Scandinavia (I) - Marian

Nu-mi prea amintesc multe de la grădiniţa situată la 3 intersecţii de casa bunicilor de la oraş, unde locuiam noi. Pentru acomodare, cîteva zile ne-a dus mama dimineaţa. Îl lua şi pe Matei, copilul vecinilor. Apoi:
- Vă ţineţi de mînă şi traversaţi strada cu grijă.
Toate bune şi frumoase pînă ne-a pîrît alt vecin:
- I-am văzut traversînd strada fugind.
- Să nu ne calce maşina-am răspuns eu, în apărare!
Maică-mea s-a încruntat:
- N-aţi înţeles. Dacă vedeţi vreo maşină, o aşteptaţi şi după ce trece de voi, traversaţi cu atenţie.
Ne-a lămurit. După vreo săptămînă a trecut pe la grădiniţă. Educatoarea i s-a plîns imediat:
- Copii sosesc tîrziu, aşa pe la zece.
- Mi-ai spus să nu traversăm fugind!
- !?
- Vedem o maşină, aşteptăm să treacă. Cînd a trecut, apare alta în zare şi tot aşa ...

Vara, sosea cu trenul verişorul meu de-al doilea din Bucureşti, Marian. Stătea la bunica lui, tanti Ruxandra. Era cu doi ani mai mare şi avea bicicletă. Bunica îl aştepta cu plăcinte de varză la care rîvneam şi eu (încă le simt gustul). Îl iubea şi-l proteja. După prînz, îşi lua capotul de diftină înflorat şi-l culca obligatoriu. Spre deosebire de noi, Marian avea un program: somn după prînz, plimbări, şah cu bunicul lui, etc. Cum copilul n-avea chef de somn, bunica se întindea lînga el, să-l adoarmă. De multe ori aţipea înaintea lui, şi Marian sărea geamul. În trei minute jumătate era la mine.

Tanti Ruxandra se temea să-l lase la joacă cu copiii vecinilor!
- Vreau să mă joc cu băieţii pe stradă.
- Nu.
- De ce?
- Sînt ţigani.
- Si Costel e ţigan?
Bariera bunicii se spulbera.
- Nu.
Ajuns pe stradă, bucurie: o miuţă cu ceilalţi...

Bicicleta lui Marian era super şi el o stapinea fără cusur. Odata mai mai să izbească o babă care traversa strada. Tot el a ţipat:
- Mă bagi la puşcărie!