Ultima vacanţă (I)

A sosit şi vara la Iaşi. Ne-am trezit mai devreme decît oamenii muncii şi fără să suduim. Eu, tata şi sora mea Cristiana plecăm în vacanţă, la bunici. Pe bîjbîite găsim cele două sacoşe, una cu merinde pentru noi şi alta cu pîine pentru bunici. Pe vremea aia călătorii nu-şi luau apă, undeva pe drum vor găsi o sursă! Acum şi dacă vizitează mall-ul pentru cîteva ore poartă o sticlă cu ei, parcă ar traversa Sahara.

Pe strada Karl Marx, în bălţile murdare dupa ploaia de ieri se oglindea impunătoare luna. Două măturătoare îmbrăcate corespunzător mînuiau agale tîrnurile de nuiele. La gara mare, am găsit nesperat de repede un personal care timp de trei ore ne-a oprit în toate staţiile (chiar şi unde nu erau gări) pînă la destinaţia finală: Vaslui. N-am intrat în oraş, am cotit-o la dreapta către fabrica de cărămizi. Localnicii o numeau simplu: Olărie.

Cîmpul acesta este în prelungirea celui unde Ştefan cel Mare s-a bătut cu turcii la Podul Înalt în 1474. Să nu vă imaginaţi vreun pod grandios peste rîul Bîrlad, doar un terasament de drum care duce la Olărie. Cum mărşăluiam noi cu aplomb, tata cu Cristiana pe drum iar eu pe poteca de lîngă terasament se aude un lătrat singuratec.*

* urmarea în numărul următor