul deschis. Nevestele l-au recunoscut imediat:
- E Enzo!
Ne-a spus ceva în italiană. Am înţeles: ne-a urat toate cele bune în noua viaţă!

Despre paşapoarte

Sîmbătă am primit prin poştă noul paşaport american, valabil 10 ani. Poza nu e laminată, fiecare pagină are fundalul diferit şi esti rugat să nu le îndoi. Are un cip electronic prin copertă!
2 poze, $75, vechiul paşaport, un formular tipărit pe net au fost suficiente pentru obţinerea acestui document. Nimeni nu mi-a verificat umila existenţă. Totul a durat 3 săptămîni. Totuşi, sînt nemulţumit; nu mi-au returnat vechiul paşaport!

Dar paşaportul romanesc?
Prin mijlocul anilor 70', m-am hotărît să vizitez Ungaria. M-am prezentat dimineaţa la secţia paşapoarte a municipiului Bucureşti, str. N. Iorga, şi m-am aşezat încrezător la o coadă deja formată. Schimbînd greutatea corpului de pe un călcîi pe altul, după vreo jumătate de oră, sînt întrebat politicos de o duduie elegantă, şi ea în formaţie:
- Unde plecaţi?
- În Ungaria.
- Sînteţi maghiar?
- Nu.
Îşi freacă bărbiţa nedumerită. Apoi realizează:
- Stiţi, asta e coada pentru plecări definitive!

Primul meu contact cu emigraţia. Ceauşescu semnase drepturile omului la Helsinki şi portiţa emigrării s-a întredeschis. Dacă stateam la coadă, aş fi obţinut direct formularele mari şi în trei luni eram cu paşaportul în buzunar. Din păcate n-a fost aşa simplu. De exemplu: o decizie de emigrare e mai grea decît una de divorţ! Au trecut cîţiva ani buni care ne-au convins şi la o săptămînă de la naşterea fiicei mele în iulie 1981, am depus formularele mici. De ce la o săptămînă? Atît a durat eliberarea certificatului de naştere.

Lucrurile se schimbaseră. Copleşiţi de volumul cererilor, autorităţile comuniste au inventat formularele mici. Completîndu-le intrai pe lista neagră cu consecinţe nebănuite. Aprobarea formularelor mici era nedeterminată în timp.

Am depus formularele mici la o secţie de miliţie în Berceni, deschisă o dată pe săptămînă de la 10 la 12. Formularele trebuiau completate cu maşina de scris. Cea folosită de mine aparţinea socrului. Legal, toate maşinile de scris aveau nevoie de o înregistrare la miliţie. Să nu-ţi treacă prin cap să compui un manifest anti! Formularea unor căsuţe de completat lăsa de dorit.
- N-ai completat: La cine pleci definitiv?
- N-am pe nimeni. Ce scriu?
- La nimeni.
Eu, cu maşina de scris in braţe, m-am executat rapid. Securistul se uită mirat!
- Eşti hotărît, ai venit pregătit!

Astfel am redus timpul de aşteptare a paşapoartelor de plecare definitivă de la 2 ani, 5 luni şi 3 săptămîni la 2 ani, 5 luni şi 2 săptămîni.

1. Roma 1984

În ianuarie 1984 am ridicat paşapoartele fără cetăţenie,valabile pe 3 luni, de la secţia paşapoarte Bucureşti. După predarea casei şi obţinerea adeverinţelor atestînd achitarea tuturor datoriilor faţă de statul socialist, am fost programaţi să plecăm în SUA via Roma pe la mijlocul lunii mai. Deci am prelungit vizele cu alte 3 luni şi 1000 lei/persoană.

La Roma, unde emigranţii erau şcolaţi obligatoriu 10 zile de către ambasada americană, am zburat cu Taromul. Am primit un plic sigilat de la ambasada americană din Bucureşti pe care trebuia să-l predăm neumblat ambasadei similare din Roma. Oare ce-o fi conţinînd plicul; de bine, de rău (curierul trebuie lichidat, etc !!!). Verbal ne-au povăţuit:
- Atenţie mare la plic. Iar paşapoartele le arătaţi numai la vamă şi ambasadă.
Uşor de zis ... La Otopeni ne-au luat plicul la vama de lucruri şi ni le-au înapoiat nedeschise (!?), la finalizarea vămii de persoane.

Vameşul care a cotrobăit prin lucruşoarele înşirate de mine pe o masă, n-a găsit nimic în neregulă. Noi ne-am luat doar strictul necesar; să supravieţuim 1 lună. S-a holbat la pozele de familie:
- Ce-s cu astea?
- Poze cu tata, socrul, rudele ...
El se referea la lipsa marginei crenelate. Precum Mr. Bean, le-am ciopîrţit cu foarfeca, să nu tragă la greutate!

Totuşi în buzunarul pantalonilor, fără ştirea roşcatei, aveam 2 monezi de argint cu regele Mihai. Cadoul bunicii. De frică i le-am dat discret socrului. Se puseseră pe un plîns cei ce ne-au condus la aeroport (rude şi prieteni) de parcă mergeam la înmormîntare. Cînd i-am văzut aşa trişti mi-a revenit curajul şi am cerut socrului monezile înapoi.

Michael Jackson

Azi îl înmormîntează pe Michael Jackson la unul din cimitirele Forest Lawn (nu se ştie sau se ştie, care anume). S-au blocat anumite străzi şi două autostrăzi. S-au mobilizat toate forţele de poliţie din LA County. Zona pe unde mă mişc eu nefiind afectată, conducînd cu mult peste viteza legală, am reuşit să ajung la serviciu în 30 de minute.