Phoenix (II)

Deşertul arizonian
Muzică a la Stratan

Vinul casei (III) sau Phoenix

La sfîrşitul săptămînii premergătoare sărbătorii curcanului, am participat la ziua prietenului nostru Dănuţ în Phoenix, Arizona. De la casa mea pînă la a lui, au fost exact 380 de mile (611 km), pe autostrada I-10, mare parte prin deşertul Sonoran.

În California viteza maximă este 70 mile/oră în Arizona 75 mile/oră. Ca oriunde în lume, poliţia veghează şi nu vrea să te înveţe ci să te amendeze. Am scăpat de data asta.

Am dovedit drumul în 7 ore, cu 3 opriri la nişte locuri de repaos excelent amenajate. Aici erai avertizat; nu săriţi gărduleţul: şerpi cu clopoţei şi scorpioni. Ultimii, poţi să-i cumperi încastraţi în plastic transparent, ca suvenir.

Mi-am amintit povestea colegului meu de facultate, alegerianul Hamid. Copii de la el din sat, cînd prindeau un scorpion, aprindeau benzina într-un cerc pe nisip, aşa de vreo doi metri, diametru. Aruncau scorpionul în centru, unde ar fi fost în siguranţă, flăcările nu-l atingeau. Dar nu, el încerca rapid să iasă din încercuire. Convins că nu are scăpare, se aşeza exact în centru şi se autoînţepa. Scorpionul nu e imun la propriul venin.

Scorpioni mici mai apar şi-n locuiţele arizonienilor. Oamenii au intrat pe teritoriul lor, nu invers! Dimineaţa cînd te-ncalţi, trebuie să-ţi scuturi mai întîi pantofii.

Simbolul Arizonei este cactusul saguaro; şi Dănuţ are unul în faţa casei.

Saguaro nu are o limită la apa. Cu cîţiva ani în urmă într-o iarnă mai udă au tot acumulat apa sau îngreuiat şi mulţi s-au răsturnat. A intervenit prompt administraţia Arizonei, prin campania de reîndreptare.

Am numărat 8 rînduri verticale de ţepi foarte ascuţiţi la cactusul lui Dănuţ. Nici fachirii indieni n-ar reuşi să-l atingă. Totuşi o pasăre niţel mai mare ca o vrabie se odihnea veselă pe vîrful lui. Mai tîrziu am văzut-o încercînd să scobească o gaură în oblonul vecinului, era o ciocănitoare.

Am adus 2 sticle de whisky (1.75 l) din vinul casei limpezit: rose. A avut succes. Entuziasmată, vecina lui Dănuţ mi-a adus 2 sticle de bere, producţie proprie. Avea şi cafea în formulă, compensînd alcoolul.

La petrecere ne-a cîntat live: George Rotaru.

Vinul casei (II)

Anul trecut pe vremea asta, am participat la o masă, în memoria lui Cornel. Evenimentul s-a desfăşurat la un restaurant din Ports O' Call Village, San Pedro. Localul cu autoservire funcţiona astfel: alegi un peşte din tăvile cu gheaţă, cauţi pe listă garnitura corespunzătoare, plăteşti şi aştepţi să te sune numarul electronic, afară la masă.

Mesele masive din lemn nu prea finisate erau aşezate, pe un podet de 2x6 cu vedere la canalul de intrare în portul Los Angeles, cel mai larg din SUA. Printre scîndurile 2x6 se vedea clipocind, apa tulbure. Unele crăpături atingeau chiar 1 inch. Mi-am pipăit uşor, fără să fiu remarcat, cheile de maşină din buzunarul drept al blugilor. Dacă mă abţiguiesc şi le scap, am îmbulinat-o!

Exista şi un bufet alăturat dar romanii sînt descurcăreţi. La masa noastră, Paul a adus 2 sticle de apă minerală, una de culoare roşie şi alta albă!
- Suc?!
- Nu, vinul casei. În fiecare am fermentez 200l alb şi 200l roşu.
Aşa am aflat cîteva secrete ale preparării vinului de casă.
- E voie cu bautura ta, aici?
- Nu, dar Vasile a vorbit în spaniolă cu supraveghetorul şi vom ţine sticlele sub masă.
Îl ştiam pe Vasile doar din auzite; printre altele se ocupa cu contrabanda de ţigări. L-am întrebat:
- De unde ştii aşa bine spaniola?
- Am stat acolo cîţiva ani. Am ajuns şeful unei staţii de benzină/atelier de reparat auto. Odată, un mexican în virstă, Roberto, cu sombrero a adus un camion Ford vechi de colecţie, la reparat. Era o problemă ciudată. Cînd ploua, nu mai pornea. În regiunea aia ploua foarte rar. Am băgat maşina la spălat şi defectul a survenit, l-am rezolvat. Releul care pornea pompa de benzină se bloca la umezeală. Mexicanul a plătit şi a plecat mulţumit. La o săptămînă un tinerel mi-a adus un pachet cubic, aşa de un picior (30cm), specificînd: de la don Roberto.

Vasile s-a oprit şi-a sorbit îndelung cu plăcere, licoarea casei.
- Ce era în pachet?
- Marihuana.

Ne-am minunat şi ne-am uitat cum două remorchere dirijau un vas supraîncărcat cu containere pline cu marfă: Made in China!

Vinul casei

La începutul lui octombrie, m-au năpădit preocupările de toamnă. Să fiu ca gospodarul moldovean cu vinul, murăturile, cartofii şi legumele în pivniţă; fructele uscate în lozniţă şi cerealele în chiler. Dacă vine iarna şi crivăţul să n-am grijă. Acum cînd vorbesc de crivăţ, mi-am reamintit bancul:

După al doilea război, un reprezentant al Finlandei şi unul al Rusiei trasau graniţa între cele două ţări. La un moment dat, chiar pe linia graniţei găsesc o casă. Bat la uşă şi apare un moş:
- Bună ziua!
- Bună.
- Trasăm hotarul, unde vreţi să rămîneţi, în Finlanda sau în Rusia?
- Aşteptaţi s-o întreb pe babă!
Cei doi reprezentanţi n-au de ales. Se întoarce moşul încetişor:
- În Finlanda.
Rusul e uşor bulversat:
- De ce?
- Păi ... bate iarna un crivăţ la ruşi!

Cum pivniţă n-am şi nici nu pot să-mi construiesc deoarece terenul îmi aparţine numai pînă la 1m adîncime; de lozniţă şi chiler nici nu mai vorbesc. M-am hotărît să-mi fac vin. Pe internet, procesul ăsta e clasificat în 5 etape. Dar am descoperit o vinărie în San Pedro: Marabella Vineyard care vinde suc de struguri. Astfel am sărit la etapa a 4-a şi anume fermentaţia.

Copii orfani

Pentru cîteva luni, anul trecut am fost abonaţi la ProTV-Internaţional. Acum, am descoperit un site unde poţi vedea direct postul ProTV. Dacă tunetul ajunge în urma fulgerului, aici interpreţii termină de vorbit dar buzele lor tot mai mişcă!

Luni am vizionat emisiunea: Romania, te iubesc, prezentată de ieşeanul Cristian Leonte; subiectul: copii orfani, cu părinţi în viaţă.

Autorităţile caută să rezolve problema în stilul caracteristic: un proiect de lege finalizat cu amenzi aplicate părinţilor nevoiaşi. Aceştia merg la muncă în Europa tocmai pentru a ajuta familia. Cum verifici viaţa celor 500000 de copii rămaşi în grija bunicilor?

Eram în piaţă la Iaşi cînd doi poliţişti tineri agaţă un ţigănuş transportînd verdeţuri:
- Actele la control!
Tînărul dă din umeri. Precupeaţa de la care cumparam leuştean, rîde:
- De ce rîdeţi?
- Si ăştia, cer buletinul la ţigani!
Deci ţiganii nu poartă niciodată buletinul; cum procedează autorităţile, îi arestează şi apoi îi amendează sau invers?

Momentan, guvernanţii n-au resursele necesare punerii în practică a proiectul copiilor orfani iar ProTV-ul doar exploatează tematica.

Finalul emisiunii ne-a prezentat o duduiţă care plecase în Spania, cîţiva ani înaintea aderării la comunitatea europeană, lăsînd băieţelul în grija bunicii. Normal, cînd a revenit (după aderare) copilul n-o mai ştia. Acum, căsătorită c-un spaniol la rîndul lui cu doi băieţi aveau împreună un nou băieţel. Ultima imagine înfăţişează băieţii jucînd fericiţi Nintendo. Mi-am amintit bancul:

Soţia telefonează soţului la serviciu:
- Ola.
Îşi recunoaşte consoarta necăjită.
- Ce s-a întimplat?
- Băieţii tăi cu al meu bat băiatul nostru.

Savarinele (II)

Primăvara sosise cu întîrziere, în Bucureşti. Florăresele cu fuste creţe şi largi vindeau deja ghiocei. În duminica sfintelor Învieri, prin parcul complexului Regie rar apărea cîte un student, rămas la vatră. Aşa ca mine şi Ovidiu cînd ne îndreptam către cantină.

Ovidiu îşi vindea lunar cartela de masă. Toţi prietenii lui somnoroşi îi dăruiau bonurile nefolosite de dimineaţă. El le meşterea cu hîrtie, lipici şi o lamă Gilette uzată transformîndu-le în bonuri de prînz sau seară. Ajunsese un profesionist în domeniul ăsta, poseda o bonotecă organizată pe culori (luni) aşa cum numai în America am văzut la gospodinele care folosesc cupoane.

La cantină Ovidiu era totdeauna atent cu tovarăşele de la distribuirea bucatelor: săru mîna, vai ce drăguţă sînteţi, etc. Automat cana de supă era extra plină sau felul doi gemea de carne. Pentru duminica respectivă direcţiunea pregătise o surpriză: savarine la desert. Bine înţeles Ovidiu a apărut cu-o savarină în plus!

După amiaza, am sărit gardul la terenurile de tenis si-am jucat "tenis" cu piciorul, folosind o minge de fotbal. Seara iar la cantină; aproape de ora închiderii, tovarăşa care-l îndrăgea pe Ovidiu, l-a strigat:
- Avem nişte savarine rămase. Trebuie consumate seara asta.
I-a înmînat două cartoane pline.
- Mulţumesc, săru mîna.
Zîmbete, am plecat amîndoi cu cîte un carton de savarine. Le ţineam mîndri, pe podul palmei întreptate în sus!

I-am dat două şi portarului nostru de la căminul B. În cameră le-am numărat. Fiecare avea cîte 24. Ne-am aşezat fără grabă în jurul lor. Ar fi fost excelent un cogniac, ceva să mai taie dulceaţa. Am dovedit cîte 10 de persoană. Am căutat să împărţim restul prietenilor din cămin dar erau toţi absenţi. N-aveam frigider, le-am aruncat la ghena de gunoi. Şi erau încă bune!

Savarinele

Savarinele astea mi-au reamintit un banc:

Blocurile turn şi nu numai, aveau la fiecare etaj o ghenă de gunoi. Să nu obosească locatarii, doar deschid uşa şi aruncă în tubul de tablă, resturile menajere care cad zgomotos undeva, la parter. Un fel de telecomandă pentru gunoi. La o astfel de clădire locuia eroina bancului, o duduiţă tinerică şi casnică.

Într-o dimineaţă tîrzie, după ce şi-a băut cafeau la o ţigară, doar într-un capoţel de diftină, a dus coşul de gunoi, la ghenă. Coşul ei conţinea şi-o sticlă de cogniac Vaslui* (terminată cu soţul seara precedentă) care s-a agăţat de o tablă desprisă a tubului, încurcînd libera circulaţie a gunoiului. Conştiincioasă, tipa s-a aplecat în deschizătura ovală, a alunecat şi-a rămas blocată; afară doar cu picioarele şi poponeţul gol.

În timpul ăsta un tinerel abia revenit din stagiul militar urca mahmur scările; liftul nu funcţiona. Ieri seară băuse o sticlă de palincă în tren, zbierînd spre disperarea călătorilor: "Hai liberare!". Deodată, vede doi tîrîiţi, uşa larg deschisă a ghenei, şi o pereche de picioare palide, plăcute. Domniţei noastre i se coborîse sîngele la cap! Urmează trei minute de gîfîială** după care mormăie mirat:
- Uite la ăştia, au aruncat-o la gunoi şi încă-i bună!

Povestea cu savarinele o las pe săptămîna viitoare.

* Tocmai am descoperit la magazinul Jons un cogniac din republica Moldova asemănător celui de la Vaslui.
** Vorba lui Dan.

Cîntecel

Ce mai studiază copilaşii italieni!

Vladimir Vladimirovici Putin

Fostul şi eventual viitorul preşedinte al Rusiei (VVP) portretizat în Viena:

La batrîneţe

Unchiul meu are nevastă bună. I-a pregătit pastilele cînd a plecat să-si vadă nepoţeii în Canada.

Inglewood

Henry locuieşte aproape de aeroportul internaţional Los Angeles (LAX), în oraşul Inglewood. Istoria acestei localităţi este asemănătoare cu istoria multor oraşe americane. Porneşte de la cîteva ferme care se transformă treptat în industrii. În cazul Inglewood-ului industrii militare stimulate de al II-lea război mondial! Un oraş predominant alb cu şcoli de elită, case rezonabile preţ/calitate, şi cu rata criminalităţii scăzută. Schimbările în populaţie au început prin anii 60. Presaţi, albii au emigrat către regiunea Orange, de exemplu oraşul Anaheim (unde este Disneyland-ul). Mutarea micşorează preţurile imobiliarelor din Inglewood şi măreşte pe cele din Anaheim. Nopţile liniştite sînt înlocuite cu ritmuri de rap şi manele mexicane! Acum rata negri/latino este pe la 50/50.

La pensie, Henry rămăsese văduv şi nu-i mai trebuia trambalare. Casele din jurului lui s-au vîndut şi demolat. E înconjurat de trei bloculeţe cu-n etaj. La bătrîneţe viaţa e simplă, dacă-ţi permite sănătatea! Renunţase la televizor, dimineţile şi serile răcoroase le petrecea pe-un şezlog, în faţa casei; avea ce viziona!

Duminica, se îmbrăca curat în şpielhosen, obicei moştenit de la tatăl lui originar din Bavaria şi vizita satul turistic nemţesc, Alpine Village. După o bere pe nerăsuflate la terasa market-ului, se îndrepta către agenţia de voiaj. Miss Lili lucra în week-end. Pe biroul ei, trona poza lui Clint Eastwood dintr-un western cu dolari. Tinea pistolul înclinat ameninţător către eventualii clienţi ai agenţiei. Miss Lili adăugase citeţ textul: "go ahead, make one more change!", aviz turiştilor nehotărîţi şi capricioşi.

Henry zăbovea ore bune la agenţia cu aer condiţionat deşi călătorea doar o dată pe an. Mai citea o broşură turistică, mai aţipea pe scaun. Miss Lili:
- Avem o ofertă specială pentru safari.
- Am eu Africa la mine-n Inglewood! Ştii cît am plătit luna trecută electricitatea?
- Nu.
- Mai puţin decît timbrul de expediere a plăţii. :)
- Ce se mai întîmplă în Ingelwood?
- Duminica sînt sufocat, înnebunesc, muzică peste tot!
- Te mai culturalizezi!
- În blocul din stînga sentimentale: te quiero, te quiero ... mucho; în dreapta brutale: hip hop, rap, fu_k; în spate locuieşte un grup religios: Jesus, Jesus ...

Şi vrăjitorii beau şpriţ

Paulo Coelho, romanul Brida, vrăjitorul Magus:

He placed the wine and the mineral water before her.
"If he poured more water than wine into the first glass to be drank, that meant he wished to speak of serious things. If he poured equal quantities of both, they would speak of both serious and pleasant things. Finally, if he filled the glass with wine and added only a few drops of water, the night would be relaxing and enjoyable."

Toate astea mi se par extrem de cunoscute: vrăjitorii erau şpriţangii. :))

Australia

Morning Sun on Moreton Bay, Cleveland Brisbane

Fotografiata de prietenul meu, Julian

Pîlnia

În timpul cînd Ceaşcă plătea datoriile cu păpica Romaniei, bucureştenii aveau ciudă pe ţărani. În viziunea lor, ţăranul era locuitorul unui sat limitrof Bucureştiului care avea voie legal să lucreze în capitală. Pe lîngă asta, soţia, copii, rudele, etc plantau roşii şi alte vegetale în sere de plastic improvizate. Duminica, ţăranul vindea produsele la suprapreţ, în piaţă. Cu profitul rezultat îşi cumpăra o Dacie folosind-o de luni pînă luni. Pe cealaltă parte, mulţi bucureşteni mergeau la serviciu cu mijloacele de transport în comun (nu începuseră să lucreze metroul).
Acum conflictul ăsta s-a terminat, Bucureştiul înghiţind cu noduri, comunele limitrofe. O parte din bucureştenii cu bani şi-au construit case în apropierea capitalei, devenind ţărani!

Să revin la vremurile alea cînd eu student şi căminist la Regie aveam un coleg şi prieten, Ovidiu. Amica lui, Vivi era studentă la ASE. Mai tîrziu sau căsătorit şi stabilit în Constanţa. Recent, l-am tot căutat, dar google nu-l scoate în primele 15 pagini, avînd un nume de familie comun.

Atunci, ei au fost invitaţi la ziua onomastică a colegei lui Vivi, Anca. Părinţii sărbătoritei au lăsat-o să se desfăşoare, în casa lor din Popeşti-Leordeni! Aveau încredere, Anca împlinea 20 de ani. Un autobuz deservea comuna situată la ieşirea sudică din Bucureşti, pe şoseaua Olteniţei.

Lanţul slăbiciunilor; Ovidiu m-a invitat sau m-am autoinvitat, acum n-are importanţă. Cert este c-am ajuns acolo cu brio; toţi patru ... Vivi a mai adus o colegă plinuţă, Angela. La destinaţie, petrecerea în toi, băutură, mîncare, muzică plus mult tineret prin toate cotloanele casei!

După miezul nopţii trei tineri au iniţiat un joc. Îşi plantau pe rînd o pîlnie mărişoară la brăcinari, lipeau o monedă umezită cu scuipat pe frunte şi-ncercau să lase să cadă bănuţul, în pîlnie. Cîteodată reuşeau, de mai multe ori nu. Apoi au început să joace pe bani. Din prima 10 lei, o dată din două 5 lei şi cînd nu reuşeau din patru, plătea jucătorul celuilant. Apoi îndemnau pe alţii să intre la joc. Nu prea erau amatori, m-am oferit eu. Îndemînatec, am reuşit din prima dar nu m-am bucurat prea mult, unul din cei trei a turnat rapid un borcan de apă-n pîlnie. Stăteam crăcănt, cu blugii uzi între picioare şi nu ştiam cum să reacţionez. Tipul care mi-a dres-o:
- Ai noroc, eşti simpatic!
- Si ...?
- Dacă-ţi turnam vinul casei!?
Într-adevăr era un vin negru, 1001! Si abia reuşisem să-mi procur blugii!

Anca m-a scos din încurcătură. M-a luat de mînuţă pînă la şură. Mi-a arătat din priviri scara:
- Podul e plin de fîn. Aruncă-mi pantalonii de sus. Pînă dimineaţă se usucă.

Ce plăcut şi relaxant, culcat în fîn, ascultînd de la distanţă muzica beatle-şilor la magnetofonul Tesla.

Mai s-adorm cînd am auzit scara scîrţîind sub greutatea unei studente rubensiană! Iar e bine la ţară! *

Epilog:
Împreună cu Ovidiu am repetat poanta cu pîlnia, la cămin, colegilor naivi. Foloseam cînd apă rece cînd călduţă. Lui Cezărică şeful de grupei i-am aplicat schema de două ori. A doua oară, uitasem de prima oară şi noi şi el!

* Poate Roşcata n-o să citească blogul ăsta. :)

Pariul

Sîmbătă am fost invitat de vecinul meu Mark, la ziua fetiţei lui. Au organizat petrecerea în parcul apropiat. Cum orele coincideau cu finala de fotbal mondială a jucătorilor sub 20 de ani Brazilia - Portugalia, în pauză, am pus lesa pe Zora (să nu molesteze copii) şi m-am prezentat la parc. Copii se jucau sub supravegherea mamelor iar bărbaţii jucau "horse polo", dar fără cai. Transpiraţi şi însetaţi se repezeau din cînd, în cînd la rezervele de bere plasate strategic în pungi maro de hîrtie reciclată. În parc nu e voie alcool!? Judy şi Gabriel, un cuplu tînăr pe care i-am mai văzut şi la petrecerea de anul trecut urmăreau cu atenţie jocul.
- Bună, voi nu jucaţi?
Gabriel îmi răspunde imediat:
- Nu, dar nici ei nu ştiu regulile! Stii rezultatul de la meciul de fotbal?
- 1 la 1 la pauză. Ai pariat?
- 500 de dolari pe Brazilia.
Uups, pupilele lui Judy se dilată:
- Mi-ai spus doar, 15 dolari!?
Momentul e penibil, Zora mă trage către jucătorii de polo, zîmbesc:
- Cine mai pariază în ziua de azi 15 dolari!
Mobilul lui Gabriel cîntă o melodie ciudată şi el se retrage chipurile din cauza recepţiei proaste!
- O fi agentul de la casa de pariuri! Stii, după vizionarea primei reprize, Brazilia joacă perfect.
Judy se linişteşte: agentul de pariuri e oricum o variantă mai bună decit vreo fustiţă.

Pe aicea, de la noi

Sîngătin, singurul sat afiliat comunei Apoldu de Jos, judeţul Sibiu este situat într-o depresiune cu dealuri line, înafara drumurilor naţionale. Localnicii sînt agricultori vrednici şi atestaţi cultivatori de castraveţi din cele mai vechi timpuri. Cînd prin anii 70, autorităţile comuniste au înfiinţat o rată zilnică spre Sibiu, şoferul a devenit brusc cel mai important on din sat!

Doamna Florica locuieşte vara la Sîngătin şi iarna la Bucureşti, undeva pe lîngă televiziunea romană. A reuşit să-şi păstreze casa la ţară în ciuda faptului că tatăl fusese proprietarul unei măcelării în Sibiu şi baiatul ei fugise în Elveţia. Poate o ajutase soţul, inginerul Morel care avea multe relaţii în tabăra foştilor luptători ilegalişti!

Acum era fericită; o vizita Erzsi, o fostă colegă de liceu. Erzsi se căsătorise cu László şi după război se stabiliseră la Nagykanizsa, un orăşel din Ungaria, la graniţa cu Croaţia. Erzsi mai rupea niţel romaneşte; exersa acasă cînd se certa cu soţul, să n-o înţeleagă copii!

Într-o dimineaţă se duc ele la magazinul sătesc, pe care ţăranii îl numeau boldă; un loc unde se găseau de toate şi nimic. Dar o pereche de purici tot aduceai acasă. Te pişcau imediat, acolo unde se terminau ciorapii. Au cumpărat biscuiţi vărsaţi şi bomboane de mentă.

La întoarcere s-au întîlnit cu Maria. Toamna, Maria o ajuta pe doamna Florica la prepararea dulceţurilor şi murăturilor. Era îmbrăcată într-o ie din pînză ţesută-n casă, cu dungi roşii din loc în loc şi-un şurţ în faţă:
- Bună zîua doamna Florica!
- Deie Dumniezo binie!
Maria se întoarce către Erzsi:
- Placeţi pi icia, pi la noi?

Cititorii ardeleni n-au nevoie de explicaţii; pentru ceilalţi, Erzsi la urechea Floricăi:
- Spune-i că nu-mi place pi_da.

Before Zora

Cocoa a fost primul nostru cîine american; de fapt era rhodesian ridgeback. :) Am tăiat o ferestruică de 15x15cm în poarta de la curte să vadă şi ea strada. Mai tîrziu, am montat un zăvor la nivelul acestei deschideri. Cel care intră în curte, trebuie sa-şi introducă mîna pe ferestruică şi să deschidă zăvorul pe bîjbîite, înfruntînd eventual cîinele! Într-o zi, cînd am chiulit de la serviciu, mă trezesc cu-n tinerel nonşalant în curte:
- Ce-i cu tine?
- Sînt de la Edison, am intrat să citesc contorul.
- Pînă acum îl citeau din stradă, cu binoclul.*
- Nu al dumneavoastră, al vecinului.
- Nu ţi-e frică de cîine?
- Nu, e blîndă.

Pe vremea lui Wilson nu îndrăznea nimeni să deschidă poarta. El se uita pe laterală în deschizătură, nu-i încăpea capul! Odată un tip care încerca să-mi vîndă ceva mi-a întins o broşură peste poartă. Pitbull-ul a sărit imediat.
- Mă avertizează!
- Nu cred, vroia să-ţi ia mîna.

În concluzie, nu intraţi în curţi necunoscute. :) Ce-am păţit eu:

Înainte de cumpărarea casei, vizitam diverse proprietăţi, însoţit de agentul de imobiliare, John. Atunci nu apăruseră lacătele cu cod şi necesita prezenţa proprietarului. La una din case ajungem noi la ora stabilită şi stăpînul ioc. Sună John la sonerie, înjurînd. Mă uit eu la configuraţie:
- Putem sări gardul şi prin stînga şi prin dreapta.
- OK, eu prin stînga, tu prin dreapta.
Gărduleţul de lemn era aşezat pe un zid de cărămizi cam de-un metru. Sar relativ uşor. Se aud nişte paşi rapizi pe ciment! Mă uit înapoi, eram deja la vreo 2 metri de gard, încremenesc. Cîinele rămîne surprins la vederea mea, în curtea lui. Niciodată nu i se întîmplase aşa ceva. Frînează şi se opreşte la un metru de mine. Eu încep să-i vorbesc emoţionat în romaneşte:
- Cuţu, cuţu ... cuţu, cuţu
În sfîrşit realizez, îi e mai frică de mine decît mie de el fiindcă scapă cîţiva stropi de pipi pe ciment! Sînt salvat.

* Acum ne-au schimbat contorul mecanic cu unul electronic. Îl citesc de la sediul lor, şi chiar am un grafic zilnic al consumului, dacă intru pe site.
După cum ştiţi de la liceu, energia electrică E = P x t unde P este puterea iar t este timpul. La rîndul ei P = U x I x cosθ, unde U este tensiunea, I este curentul şi θ este de defazajul între tensiune şi curent. Cînd cele două: U şi I sînt în fază adică sarcina este rezistivă (becuri, resouri, etc) cosθ = 1 atunci contorul mecanic măsoară corect puterea.
În realitate prin casă avem şi motoare (frigider, maşină de spălat, etc) şi contorul mecanic cam neglijează inductanţele, măsurînd mai mult. În principiu s-ar putea cere despăgubiri, dacă bine înţeles n-aţi introdus un film !!? Contorul electronic măsoară corect, totdeauna.

Zora

Deoarece azi stocurile americane, băncile franceze şi revolta londoneză continuă, putem trece la povestiri locale. În iunie am avut grijă de Michiduţă. Proprietarii, un cuplu din Sacramento au recuperat-o spre dezamăgirea noastră. Am ajuns la un acord în familie, să adoptăm o căţeluşă pitbull sau combinaţie de la adăpostul de cîini.

Ocazia s-a ivit mai repede decît mă aşteptam: a venit adăpostul la noi! Un tip întreprinzător, a adus căţeluşi metişi la Whittwood Mall. Acest mall a fost renovat complet acum 2 ani: dintr-unul interior, într-altul exterior; mergi de la magazin la magazin pe alei, în aer liber. Acolo, Iris a descoperit căţeluşii într-un ţarc:
- Sînt vreo 20, diferite rase, grăbeşte-te! Sînt vaccinaţi şi fixaţi; costă $200/buc.
Sar în maşină. Ce afacerist, îi i-a cu $90/buc de la adăpost. Dacă nu se vînd, îi duce înapoi. Pe de altă parte ajută la plasarea lor, altfel mulţi sfîrşesc eutanasiaţi. Oare cum am s-o aleg? Îmi trec tot felul de idei, nici una rezonabilă. Poate mă selectează ea pe mine! :)

La faţa locului lucrurile sînt diferite. Cei mici, de o lună stau ghemuiţi unul în altul. Aia de două luni sau peste, se hîrjonesc. Grupele astea, nu mă bagă în seamă. Mai sînt 2 vîrstnici (un an) disperaţi după oameni. Poate, poate cineva îi va adopta. Si întreprinzătorul e bucuros să scape de ei, preţul lor e retuşat: $100.

Undeva lîngă scaunul pliant stă în poziţia "sit" o frumuseţe de căţel. Ignoră vizitatorii, supraveghiază hîrjoneala.
- Ce rasă e?
- Collie şi pitbull, o ea, foarte cuminte, a stat lîngă mine cînd am condus.
Am luat-o în braţe. S-a supus, liniştită. Am întrebat-o pe Iris:
- Îţi plac culorile?
- Da, e negativul lui Michiduţă: neagră c-o baveţică albă-n faţă. Vîrfurile picioarelor şi a cozii sînt deasemenea albe.

Acasă, am botezat-o Zora. După recunoaşterea noului teritoriu şi acomodarea cu Bella s-a dus liniştea noastră, vorba aia: cuminte ca-căţelul lui Melinte! Rupe, fură, muşcă şi are nişte dinţi ca acele! De cîteva zile a început să-şi recunoască numele; pînă atunci credea c-o cheamă, NU, NO sau "you little shit".

Cînd ne-au vizitat nepoţeii virtuali, i-am avertizat:
- O puteţi mîngîia doar cînd e foarte cald. O cuprinde moleşeala.
Dar Ethan e primul la fugă în clasa lui şi încercă s-o întreacă imediat. Zora după el, apucîndu-l cînd de pantalonii scurţi cînd de mînecuţă. Competiţia se transformă în panică, Ethan sărind în braţele lui taică-său. De aici, profitînd de neatenţia Zorei, s-a refugiat în casă unde meditează cu glas tare:
- This dog sucks!

Don't drink and drive!

De cîteva luni Tim lucra la o companie mică, ca desenator tehnic. Avea meseria asta în DNA, tatăl lui desenase 30 de ani pentru Walt Disney. Proiectarea suferise schimbări drastice; planşeta şi creionul au fost înlocuite de autoCAD, PC şi imprimantă. Însă nu suporta biroul fără geamuri şi aerul condiţionat foşnind necontenit.

Ce bine era la TWA (Trans World Airlines) unde începuse ca încărcător de bagaje şi avansase la şef de tură; salariu mare, ore suplimentare plătite o dată şi jumătate, vacanţe, muncă în aer liber fără probleme mintale. În 1985, bilionarul Carl Icahn a cumpărat parte din acţiunile şi operaţiile companiei şi s-a autointitulat "chairman". După o multime de decizii intenţionat greşite, în 1992 compania a intrat în faliment. Asta era specialitatea Icahn: se îmbogăţea falimentînd companiile!

Pentru Tim a urmat şomajul, cursurile de autoCAD, noul serviciu. Azi mai are două ore pînă la terminarea programului şi nimic de desenat. Bate darabana încet, să nu-şi deranjeze singurul coleg rămas în birou, Bill. Bill n-aude nu vede, joacă de zor solitaire. Îl năpădesc amintirile:

Cînd am deschis cargo-ul unei curse transatlantice; şi-un labrador negru sîngerînd a sărit şi s-a tot dus pe pista de decolare! A ros cuşca pe parcursul călătoriei. Nu l-au mai găsit. Cum s-or fi descurcat cei de la TWA cu proprietarul?

Dar cînd am angajat un nou driver la căruţul de bagaje. I-am făcut instructajul de protecţie şi explicat importanţa marcajelor şi a traseelor din aeroport. La prima cursă, a tăiat de-a dreptul o pista de aterizare, motivînd economie la combustibil si timp. L-au dat afară imediat.

Dar Leah, prima nevastă, ce frumuseţe de femeie şi cît de mult am iubit-o! Dar copii noştri, acum pe la casele lor. Nu m-au mai sunat de la Thanksgiving-ul trecut! Imediat după a doua naştere, Leah mi-a spus:
- Nu mai vreau copii.
- OK.
- Există o operaţie simplă care garantează sterilizarea bărbaţilor: vasectomy.
M-am operat după vreo două săptămîni de argumentări. Chirurgul:
- Operaţia asta este aproape ireversibilă!
Mi-a dat să semnez diverse hîrtii, nu vroia să aibă probleme!

La doi ani de la operaţie, am divorţat. Au urmat mai multe relaţii, uşurate de certificatul de sterilizare pînă m-am îndrăgostit de Martha. M-am recăsătorit şi deoarece Martha vroia copii am cheltuit $10000 la chirurgie. Am redevenit fertil. Am un băieţel de 3 ani, Mark. Ieri, l-am luat de la day care. În maşină:
- Tată, tată!
Îmi arată cu degetul un nene, în automobilul de pe pista alăturată:
- Nenea ăsta bea şi conduce.
Îl văd cu-n pepsi în mînă. Rîd, Mark a văzut noile reclame contra beţivilor la volan: don't drink and drive.

Fabrica de diamante (IV)

Amsterdam nu e un oraş mare. Are multe canale şi biciclete. Dacă întredeschizi uşa maşinii în trafic, sigur cade un biciclist! Am lăsat Opelul închiriat în faţa hotelului şi ne-am aventurat printre cafenelele mirosind a cînepă. Timpul trece repede dacă vizitezi Rijksmuseum cu impresionanta colecţie împrumutată din fostele colonii, museul Van Gogh sau fabrica turistică de bere Heineken. Geamurile din cartierul roşu sînt fascinante dar atenţie şi la moţurile lăsate de cîinii de companie, pe trotuare.

La final am vizitat una din fabricile de diamante cu intrare gratuită. Grupul nostru era subţire: eu, Roşcata, copila noastră Iris şi alt cuplu din Australia. În prima fază am fost informaţi despre: diamante şi defectele lor, karate, tehnicile de tăiere şi lustruire. Parcă mi-aş fi amenajat şi eu o făbricuţă, în garaj! Partea a doua s-a desfăşurat într-o camera de prezentare, de fapt un seif. Ne-am aşezat la o masă lungă; ghidul pe-o parte, turiştii pe cealaltă impresionaţi de faţa de masă din catifea neagră.

Ghidul a apăsat un buton invizibil nouă şi ţac-pac uşa masivă s-a închis. Apoi s-a transformat brusc într-un vînzător volubil. A început să scoată abil diamante din cutii de lemn căptuşite tot în catifea neagră. În viaţa mea n-am văzut atîtea diamante! Începeau de la $1000 şi preţul tot urca. Se uita permanent în ochii adulţilor:
- Întrebări?
Mi-am revenit din şocul diamantelor:
- Tocmai ne-aţi explicat: multe defecte sînt mascate la expunerea diamantelor pe fond negru!
Începe să rîdă. Încearcă iar să ne vîndă, lăudînd marfa; noi nu manifestam nici o intenţie. Strînge diamantele, fiecare în lăcaşul lui. Ne deschide uşa. Realizez, nu s-a uitat niciodată la copil:
- Iris, dă-mi diamantul!
Lucrurile se precipită: buton, uşa ţac-pac. Nu mai e volubil ci disperat.
- Care diamant?
- Am glumit.
Scoate iar cutiile şi numără cu atenţie. Se linişteşte.

Fabrica de diamante (III)

După 2 zile petrecute în Germania, am închiriat o maşină şi direcţia Amsterdam prin Belgia. Am trecut graniţa undeva după Aachen şi nu ne-a observat nimeni. Ne-am oprit în parcajul vămii şi m-am îndreptat către singura gheretă, cu-n vameş la post.
- Vă rog să-mi ştampilaţi paşaportul!
- Eşti colecţionar de vize?
Am zîmbit, mi-am amintit de amicii noştri, soţii Bidick care înconjuraseră globul. Paşapoartele lor aveau o extensie, aşa ca o mini hartă împăturită, plină de ştampile vamale.
- Nu. De la consulat ...

Mi-a arătat cu degetul, biroul central. Am intrat timid într-o încăpere încărcată de fum, unde vreo 10 vameşi în uniforme verzi, jucau şah, cărţi, etc. Explicaţii, apoi unul din ei mi-a aplicat pe Re-entry Permit, ştampilele mult rîvnite.

După 2 ore de condus, ne-am dezmorţit la un popas cu restaurant, am schimbat dolari pe franci belgieni, şi iar pe autostradă. Alte cîteva ore cînd ne-am oprit la o benzinărie. Am plătit întii trei mii de franci şi după plin mi-a dat rest doar trei. M-am uitat întrebător:
- De mult nu mai eşti în Belgia.
În palmă ţineam restul în guldeni olandezi.

În sfîrşit am ajuns la Amsterdam trecînd prin cîmpurile de lalele cu miros de bălegar. Am găsit nesperat de repede firma luminoasă a hotelului, dar cumva nu reuşeam să ajungem cu maşina. Era după cîteva canale! Rotocoale, rotocoale pînă am cerut politicos ajutorul unui trecător prezentabil:
- Do you speak English?
S-a uitat la mine de parcă eram ultimul mohican:
- Of course.

În Amsterdam toată lumea vorbeşte engleza.

Fabrica de diamante (II)

Părăsind consulatul victorios, m-am oprit la o staţie de benzină. O dimineaţă tipică de toamnă cînd vremea e identică azi, ieri şi mîine. La orizont cerul e înrozit nu de la soare, ci de la poluare! Aşezat pe-o bordură un tip bine îmbrăcat, mirosind strident a băutură, îşi ţine capul între mîini.
- Eşti OK?
Nu mi-a răspuns imediat. După meclă pare de undeva din orientul apropiat. Nimic neobişnuit în LA, o mulţime de benzinării au proprietari şi angajaţi palestinieni, egipteni etc. Mormăie aproape plîngînd:
- M-a trimis nevastă-mea după lapte pentru copii, iar eu m-am oprit la un bar şi-am cheltuit banii!
Scot din portofel un dolar, dar m-a refuzat. Mi-arată o cruciuliţă de aur pe care o poartă la gîtul păros.
- Asta-i tot ce mi-a rămas. O am de la tata, valorează 500 de dolari, o dau cu 50.
- De unde eşti?
- Sînt creştin din Egipt.
Salvasem nişte bani cu viza benelux, îi întind 50 şi-mi pun podoaba la gît. O să-mi poarte noroc! N-a fost să fie, după două zile şi lănţişorul şi cruciuliţa s-au coclit!

Privind din altă direcţie, s-a spart ghinionul: pe la începutul lui decembrie, cursa LTU a aterizat cu brio la Dusseldorf. Acolo ne-a aşteptat prietenul socrului meu, Xifta. Vorba aia, cu trei prieteni înconjori lumea. Xifta locuia într-un apartament cu două camere în Essen, şi tocmai îl părăsise nevasta. Cum nu se poate mai convenabil: el a mai scăpat de presiunea gîndurilor, povestindu-ne împrejurările şi noi ne-am învîrtit de voie prin locuinţa micuţă. L-am întrebat de ce liftul blocului este îngust şi lung:
- Nemţii sînt oameni practici. Cînd moare un locatar, nu poţi aşeza sicriul vertical.

În prima noapte m-am trezit pe la 3:00. Roşcata dormea torcînd liniştit; de pe recamierul unde dormea copila noastră de cinci ani se auzeau zgomote:
- Te-ai trezit?
- Nu ştiu ce-i cu mine. Nu pot să dorm.
- Datorită diferenţei de fuse orare ...
Vorbeam degeaba. Cît îşi aducea ea aminte, nu se trezise niciodată noaptea. Era călită la grădiniţa americană. Activităţile se desfaşurau acolo în jurul bazinului de înnot. Pe la 18:00 cînd o aduceam acasă era obosită, mînca şi nici televizor nu-i mai trebuia.

Fabrica de diamante (I)

Înaintea comunităţii europene existau şi alte afinităţi între state, printre care şi Benelux. Denumirea vine de la începutul numelor celor trei state participante: Belgia, Olanda (Netherlands) şi Luxembourg.

În perioada începuturilor din America, înainte de a ne încetăţeni, am planificat o excursie: Germania, Belgia şi Olanda. Paşapoartele noastre fără cetăţenie expiraseră şi-am aplicat şi obţinut un Re-entry Permit în SUA. Doar culoarea albă îl deosebea de un paşaport obişnuit. La vremea respectivă era valabil 5 ani şi l-am folosit intensiv. Altădată, la intrarea în Konstanz, din Elveţia vameşul neamţ îşi strigă colegul:
- Hans, vină să vezi noul paşaport american!

Însă cu Re-entry Permit-ul trebuia să-ţi plăteşti vizele de intrare în statele de vizitat. Cu $50/persoană orice ambasadă a ţărilor din Benelux îţi ştampila o viză în paşaport, bineînţeles valabilă pentru cele 3 ţări. Cel mai aproape, consulatul belgian era localizat pe bulevardul Wilshire. Acest bulevard continuă seria clădirilor înalte din downtown LA, către vest spre oceanul Pacific.

Ce vremuri relaxate, eram singurul client la consulat. Plictisit, funcţionarul, m-a invitat într-un birou fără geamuri securizate între noi. Mi-a înmînat un formular:
- Viza asta ieftină are o condiţie: dacă o obţineţi de la noi, va trebui să intraţi prima dată în Belgia.

Completînd formularul relativ simplu pe o masă apropiată, am avut plăcerea să observ cum funcţionarul răsfoind nişte hîrtii se scobea şi-n nas. Apoi răsucea expert biluţe pe care le lipea sub tăblia biroului.

Generatorul (II)

Într-o duminică, citind o Romanie Liberă împrumutată, am găsit un anunţ scurt: cumpăr generator de frecvenţe joase. Am sunat:
- În legătură cu anunţul ...
Mi-a răspuns o voce matură, hotărîtă:
- Aveţi un generator de vînzare?
- Nu, dar vă construiesc unul; frecvenţe audio?
- Mai joase decît audio (20Hz), cît mai aproape de DC.
- Să ne întîlnim. Vă convine cofetăria de pe Metalurgiei din Berceni?
- Desigur.
- Cum vă recunosc?
- O să ţin Romania Liberă în mîna stîngă.
Stabilim noi datele temporale şi după convorbire mă frămîntă tot feluri de gînduri. La ce-i trebuie generatorul ăsta!? Umblau zvonurile cum americanii şi ruşii construiesc arme în domeniul frecvenţelor extrem de joase!? Poate sînt undele telurice pe care le menţionează Cora (are suport; P. construieşte generatoare, în Atelier. :)) Părea ca-n întîlnirile comuniştilor ilegalişti!

La cofetărie s-a prezentat un licean, cu scuze penibile referitoare la neprezentarea beneficiarului real; avea însă o listă de cerinţe şi întrebări. I-am răspuns dar începuse să-mi pară rău de implicare:
- Trebuie să cumpăr nişte piese, să proiectez o schemă bloc, te costă 4000 de lei, jumătate azi.
Venisem pornit să-i cer 3000 de lei, 2000 pentru o lună de muncă şi 1000 pentru piesele pe care le cumpăram de lîngă piaţa Universităţii, de la bişniţarii cu conecţii la IPRS Băneasa. Puştiul a scos un teac de bacnote cu casa scînteii şi mi-a întins 2000.

După o lună, i-am predat generatorul, mi-am încasat banii şi toată lumea a fost mulţumită. După vreo 3 ani, mă trezesc cu-n telefon:
- Sînt ăla cu generatorul de joase.
- S-a defectat?
- Nu, îmi trebuie un amplificator de antenă performant.
Apoi s-a pierdut în diverse detalii tehnice. Nici nu m-a întrebat dacă sînt capabil să-l construiesc! Eram într-o situaţie diferită, aveam actele de plecare definitivă din ţară depuse la miliţie şi numai de amplificatoare nu-mi ardea.
- Îmi pare rău, nu pot să vă mai ajut.

Generatorul (I)

O perioadă am lucrat cu-n tehnician tailandez. Vorbind el de unele sau altele:
- La noi femeia e ca o pîine. După ce creşte, o bagi cu grijă la cuptor. Cînd s-a rumenit pe-o parte, o întorci pe partea cealaltă!

Cam aşa au procedat şi fizicienii; au întors timpul pe dos şi-au caracterizat frecvenţele. Unitatea de măsură a frecvenţei: hertz-ul este inversul secundei şi viceversa. După descoperirea undelor radio de Marconi/Popov/Tesla/etc guvernele au împărţit spectrul de frecvenţe, în benzi de frecvenţă şi le-au vîndut sau închiriat doritorilor. Atmosfera care ne înconjoară nu e gratuită!?

De curînd televiziunile americane au fost nevoite să abandoneze benzile de frecvenţe analoge (700MHZ) şi să emită digital mai eficient (sau mai înghesuit). Statul a vîndut la acţiune spaţiul astfel eliberat, încasind 19 miliarde de dolari. Companiile respective recuperînd banii de la populaţie. Acum 250 de ani, la noi în Tara Romanească şi-n Moldova, fumăritul (birul pe fum) a precedat taxele pe undele radio!

Să revin la subiect; pe la sfîrşitul anilor 70 lucram în Bucureşti în domeniul frecvenţelor. La fel ca-n orice domeniu de activitate e mai greu să construieşti ceva la extreme. În cazul meu, la frecvenţe înalte unde timpii sînt foarte mici (ns sau ps) sau la frecvenţe foarte joase.

La timpul respectiv, oamenii interacţionau prin Romania Liberă care surprinzător oferea o secţie de mica publicitate. Bineînţeles, nu te puteai abona la acest ziar. Proaspăt proprietar al unui apartament în Berceni, am făcut o coadă la poşta de pe bulevardul Metalurgiei:
- Aş vrea să mă abonez la ziarul Romania Liberă.
- Numai dacă aţi fost abonat înainte la acest ziar.
- Dar la Sportul Popular?
- La fel.
Să mă refac, am mîncat o prăjitură la cofetăria de lîngă poştă. Am întrebat vînzătoarea:
- De ce au linguriţele gaură-n centru?
- Se fură!

Ceasul

Bunicul n-avea nevoie de ceas. Se uita chinezeşte la poziţia soarelui (altfel ar fi strănutat):
- E zece, într-o oră mîncăm.
Din burtă, ceasul meu biologic nu-i dădea dreptate:
- E prînzul tataie!

În clasa a VII-a, tata mi-a cumpărat o Popeda, un ceas rusesc; să-mi îmbunătăţesc rezultatele la invăţătură. Ruşii perfecţionau ceasurile cu rubine. Se zvonea că după război mutaseră o fabrică de ceasuri din Germania cu toţi salariaţii, la ei. Unul din soldaţii Armatei Roşii care a înfipt steagul pe Reichstag avea trei ceasuri la mînă! Apăruse bancul:

Un soldat rus rătăcit prin Romania se întîlneşte cu-n puşti moldovean. Alioşa era necăjit, nici unul din cele trei ceasuri de pe mîna stîngă nu mergea. Puştiul avea unul singur, dar funcţiona. Trecuseră cîteva luni bune de la capitulare şi nu mai îndrăznea să-i ia ceasul cu forţa. Prin semne, insistă să-şi schimbe ceasurile. Puştiul e de acord, ia cele trei ceasuri şi le întoarce tacticos. Surpriză, încep să ticăie. Alioşa:
- Tî inginer!

Oamenii nu pricepeau sarcinile rubinelor dar un lucru era clar: mai multe rubine măreau calitatea şi preţul ceasului. Cu prima ocazie am desfăcut un ceas abandonat iar cînd i-am scos părul au sărit o mulţime de rotiţe şi şurubele; ar fi trebuit să fi lucrat sub un borcan!

În studenţie apăruseră ceasuri cu cadrane rotitoare nichelate şi indicaţii fosforescente. L-am rugat pe colegul meu Hamid să-mi aducă unul din afară, contra cost. Mi-a adus un ceas ieftin şi arătos fără rubine, pe ştifturi. Normal s-a defectat în 8 luni. Hamid s-a oferit să-mi cumpere altul în următoarea vacanţă de vară. N-a mai apucat, cineva l-a înjunghiat pe aeroportul Fiumicino.

Acum, n-am nevoie de ceas. Computerul, televizorul, aragazul, maşina, mobilul, etc sînt dotate cu ceasuri digitale care n-au părţi în mişcare. Meseria de ceasornicar a dispărut iar bijutierii au preluat schimbarea bateriilor.

Michiduţa (II)

Prima victorie:

Michiduţa

O săptămînă avem grijă de căţeluşa Panda (2 luni). Noi am numit-o Michiduţa; rasa: Shar-Pei combinată cu-n Fox Terrier. E deosebit de activă, poate are attention deficit hyperactivity disorder (ADD). :) Poza e într-unul din rarele momente cînd a stat nemişcată cîteva secunde.

Jocuri (II)

După vizionarea filmului polonez: Cavalerii teutoni (1960), toţi băieţii erau înnebuniţi de armuri, săbii şi arcuri. Avînd la dispoziţie o trusă de scule, abandonată de meşterul lemnar care a luat arvuna tatei şi nu s-a mai prezentat niciodată la repararea acoperişul, mi-am confecţionat cu succes o armură din tablă, coif şi-o suliţă. Pe armură am pictat emblema cavalerilor: crucea neagră. Tata:
- O să te salte ăia de la secu!

Erau vremuri deosebite: într-o noapte Băiatul, cîinele nostru a urlat două ore. Prin pereţii firavi auzeam discuţia din camera alăturată. Mama:
- Vezi ce se-ntîmplă!
- Nu-i nevoie, survolează Belka cu Strelka!
Cele două erau primele căţele care zburau în spaţiul cosmic (întorcîndu-se vii; urmaşele Laikăi care sucombase la bordul Sputnik-ului). Eu nu eram la curent cu activităţile extraterestre ale ruşilor, dar în 1961 am realizat diferenţa.

O adoram pe sora lui Titi, Ani. Umbla c-o fustiţă scurtă şi-o cravată de pionier apretată, peste bluza uşor bombată. Era mai mare ca noi şi nu mă băga în seamă nici cînd îmi etalam talentele la trasul cu praştia sau căţăratul în nuc. Pe 12 aprilie, m-a luat puternic în braţe şi m-a pupat de nenumărate ori. Nu mai ştiam nici pe ce lume trăiam:
- ?!
- Am reuşit, am reuşit, striga ea!
- ?!
- Azi, a zburat primul om (Gagarin) în jurul pămîntului.

Era niţel ca-n bancul cu ochelarista Nataşa care se-nbăia în Neva şi vede înceţoşat un individ care se repede spre ea. Goală puşcă, fuge disperată, tipul după ea. Nataşa se împiedică şi cade pe nisipul umed, la fel presupusul agresor, gîfîind. Din apropiere, Nataşa îşi recunoaşte prietenul, Volodea.
- Nataşa, Nataşa, m-au admis în comsomol.

Într-o zi din vacanţa de vară au bătut la uşă 2 bărbaţi îmbrăcaţi în halate similare:
- Sînt acasă părinţii?
- Nu, sînt la serviciu.
Le-am răspuns mirat de faptul că nu-aveau frică de cîini. Fetiţa îi lătra cu aplomb dar Băiatul era în curtea lui Titi. Cum ajunsese el, acolo?
- Sîntem de la sfatul popular şi trebuie să vaccinăm cîinii.
N-au aşteptat acordul meu; cel care nu vorbise a dat în vileag un leaţ la capătul căruia se întrezărea un oval de sîrmă. Cu dexteritate, a prins căţeaua şi-a tras-o pe stradă. Am dat să-i urmez dar vorbitorul nu m-a lăsat:
- O aducem imediat.
Eu m-am repezit la punctul de observaţie a străzii, din cireş. Pe stradă era o căruţă acoperită c-o prelată şi un al treilea nene în halat pregătind o siringă. Cu greu s-a lăsat Fetiţa vaccinată, apoi a început să tremure spasmodic, căzînd jos. Individul cu leaţul, i-a scos sîrma de pe gît, a dat prelata la o parte şi-a aruncat-o peste un morman de cîini.

Imaginile astea groaznice s-au păstrat în memoria mea şi mi-au distrus respectul faţă de uniforme. Mai tîrziu m-am bucurat de Băiatul care fiind un cîine al străzii adoptat de noi, s-a descurcat singur.

Jocuri

În perioada ploilor mocăneşti ne jucam prin casă, cîntînd:
Plouă, plouă, babele se ouă, într-o casă nouă
Ouăle-s de lut, babele se ...

În zilele frumoase jucam fotbal pe un maidan apropiat. Aici în America, copii se apucă de sport numai cînd au echipamentul corespunzător. Noi jucam în haine obişnuite şi c-o minge de-ţi venea să ne plîngi de milă. Cel care aducea mingea era lăsat să-şi aleagă primul coechiperii.

Din cînd în cînd, ne vizita naşa mea din Braşov, Eliza şi odată mi-a adus o minge solidă de cauciuc. Am arătat-o băieţilor ţinînd-o strîns la piept, aşa cum aş strînge-o acum pe Shakira. Toti au mîngîiat-o; am ales eu echipa mea şi Titi, cel mai bun fotbalist, echipa lui. Tot eu am dat lovitura de începere: am luat mingea-n mînă şi-am tras o lumînare de se uitau toţi doar cu-n ochi la ea. A căzut exact în singurul ciot de la o buruiană mîncată de porcul vecinului. N-a sărit înapoi şi nici n-am auzit-o fîsîind!

Din motive financiare, anul următor naşa mi-a adus doar o minge de tenis. Acum lucra la oficiul telefonic şi vorbea deseori cu mama, gratis! Mai tîrziu, cînd am început să lucrez în Bucureşti, primeam telefoane ciudate:
- Alo?
- Vorbiţi vă rog
Apoi glasul mamei redirecţionat de la Iaşi prin Braşov:
- Ci faşi?

Am confecţionat nişte palete din lemn şi-am bătut toată vara mingea de tenis, pînă-am pierdut-o sub cireş. După ce-am căutat-o vreo 2 ore, Titi:
- Stiu o metodă sigură.
Îl văd cum scuipă-n palma stîngă:
- Spune drace ce-ai furat.
Cu muchia mîinii dreapte, loveşte în scuipatul mărgelat care sare într-o directie. Căutăm intensiv mingea în direcţia respectivă. După mai multe lovituri, căutăm în toate direcţiile.

Mult mai tîrziu, turist, c-un Opel închiriat, am intrat în Franţa pe la Lille şi-am văzut semnul de circulaţie: "Toutes les directions".

Roşcata locuia la Bucureşti într-un bloc pe calea Victoriei aproape de piaţa Amzei. Copii se jucau de-a ascunselea numărînd:
Unica-doica-trei surcele
rapciu-rapciu-farmacele
ţui-ţui-papagal
pene roşii de curcan
şi de curcă curcănească
de prin ţara Romanească

La cine se termina "poezia", urma să-i caute pe ceilalţi. Cînd se plictiseau de joaca asta îl strigau pe Dan, un băieţel grăsuţ de la etajul trei:
Dan, Dănuţ, Dănel
Porc, purcică, purcel!

Leuşteanul diasporos (II)

Aparut dupa intrarea in concurs!

Cei 2 inconjoara planta cu frunze de catifea.

A crescut nitel cu vremea rece!

Il ajungem pe Danut!

Turnul de apă

Într-o dimineaţă de primăvară, ne-au trezit zgomote ciudate dispre curtea institutului unde lucram în Bucureşti. Un pluton de constructori vociferînd care încotro, înarmaţi cu-n buldozer, o macara şi alte unelte manuale. Săpau de zor o groapă uriaşă. Corcoz, care le ştia pe toate:
- Ridică un turn de apă pentru măsurarea debitelor.
După fundaţie, s-a profilat un turn cu diametrul de cîţiva metri. Cînd braţul macaralei a rămas în urma înălţimii turnului, plutonul constructorilor a dispărut.

Acum, pe nişte schele împletite din fringhii şi scînduri, lucrau cu rîndul 4 tineri. Sîmbăta, la primirea lefii, cei 4 porneau o mică petrecere cu ţuică pe schela instabilă, legănînd în bătaia vîntului şi a popularelor de la un patefon suit pe scripete. Secvenţele turnului: se înălţa 5 zile, se scutura sub privirile îngrozite a 300 de salariaţi în ziua a 6-a, se odihnea duminica(oare?). După vreo 3 luni, echipa nu s-a mai prezentat la lucru. A trecut o lună, două. Corcoz:
- Au violat o elevă de la liceul din apropiere. Sînt la pîrnaie.

Deoarece era dificil de găsit constructori la înălţime, turnul i-a aşteptat 4 ani cînd au fost graţiaţi, după 23 august de nenea Nicu. Mai bine i-ar fi lăsat acolo sus, pe schelă ca pe meşterii lui Manole, şi-ar fi construit aripi din plăcile de patefon!

Despre maşini

Citind povestirea Inei despre Jupînul care-şi îngrijeşte duios maşina, mi-a venit chef să le spăl pe ale mele. Cum să-ncep, am patru; pentru fiecare membru de familie! :) Mi-am amintit de Gara de Nord unde la vederea miilor de bagaje îţi venea cheful de ducă. La căminul din Regie am exploatat repede dorul ăsta. Seara, îl lăsam pe colegul nostru Ovidiu să doarmă vreo 2 ceasuri cînd îl zgîlţîiam uşurel de umeri:
- Scoală, scoală!
- De ce, mîrîia el buimăcit.
- Pleacă trenul, întîrzii. Îi arătam geamantanul pe care îl pregătisem anterior, pe tăcute.
Brusc sărea din pat şi-ncepea să se îmbrace la repezeală!

Dar să revin la maşini. În 84, după 3 luni de muncă, mi-am luat primul automobil vişiniu: un Oldsmobile Royale, Delta 88 cu 55000 de mile la bord. O maşină de 4.7l, solidă, cumplit de comfortabilă, la numai $1800!? Curînd după cumpărare mi-am dat seama: ceea ce m-a încîntat iniţial, motorul diesel V8, era partea vulnerabilă a maşinii. După criza de benzină din anii 70, profitînd de cerinţa de automobile diesel (motorina fiind singurul carburant abundent) fabrica Oldsmobile a transformat fără multe teste, motorul de benzină în unul de motorină. Pe la 65000 de mile începuse să-mi fumege eşapamentul de parcă era Trabant. Noroc de-un accident: m-a lovit o duduiţă într-o Hondiţă. Honda s-a îndoit în V iar mie mi-a spart un far şi-o baterie (aveam 2 baterii la Royale). Cum asigurarea a dovedit vina duduiţei, mi-a dat $1600.

I-am povestit istoria asta amicului Costache:
- Ar fi trebuit să-ţi plătească vreo $20000 dacă te-ar fi durut capul, gîtul sau spatele. De aia ai primit aşa repede banii de reparaţie; să nu te răzgîndeşti!
- Mi-aş fi cumpărat casă :)
- Scapă de diesel.

Am pus un anunţ, într-un ziar, de 3 ori cu specificaţia: niţel lovită, preţul $850. Doar la a treia apariţie a anunţului am primit un telefon. Cumpărătorul, şofer de camion s-a prezentat împreună cu soţia:
- Îmi plac motoarele diesel.
I-am prezentat maşina, şi el a mîngîiat farul crăpat. Apoi s-a uitat sub motor:
- Cam curge uleiul?
- Dacă îi schimbi garnitura de chiuloasă, se remediază.
- S-o mişcăm niţel.
Fac ei cîteva ture pe străzile învecinate.
- O cumpăr.
Îmi întinde banii. Ii număr încetişor şi mă uit întrebător:
- Sint doar $800.
Roşcata îmi face semne de potolire disperate. Eu nimic. Se caută el prin buzunare, ea prin poşetă şi cu chiu cu vai scot alţi $49. Accept mărinimos şi clienţii pleacă fericiţi. Roşcata:
- Fiecare lucru are cumpărătorul lui!

Leuştean (II)

Odată cu apariţia leuşteanului am trecut la ţinuta de vară. Adică:

- sandale (cu sau fără ciorapi)

- pantaloni scurţi

- cămaşă cu mînecă scurtă

Iarna, ţinutele sînt mai complexe: pantofi, pantaloni lungi şi cămaşă cu mîneci lungi. :))

Vara, cînd sîntem invitaţi la nepoţeii virtuali (părinţii lor au în spatele casei o rîpă plină de vegetaţie), e musai să trecem la ţinuta de iarnă. Tînţarii sau specializat, înţeapă şi prin ciorapi!

Leuşteanul diasporos (I)

Zilnic eşti bombardat cu o multitudine de emailuri. Unele îţi oferă ceva, altele caută să-ţi schimbe baza de date după care funcţionezi bine merci. Săptămîna trecută am primit unul de la colegul nostru Bogdan, despre leuştean. Am aflat cum planta asta pe care o punem în borş este de fapt un leac. Aşa ca Sovata unde mergi să-l cunoşti pe tata! Ori ciocolata Bucureşti ... Căutînd printre cărţile noastre de bucate am descoperit: A pocket guide to HERBS, iar la leuştean (lovage).

"Native to the Mediterranean, lovage grows wild in mountain pastures and by streams. In medieval times it has a long tradition of being used in a aphrodisiacs (mentioned by the Roman epicure Apicius). Its aromatic seeds were chewed to aid digestion."

După prima vizită în ţară (1991), m-am întors cu seminţe nemestecate din care mi-a răsărit un leuştean viguros. Cînd Cocoa (rhodesian ridgeback) a trecut de un an, supărată că o lăsăm singură acasă mi-a scos tufa de leuştean cu rădăcini cu tot. By the way, Cocoa era o căţea foarte deşteaptă. Prin comparatie, Bella e repetentă!

Toate încercările ulterioare de-a creşte alt leuştean au eşuat. Pînă anul trecut cînd am găsit răsaduri la un magazin de plante. La instrucţiuni:
- Exposure: sun or part shade.
- Height: 1-2m tall
- Spacing: 46-61cm apart
- Water: 2-3 times per week until established.

În primul an, cele 4 răsaduri abia au atins 15cm. Iar anul ăsta au reapărut toate.

Bella

Iar e bine in America!

Alternative financiare (II)

Acum, tarifarea biletelor de tren se face ca-n regimul muncitoro-ţărănesc. De exemplu un bilet (cl. II-a) la personalul Iaşi-Bucureşti (400km) costă 29 lei. La accelerat 48 lei, plus un supliment de viteză 16 lei (total 64lei). Suplimentul ăsta ar trebui să se numească de neoprire, deoarece personalul şi acceleratul merg cu viteza permisă de terasament! Acceleratul nu opreşte în toate staţiile! Dacă vrei să călătoreşti la clasa a I-a cu acceleratul, biletul este 75 + 27 = 102lei.

Folosind aceste cunoştinţe, călătorul care cumpără un bilet de avion Los Angeles-Bucureşti ($1500 la clasa economică) întreabă cît costă clasa "business". Aici biletul este peste $5000, se lasă păgubaş. Deşi iniţial, ar fi îndrăznit o întrebare şi despre clasa a I-a. Acolo preţurile sînt peste $10000.

Să revin la "barter". Cu cîtva timp în urmă un cunoscut m-a întrebat:
- Unde găsesc o persoană de încredere?
- De ce.
- Să-mi împrumute $2000.

Atunci am rîs dar bancul s-a transformat în realitate: băncile nu prezintă încredere. Guvernele s-au repezit să ajute instituţiile financiare falimentare deoarece sistemul capitalist era în pericol. Nici un vinovat n-a fost pedepsit!

Barter-ul între companii evită băncile. Odată cu internetul au răsărit situri care uşurează găsirea partenerilor comerciali (ex: IMSbarter.com). La nivel global se estimează tranzacţii barter de 12 miliarde.

Dar o alternativă financiară pentru omul de rînd?

La noi, de ziua unui prieten, îi cumpăr un cadou şi plec încărcat de la petrecere cu diverse bunătăţi (left over). :))

La nivel internaţional a apărut: www.timebanks.org/
At its most basic level, Time banking is simply about spending an hour doing something for somebody in your community. That hour goes into the Time Bank as a Time Dollar. Then you have a Time dollar to spend on having someone doing something for you. It's a simple idea, but it has powerful ripple effects in building community connections.

Cu alte cuvinte dacă ţi s-a spart camera de la bicicletă şi habar n-ai cum s-o peticeşti, dar eşti membru la banca de timp, găseşti în oraşul tău pe situl menţionat un tip priceput, care primeşte la schimb o pîine frămîntată de tine sau echivalentul în dolari de timp.

Alternative financiare

Pe vremea cînd făcea plopul mere şi răchita micşunele!:)) Nu, cînd Roşcata lucra la o companie aeriană, am fost invitaţi de reprezentantul companiei Lufthansa, Johannes la un prînz, în Alpine Village (Torrance, CA) un complex turistic german, construit cu banii soţiei de Hans Rotter!? Piesa centrală este restaurantul unde poţi servi un şniţel vienez, o friptură elveţiană sau alte preparate bazate pe varză murată ... niţel diferită de varza noastră! Chelneriţele, încorsetate în costume tradiţionale bavareze nu pot duce prea multe halbe într-o mînă, aşa cum am văzut la Octoberfest-ul din Munchen!

După prima bere, obrajii lui Johannes s-au înroşit! Erau vremuri bune pentru companiile aeriene: noi rute se profilau în Europa de Est, Pan Am-ul nu declarase faliment, Boeing-ul avea doar concurenţă americană Douglas şi Lockheed iar Lufthansa începuse programul "frequent flyer". L-am întrebat:
- De ce atîta efort în programul "miles": birouri, salariaţi, evidenţe?
- Nu sînt pentru călătorul obişnuit care traversează odată pe an Atlanticul. Îi căutăm pe cei care călătoresc mereu. Odată descoperiţi le oferim beneficii personale chit că mulţi dintre ei zboară pe banii companiilor unde lucrează. Astfel, rămîn loiali companiei noastre.
- Deci agenţiile de voiaj rămîn cu buzele umflate!
N-a avut replică. La nota de plată, chelneriţa i-a adus o listă la semnat. M-a văzut mirat:
- Cînd se adună suficiente mese îi oferim un bilet de zbor gratuit lui Hans, se numeşte "barter".
- Aşadar, un schimb în natură, un troc. Fiecare are de cîştigat.

Oare ce se întîmplă cu taxele?

Egipt

Dacă naţionala egipteană de fotbal ar fi cîştigat campionatul mondial, n-ar fi creat aşa o euforie generală ca plecarea/fuga lui Mubarak. Probabil el se ascunde într-una din piramide!

M-am gîndit să-l felicit pe singurul cunoscut egiptean: Frank Elminoufi. La începuturile noastre americane, ne-am căutat un apartament, în oraşul Hawthorne. Frank era managerul complexului:
- Completează formularul!
Scriu numele şi-l returnez. Frank se scarpină în cap şi dintr-un dosar galben scoate un mănunchi de formulare completate minuţios de alţi aplicanţi.
- Aştia au conturi la bancă, maşini, rude, etc. Însă tu vei primi apartamentul.
- De ce?
- Aşa am ajuns şi eu în ţara asta, doar cu nevasta şi-o valiză.

Despre vinuri (IV)

De Armindeni, bunica ne dădea cîte un păhărel de vin pelin. Pelinul (artemisia absinthinum), o plantă pe care nici caprele n-o mănîncă, creşte pe la marginea drumurilor şi dă vinului un gust amar. Se spune că-n exces pelinul provoacă halucinaţii!? Comerţul socialist a introdus vinul pelin la kg încercînd să-i mascheze aromele neplăcute. La un moment dat singurele două produse din alimentare erau muştarul şi vinul pelin. Alte ţări, mai dibace folosesc pelinul la prepararea vermutului şi a lichiorului de absint.

Cînd ne-a vizitat socrul în America, Roşcata a pregătit o masă festivă cu tot tacîmul. La friptură musafirul a început să ne povestească:
- Într-o zi, pe vremea cînd locuiam la Lupeni, tot oraşul a aflat c-au murit gîştele farmacistului!
Ia o pauză, înghiţind o nouă bucată de muşchiuleţ. Eu, nerăbdător:
- De ce-au murit?
- Păi se zvonea că le-a dat mult de mîncare şi nimic de băut.
Cum noi ne uitam nedumeriţi, el ne arată paharele goale. Rîsete, apoi am avut grijă să aibă permanent paharul plin cu vin.

Despre vinuri (III)

Am rămas la sifon. Chiar mai devreme de clasa întîia, mă trimetea tata după ţigări. Cînd m-a văzut acomodat cu bănuţii şi cu restul, m-a trecut pe sifoane. În stînga sifonul şi-n dreapta cercul. Atunci, toţi băieţii erau experţi la dirijarea cercului. Ce de opturi faceam! Rupeam cîte trei sîrme pe vară. Al meu era de batoză, cu dinţii la interior. M-am gîndit să-ncep un business cu cercuri. Sigur, fabricate profesional cu beculeţe: made in China!

Cantităţile de vin baute diferă de la persoană la persoană, funcţie de evenimente.

Stratan le înregistra într-un caiet:
Cu cana mare, jinu negru de primaie…
Ştiu, de-ar şi într-un caiet,
Pe tate să le trec,
Atîtea ca, necurată na-r şi ni-ş o foaie.

La beţie, prietenul meu Mircică se lăuda:
- Dacă s-ar umple camera asta cu tot vinul băut de mine, m-aş îneca.
L-am luat inginereşte:
- Să calculăm. De cînd te-ai apucat?
- De la 15 ani.
- Deci după 30 de ani, şi-un litru zilnic, ai băut: 30 x 365 x 1 = 10950 l
Să-i rotunjim la 20000 l = 20 metri cubi. Bucătăria ta are aproximativ 4x5 m, abia dacă ne ajunge la brîu!

Cînd eram licean, m-a invitat colega mea, Sanda S. acasă. Tatăl ei, profesor universitar m-a servit cu-n vin alb, parfumat.
- Ce parere ai?
Atunci eram politicos:
- Excepţional. De unde l-aţi cumpărat?
- E din producţia anului trecut. Eu l-am preparat.
- Cîţi litri ... ?
- 20 de litri.
Mi s-au mărit pupilele. Toamna, tata cumpăra un butoi (500 l) de la un ţaran şi de Paşti era deja terminat. Mai tîrziu l-au arestat pe ţăranul respectiv, era simpatizant legionar.

Despre vinuri (II)

După cucerirea Daciei de Traian, a rămas mult vin nebăut prin butoaiele văduvelor dacilor. Acesta a devenit catalizatorul formării poporului roman.

Zaibăr, Nohan, Conder, 1001, Puterea ursului, etc sînt soiuri autohtone nepretenţioase, deplin adaptate la condiţiile din Romania. Viţa nu se mănează şi nu trebuie îngropată iarna. La Cotnari, tocmai mana personalizează vinul cu o aromă şi culoare gălbue specifică. Doar în Ungaria, la Tokaj se mai repetă acest fenomen.

Herta Muller vede Romania ca pe o imensă livadă de pruni! Poate dinspre Banat; în rest prunul creşte armonios pe lîngă podgorii. Explore the Carpathian garden, sigla turistică a Romaniei ar trebui să conţină o frunză de viţă de vie şi una de prun.

Vinurile autohtone, numite producătoare au tăria alcoolică scăzută (8%), se casează uşor, deci sînt greu de păstrat şi comercializat. Astfel, încă din socialism s-a trecut la înlocuirea lor cu soiuri nobile şi denumiri franţuzeşti. Acestea au tăria alcoolică perfectă pentru rafturile magazinelor (12%) însă sînt moţocoase la condiţiile de cultivare. Trebuie îngropate iarna şi după fiecare ploaie vor stropiri cu vermorelul. Mana este prezentă în toată lumea, doar Chile a scăpat.

După culoare vinurile sînt de trei feluri: albe, roşii şi rose obţinut amestecînd primele două. Din cele mai vechi timpuri, vinurile au fost ţinute în beciuri, pivniţe, hrube şi erau servite reci.

Mai nou, cineva a decis: vinurile roşii trebuie băute la temperatura camerii unde se simt practic toate imperfecţiunile. Asta pune presiune pe producători. Pentru sticla desfundată şi neterminată de vin roşu se foloseşte un aerator! Mi-am cumpărat şi eu unul şi-am constatat: după 2 săptămîni, vinul scump dintr-o sticlă cu aerator se transformă într-un oţet ieftin.

Şpriţul, o inovaţie nemţească sau austriacă se obţine prin adăugarea la vinul alb a apei gazoase, 50/50, ambele reci. Dacă procentul este 30/70, obţinem şpriţul de vară! Romanii iubesc şpriţul deoarece erau obişnuiţi cu vinurile producătoare nealcoolizate şi cu apele minerale gazoase. Mai tîrziu aceste ape minerale au fost detronate de sifon.

Despre vinuri (I)

După rezolvarea problemelor inerente începutului emigrării în America, romanii încep să caute un vinişor ca la mama acasă. Dacă nu-l găsesc, experimentează cu sifonul întii sau invers ori întreabă prietenii. Pe la începutul anilor 90, mă sună misterios: Cornel A.
- L-am descoperit.
- Ce?
- La magazinul Ralph, au Glen Ellen.
Să fie ceva legat de Jack London? Acolo îşi petrecuse el, ultimii ani!
- Pe cine ai găsit?
- Un vin de masă, $7 sticla de 1,5l. Merge la fix cu apa gazoasă.

Dacă m-aş strădui, aş scrie despre Cornel un blog întreg. Odată, mă opresc la el, venind de la serviciu, în drum către casă. Mă ia direct:
- Un şpriţ?
Tocmai începuse o campanie contra celor care şofează abţiguiţi:
- Nu, mă grăbesc, mă aşteaptă copiii acasă.
- Lasă băi, dacă mori o să spună tată la următorul.
Nu mă aşteptam la un asemenea argument. Deci, ne-am apucat de şpriţuri.

După vreo 5 ani, cînd vinăria Glen Ellen a sistat producerea vinului respectiv, comunitatea romană a intrat în derivă! Noroc c-am descoperit vinul Ménage à trois (750ml) care amestecă exact 33% Chardonnay, 33% Muscat şi 33% Chenin Blanc. Habar n-am cum ţin ei proporţia asta, îmi imaginez o tipă sexy care pune pe rînd, în zdrobitor cîte un strugure din cele 3 soiuri menţionate.:))

Din cînd în cînd primesc cîte un email cu inventatorii romani. Pixul, avionul cu reacţie, insulina sînt printre multe altele, mari invenţii romaneşti. Nimeni nu-l aminteşte pe Burebista, inventatorul prohibiţiei!