In 2001, o zi inainte de Thanksgiving,
l-au gasit fetele pe strada. Era flamand si mai ales insetat. A baut o galeata de apa.
Parea o combinatie pitbull / mastiff, mai mult pitbull. Inspira mai mult teama decit dragoste. 50/50, a fost decizia sa-l pastram sau anuntam controlul animalelor. Il pastram pana vin de la servici si mai votam odata. Vorba aia: orice problema care poate fi amanata, e pe jumatate rezolvata. Dupa amiaza nici urma de caine! Unde sa fie! Suna soneria si apare vecina noastra:
- A sarit gardul la noi, a trebuit sa bag cateii nostri in casa, de frica pitbullui. A spart plasa metalica a usii si a intrat dupa noi. Am telefonat la dog shelter si vor veni sa-l ridice.
- OK
Ce povesti cusute cu ata alba. Gardul era mai inalt ca mine iar plasa metalica a usii pare de neclintit. Apare si nevasta mea de la agentie:
- Vezi ca vecinii o sa-l aduca inapoi, baietii de la controlul animalelor nu lucreaza dupa 5PM.
Dupa un timp suna vecina din nou, cu rugamintea sa-l dea inapoi, pentru ca nu mai stie unde sa-l inchida.
- OK, il iau, dar m-a suparat faptul ca ai telefonat la shelter, fara a-mi spune in prealabil.
A doua zi, joi: Thanksgiving sarbatoare mare, sigur ca nu a venit nimeni sa-l salte. Asa a ramas la noi. L-au botezat fetele: Wilson, dupa racheta de tenis. Mai tarziu am vazut cum poate sari gardul, ca o pisica. O plasa metalica e fleac pentru nervii lui. Se avinta cu capul inainte; de aia l-au numit pitbull. Wilson e un caine soldat. Executa comenzile pana la sfirsit. Despre calitatile, defectele, de cite ori m-a muscat, cite mingi a distrus, etc va voi povesti mai tarziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu