Mărţişor

Cîte un Mărţişor pentru fiecare doamnă sau domnişoară importantă din viaţa mea!

Motanul cu coada tăiată

În curtea de pe strada Viticultorilor conlocuiau şi diverse animale domestice: găini, raţe, cîini şi pisici. Dintre toate se distingea motanul cu coada tăiată la jumătate. O combinaţie între forţă şi aroganţă! Era spaima vrăbiilor.

Într-un an ne procopsisem cu o familie de şoricei. Practic, nu-i vedeam, mama descoperea din cînd în cînd resturile. Semănau cu ceaiul organic Earl Grey. Tata îmi sugerează:
- Adu-l pe ăla cu coada tăiată.
N-a fost dificil. Era chiar încîntat de invitaţie. La scurt timp, ne-am dat seama că nu era bun vînător de şoareci. A prins doar unul pe care l-a scăpat cînd se juca cu el. Tata ne-a povestit reţeta strămoşească: Cu nuca şi castronul.

Obiecte necesare:
1. Un fund de lemn (în loc de: preferabil o bucată de sticlă).
2. O nucă.
3. Un băţ de chibrit curăţat de gămălie (gămălia de fosfor se poate utiliza ulterior la pocnitori)
4. O bucăţică de brînză (poate fi înlocuită cu mămăligă sau pîine dacă şoarecii sînt flămînzi).
5. Un castronel.

Se înfinge chibritul în locul unde a fost codiţa nucii. Se mulează brînza în cealaltă parte a chibritului. Se aşează castronul pe fundul de lemn. Se ridică castronul şi se introduce nuca cu chibritul către mijlocul lui. Castronul e precar aşezat pe striaţiunile nucii. Şoricelul va intra sub castron la degustări, va mişca chibritul, implicit şi nuca, culminînd cu castronul căzînd peste el. Ce metode moderne: arcuri care rup şoricelul în două, sau otrăvuri!?

Dar ce faci cu şoricelul viu pe care îl auzi în cazul fundului de lemn sau îl vezi în cazul celui de sticlă? Tot tata a venit cu o soluţie. Scoatem "echipamentul" afară în curte, unde era un butoi cu apă pentru udatul roşiilor. Ridicăm castronelul, şoricelul cade în apă. Cu un beţişor, îl aruncăm motanului cu coada tăiată.

Planul ăsta, îl aplicăm cu succes de trei ori. A patra oară, ridică tata castronul şi nu cade şoricelul în apă. Ne uităm amîndoi miraţi!? Odată îl văd că începe să ţopăie. Da'ce mai ţopăia!! Trage repede halatul de pe el. Şoricelul se agăţase de halat şi-i intrase pe mînecă, ajungînd pînă la subsuoară.

Am abandonat şi metoda asta. După o săptămînă, apare el cu-n motănel alb.
- Asta e Moldel.
- Moldel?
- Ştii că am avut o pisică, Molda. În memoria ei.
Moldel era tare jucăuş şi la prins şoareci nu-l întrecea nimeni. Familia de şoareci s-a mutat la alţi chiriaşi. Tare îl mai iubea Moldel pe tata şi invers. Îl conducea dimineaţa la serviciu pînă la aleea Sadoveanu.

Cu Moldel aveam însă o problemă: nu ieşea neînsoţit afară. De ce? Îi era frică. Gelos, motanul cu coada tăiată, îl aştepta răbdător, ore întregi.Cum apărea, îl lua la fugărit, muşcat şi zgîrîiat. Scăpa doar cu fuga.

Într-o zi Moldel nu s-a mai întors acasă. Trei zile l-a strigat tata, seară de seară.
S-au vehiculat trei variante ale dispariţiei:
1. L-a călcat o maşină!
2. L-a împuşcat tovarăşul vînător Pruteanu de la IAS Copou!
3. L-a omorît motanul cu coada tăiată!

Pantofii

Viitorul companiei unde lucram în vara anului 1986, era în mîinile mele. Unul din clienţii noştri, SBRC * Goleta, California, nemulţumit de unele specificaţii ale produselor noastre, cere îmbunătăţiri. Însă cerinţele lor sfidau legile teoretice. Patronul m-a chemat în biroul lui:
- Te ocupi de acestă problemă. Ai tot suportul financiar la dispoziţie.

Stau eu vreo două săptămîni fară vreun rezultat. Îi sugerez să angajeze un serviciu de consultanţă. Alte două săptămîni şi doi profesori îşi dau cu părerea! Concluzia: dorinţa companiei SBRC contrazice teoria.

Aveam coşmaruri. Noaptea visam tranzistori în loc de femei... Cum romanii sînt buni la ocolit problemele esenţiale, într-o noapte îmi răsare în vis, soluţia. Fuguţa mă prezint la patron:
- Am găsit o cale de ocolire a teoriei!
Îi expun noua teorie. Sare în sus de bucurie!
- Îi sun imediat pe cei de la SBRC să ne stabilească o întîlnire.
În momentul ăla mi-am dat seama că sînt un fraier. Înainte de a-i expune soluţia, ar fi trebuit să-i cer un procent din profit, etc!

Vine şi ziua întîlnirii. Cu BMW-ul, patronul mă ridică de la domiciliu, dis de dimineţă. Prevăzător, să nu deranjez familia, îmi pregătisem de cu seară costumul cămaşa şi cravata. Deoarece SBRC era o companie din cercul războiul stelelor **, trebuia să completezi un formular pentru vizită. Te verificau într-o bază de date şi erai sau nu admis. Mai era un tip pe hol, supărat de formular. Îi dau un cot patronului:
- Ştii cine e ăsta?
- Nu.
- Neil Armstrong, primul om care a păşit pe Lună.

Sîntem admişi şi conduşi în sala de conferinţe de o tipă foarte amabilă. Văd că se uită insistent la mine!! Prezint lucrarea în faţa inginerilor de la SBRC. Sînt încîntaţi, mă felicită.

Mai bucuros e patronul. La întoarcere mă invită la un restaurant cu vedere spre oceanul Pacific. Domnişoara de la intrare ne conduce la masă. Observ că şi ea se uită insistent la mine!!

În final, pe la orele 16:00 sîntem din nou la sediul companiei nostre şi toată lumea ştie: menţinem clientul (SBRC). Şefa producţiei, Linda mă întreabă:
- E o noua modă?
- Despre ce modă vorbeşti?
Face un semn cu degetul spre pantofii mei. Unul era maro, altul negru. Toţi izbucnesc în rîs!
Seara îmi pregătisem eu hainele, dar dimineţa, pantofii i-am săltat la întîmplare din dulap. Ciudat, doar femeile întîlnite în decursul zilei au remarcat!

PS. În următoarea vineri, am primit un cec (bonus) de $1500. N-am ştiut niciodată dacă a fost pentru proiect sau pentru pantofi!

* Santa Barbara Research Center.
** Ronald Reagan, Star Wars.

Leapşa

Am recepţionat o leapşă de la prietena mea virtuală Sisiphe:

6 lucruri care m-au făcut ieri să zîmbesc / rîd:

La Trader Joe ne-am întîlnit cu nepoţeii virtuali Kylie(6) şi
Ethan(3).

1. Au strigat:
- Tataia! Tataia!Tot magazinul s-a uitat la noi.
2. S-au rugat:
- Vrem să mergem la tine acasă! Vrem să mergem la tine acasă!
I-am luat. La început, i-am dus în parcul Laurel.
3. Kylie m-a întrebat:
- Pot să am doi taţi?
- De ce?
- Vreau să fii tatăl meu!
- Nu se poate. Eu sînt deja "bunicul tău".
4. Si-au scos pantofii şi s-au jucat la parc în ciorapi. Cînd a apărut mama lor Roxana, a aruncat ciorapii la gunoi!
5. Au hrănit cîinii pe săturate. Ethan m-a întrebat:
- Am voie să mănînc nişte bobiţe de astea?
6. Iniţial, Roxana a afirmat că a mîncat. Totuşi nu s-a opus unei ciorbe acrită cu zeamă de varză.

Le plasez mai departe: Danuţ si Dunia

1) link back to the person who tagged you.
2) post these rules on your blog.
3) share 6 things that put a smile on your face.
4) pass the tag along to 6 other fabulous blogs.
5) let the tagged people know by leaving a comment on their blogs.

Lauda Air

În martie 1993, compania de avioane Lauda Air a introdus 4 curse pe săptămînă, Viena - Los Angeles via Munchen, în cooperare cu Lufthansa. Campionul de formula întîi, Niki Lauda a copilotat chiar cursa inaugurală. Pentru a promova compania, a organizat o serie de simpozioane cu reprezentanţii turismului din zona Los Angeles.

La unul dintre acestea, care a avut loc în sala de cristal a hotelului Beverly Hills, a fost invitată şi Roşcata. Prin Roşcata, evident, şi eu. Simpozionul se desfăşura în trei părţi: o prezentare, o masă şi un spectacol. Eu am întîrziat la prezentare. Nu era permis să intri decît la pauză. Pe hol mai era un tip îmbrăcat elegant în frac negru. L-am salutat şi întrebat:
- Ai întîrziat?
- Nu, eu sînt prestidigitatorul austriac ..... care voi prezenta un spectacol de iluzionism, trucuri şi hipnoză.
- Aha!
Mi s-a tăiat respiraţia. Şi dacă tot aşteptam amîndoi, am început să-l descos:
- Care e cea mai dificilă audienţă?
- Copiii. Mintea lor nu este polarizată. Trucurile unde distragi atenţia către altceva, urmînd să execuţi numărul nestingherit, nu merg în faţa micuţilor!
- Dar hipnoza?
- Trebuie să găseşti un mediu adecvat.
Mă ia nesiguranţa.
- Sînt eu un asemenea mediu?
Mă sfredeleşte cu privirea.
- Nu.
Mă liniştesc.

Urmează masa şi spectacolul. Sfîrşitul spectacolului aduce somnul artificial al unor partipanţi, provocat prin sugestia iluzionistului. Pe unul îl cunoşteam şi eu foarte bine: Hans ..... de la Non Stop Travel. Subiecţii adormiţi executau comenzile impuse, stîrnind rîsul nostru.

La vestiar, îl abordez pe Hans:
- Ştii cînd ţi-ai scos cămaşa pe scenă?
- Ce cămaşă!?

Ceauşescu

În drum spre serviciu am ascultat concertul pentru pian nr 2, de Rachmaninoff. Atît scărmăna interpretul clapele pianului încît am crezut că le va culege de pe jos la sfîrşit. M-am hotărît să abordez azi subiecte mai serioase.

Într-o seară a anului 1978 ne trezim la uşa apartamentului nostru din Berceni cu Didel. În fiecare mînă purta un bidon de plastic, circa 10kg fiecare.
- Bine te-am găsit Costele! Uite un bidon de vin bun din zona Huşi. Pot să dorm două nopţi la tine?
- Sigur că da. Ţi-e foame?
- Da.

Pregăteşte Roşcata ceva de mîncare şi gustăm din vinişorul primit cadou. Îl întreb:
- Pentru cine este al doilea bidon?
- Pentru Ceauşescu.
Am crezut că-mi cade paharul din mînă. Cunoşteam istoria familiei cu tatăl internat la Socola! Didel începe să rîdă şi menţionează:
- Nu ăla ... fratele lui, Ion Ceauşescu *, ministru-adjunct al Agriculturii.

Didel era inginer viticol în comuna A şi vroia să obţină un transfer în comuna B, pe lîngă Huşi.
- Crezi că reuşeşti să-l găseşti?
- Mă descurc eu.

A doua zi spre înserat apare Didel vesel şi fără bidon.
- Ai reuşit?
- Da.
M-am dus pe Primăverii şi imediat m-au acostat doi miliţieni. M-au luat la ei în gheretă şi interogat! M-am descurcat, au gustat chiar din vinişor. Mi-au recomandat să stau în gheretă să nu mă aresteze Securitatea!
- Ai stat mult?
- Cîteva ore. Am jucat table cu unul din ei. Mai tîrziu m-au băgat în holul casei unde locuia Ceauşescu.
- Şi ...
- Cînd a ieşit soţia lui, i-am dat bidonul şi explicat situaţia mea.

La următoarea vizită în Iaşi, am întrebat-o pe mama:
- Ce mai ştii de Didel?
- A reuşit să se transfere. Are pile mari la ministerul agriculturii!

* Ion Ceauşescu a fost coleg de cabinet cu Angelo Niculescu, socrul fostului premier Adrian Năstase.

Les Souvenirs

O cititoare permanentă mi-a trimis cîntecul Les Souvenirs de Juliette Noureddine.

Acolo am găsit comentariile: Je crois que c est la plus belle quelle ai é écrite. Merci beaucoup pour cette chanson!!!

Versurile cîntecului.

Greva foamei

În anii ’80, greva foamei era una din ultimele opţiuni în lupta pentru obţinerea paşaportului de plecare definitivă. Securitatea făcea toate eforturile pentru ca lucrurile să rămînă neştiute. Îmi amintesc de deviza unui student la Regie pe care îl porecleam Bernoulli: primii şapte ani sînt grei, pînă treci în anul trei! La greva foamei primele trei zile sînt grele pînă treci de la metabolismul extern, la cel intern.

O urmăream pe Roşcata cum hrănea copilul şi arunca resturile.
M-aş fi aruncat imediat în coşul de gunoi să le recuperez! După trei zile situaţia se schimbă. Nu te mai interesează mîncarea. Multe din problemele grave care frămîntă omenirea în ziua de azi (foamete, poluare, etc) s-ar rezolva dacă savanţii ar reuşi cumva să schimbe omul pe metabolismul intern. Atenţie, dacă perioada de metabolism intern se prelungeşte prea mult, este posibil ca organismul să nu mai basculeze la metabolismul extern. De exemplu: dacă ziarele vorbesc cu un cetăţean în a 50-a zi de greva foamei, acesta este un mort care încă vorbeşte.

După două săptămîni, seara, m-am prezentat la camera de gardă a spitalului de urgenţă din Bucureşti. Eram numai piele şi os. Treceau 5 minute pînă revenea pielea la normal dacă mă ciupeam. Doctorul stagiar mă suie pe patul mobil, mă ascultă cu stetoscopul, mă pipăie şi strigă la asistent:
- Ionică, du-l repede la chirurgie. A pierdut mult sînge.
- N-am pierdut sînge!
- Ia te uită, abia merge, părcă-ar fi din Biafra şi vociferează!
- Am fost în greva foamei.
Se repede la telefon şi cheamă doctorul de gardă. Sînt transferat la un salon cu vreo 30 de bolnavi, schimbat, perfuzat şi chestionat. Cadrele medicale roiesc în jurul meu. Sînt atracţia salonului.

A doua zi de dimineaţă, o asistentă îmi aduce o cană de ceai şi se pregăteşte să mi-o servească cu linguriţa.
- Nu sînt handicapat, pot să beau singur.
- Mi-a indicat doctorul. Trebuie să beţi încet, cîte puţin.
Rămas singur, beau puţin. Era delicios. Mai beau puţin. Parcă era şi mai bun. Uşor, uşor beau toată cana. Mi se face rău. Asistenta apare de undeva.
- V-am spus să nu beţi toată cana!?
- Nu m-a mai durut aşa rău burta de cînd eram mic.

Perfuziile:
Mie îmi găseau venele uşor pentru că erau la suprafaţă. Trebuia să stau cu mîna întinsă ore în şir! Am observat cum regla asistenta picăturile. Cînd pleca, le măream frecvenţa. Inima bătea mai repede, dar scăpam de perfuzie rapid. După perfuzie, urmăream salonul. Ciudat, bolnavii înalţi de statură aveau pijamale scurte; cei mici, pijamale lungi.

A treia zi n-am mai fost atracţia salonului. Un pacient prahovean refuzînd să fie dus la chirurgie, a decedat. I-au legat o sforicică cu-n cartonaş la degetul mare de la piciorul stîng.

Din nou acasă. Bucurie. Un colţ de pîine veche părea biftec tartar.

Fumatul Interzis

Cei care s-au lăsat de fumat sînt mai antifumători decît nefumătorii. Adică m-am bucurat sincer cînd au interzis fumatul în avion. În povestirea Helga, eram plasat în ultimul rînd al avionului, la fumători. Lîngă mine mai era un loc liber. Nu mă deranjau fumătorii. Pe atunci fumam şi eu... Mă deranjau cei care aveau loc la nefumători şi veneau la scaunul liber să fumeze. Era un du-te vino necontenit pe acest scaun.

Cînd s-a interzis fumatul, fumătorii înrăiţi, precum Costache, au experimentat metode de fumat originale. La toaletă, repera sensorul de fum şi-l acoperea cu o mînă. Ridica capacul la WC şi cu un picior era pregătit să apese pedala de apă. Aprindea, trăgea adînc în piept două fumuri, arunca ţigara în WC, simultan trăgea apa şi trîntea capacul. Rapid afară.

Dacă nu găsea sensorul, folosea un ziar cu mîna rămasă liberă. Pe cît posibil,cu mişcările ziarului, direcţiona fumul spre WC.
Pînă l-au prins.

Cu altă ocazie, într-o cursă transatlantică, mă uitam la film. Pentru a evita înghesuiala, mă hotărăsc să merg la toaletă înainte de sfîrşitul filmului. Semnul pe uşă era verde, apăs clanţa. În momentul respectiv, uşa se deschide şi iese un tip profund speriat. Înţeleg motivul: fumase. Încui uşa, desfac şliţul, cînd: BUM, BUM, BUM. Trag şliţul, deschid uşa: Helga.
- Aţi fumat?
- Să fii mata sănătoasă, m-am lăsat acu' şapte ani.
- Suflaţi!
Îmi era niţel jenă să-i suflu în faţă! După cină, etc!! Îi suflu uşor.
- Mai tare!
Suflu cu putere. Se retrage, categoric nu eram eu fumătorul.
- Aţi putea să-l identificaţi pe fumător?
Deoarece ieşise speriat, îl aveam clar în memorie, dar am
minţit-o:
- Nu l-am remarcat.

Rezolv problemele de toaletă. Ies pe culoar şi încep să mă uit la pasageri. În stînga, un tip aducea perfect cu fumătorul. În dreapta, altul semăna leit. Şi aşa mai departe ...

Radio Iaşi

Prietena prietenului meu Nichi din clasa a zecea se numea Daniela C. Pe lîngă alte calităţi, avea o voce cristalină şi au angajat-o reporteră la o emisiune pentru tineret, la Radio Iaşi. Odată cînd ne plimbam toţi trei pe strada Lăpuşneanu, Daniela ne întreabă:
- Nu vreţi să-mi daţi un interviu?
Nichi acceptă imediat. Eu mă codesc. Nu sînt prea dibaci. Cu Radio Iaşi eram familiar. Din nucul locuinţei noastre de pe strada Ralet, mă suiam pe magazie (fost garaj) şi spionam activităţile de la Radio Iaşi.
- Ce fel de întrebări?
- Simple, o să ţi le scriu.
- Bine.
Nu vroiam s-o supăr, îmi plăcea tare mult de sora ei. Daniela, care cunoştea bine obiceiurile reportericeşti, revine:
- Vreau să-mi răspunzi la ultima întrebare exact cum te învăţ eu.
- Care e ultima întrebare?
- Ceva de genul: cine te-a ajutat în obţinerea rezultatelor bune la învăţătură? Iar tu răspunzi: cadrele didactice îndrumate de partidul comunist.
- Bine.

Ne prezentăm noi la Radio Iaşi şi înregistrăm cu brio acest reportaj. Urma să fie difuzat urmatoarea joi.

În joia cu pricina apare tata de la servici. Mă reperează:
- Am ascultat interviul tău la Radio Iaşi.
Nu ştiam că ascultă postul ăsta! Dau din umeri.
- Păi bine mă, tu mulţumeşti partidului? Da' eu şi cu maică-ta care te-am crescut?!

Iar am dat cu băţul-n baltă. Promit în capul meu: la următorul interviu o să mulţumesc de la început părinţilor. Din pacate ăsta a fost ultimul meu interviu la radio.