Greva foamei

În anii ’80, greva foamei era una din ultimele opţiuni în lupta pentru obţinerea paşaportului de plecare definitivă. Securitatea făcea toate eforturile pentru ca lucrurile să rămînă neştiute. Îmi amintesc de deviza unui student la Regie pe care îl porecleam Bernoulli: primii şapte ani sînt grei, pînă treci în anul trei! La greva foamei primele trei zile sînt grele pînă treci de la metabolismul extern, la cel intern.

O urmăream pe Roşcata cum hrănea copilul şi arunca resturile.
M-aş fi aruncat imediat în coşul de gunoi să le recuperez! După trei zile situaţia se schimbă. Nu te mai interesează mîncarea. Multe din problemele grave care frămîntă omenirea în ziua de azi (foamete, poluare, etc) s-ar rezolva dacă savanţii ar reuşi cumva să schimbe omul pe metabolismul intern. Atenţie, dacă perioada de metabolism intern se prelungeşte prea mult, este posibil ca organismul să nu mai basculeze la metabolismul extern. De exemplu: dacă ziarele vorbesc cu un cetăţean în a 50-a zi de greva foamei, acesta este un mort care încă vorbeşte.

După două săptămîni, seara, m-am prezentat la camera de gardă a spitalului de urgenţă din Bucureşti. Eram numai piele şi os. Treceau 5 minute pînă revenea pielea la normal dacă mă ciupeam. Doctorul stagiar mă suie pe patul mobil, mă ascultă cu stetoscopul, mă pipăie şi strigă la asistent:
- Ionică, du-l repede la chirurgie. A pierdut mult sînge.
- N-am pierdut sînge!
- Ia te uită, abia merge, părcă-ar fi din Biafra şi vociferează!
- Am fost în greva foamei.
Se repede la telefon şi cheamă doctorul de gardă. Sînt transferat la un salon cu vreo 30 de bolnavi, schimbat, perfuzat şi chestionat. Cadrele medicale roiesc în jurul meu. Sînt atracţia salonului.

A doua zi de dimineaţă, o asistentă îmi aduce o cană de ceai şi se pregăteşte să mi-o servească cu linguriţa.
- Nu sînt handicapat, pot să beau singur.
- Mi-a indicat doctorul. Trebuie să beţi încet, cîte puţin.
Rămas singur, beau puţin. Era delicios. Mai beau puţin. Parcă era şi mai bun. Uşor, uşor beau toată cana. Mi se face rău. Asistenta apare de undeva.
- V-am spus să nu beţi toată cana!?
- Nu m-a mai durut aşa rău burta de cînd eram mic.

Perfuziile:
Mie îmi găseau venele uşor pentru că erau la suprafaţă. Trebuia să stau cu mîna întinsă ore în şir! Am observat cum regla asistenta picăturile. Cînd pleca, le măream frecvenţa. Inima bătea mai repede, dar scăpam de perfuzie rapid. După perfuzie, urmăream salonul. Ciudat, bolnavii înalţi de statură aveau pijamale scurte; cei mici, pijamale lungi.

A treia zi n-am mai fost atracţia salonului. Un pacient prahovean refuzînd să fie dus la chirurgie, a decedat. I-au legat o sforicică cu-n cartonaş la degetul mare de la piciorul stîng.

Din nou acasă. Bucurie. Un colţ de pîine veche părea biftec tartar.