Ultima vacanţă (II)

Un lătrat singuratec care se apropie rapid. Sînt faţă în faţă cu-n cîine ciobănesc. Ochii rotunzi de culoarea blănii sînt răuvoitori, coada-i sus în semn de atac, are botul pîrlit ! Lătra continuu dar e surprins că-am înţepenit. Oare nu am teamă? Prietenul meu Costache ar fi spus:
- Într-o luptă cu un singur cîine, dovedesc. Îl muşc, îi sucesc gîtul! Aştia au muşchii numai la strîns, dacă îl ţii de fălci nu mai poate deschide gura.
Dar mă întreb, cum reuşeşti să-l apuci? Iar cînd s-a întîlnit prima oară cu Wilson m-a rugat:
- Tine-l băi pe ăsta!

Brusc, dulăul şi-a schimbat tonul lătratului. A cerut întăriri! Răspunsurile s-au auzit imediat. Mi-am intors privirea spre tata. Părea un răzeş care îşi apără glia în 1475, doar giaca de fîş îl trăda. Îmi arată cu mîna terasamentul.
- Stăm pe muniţii.

Mă retrag pe terasament urmărit îndeaproape de conducătorul haitei. Scena de luptă pare acum pictura lui Ilya Repin (ori unul din discipolii lui): troika atacată de lupi. Noi am adoptat tactica de luptă dinaintea descoperii puştii: ocupi o poziţie elevată şi domini adversarul. După folosirea prafului de puşcă în scopuri "utile" e mai plăcut în tranşeu!

La prima aruncare cu pietre nu i-am nimerit. Am considerat-o foc de avertisment! La a doua şi a treia s-au auzit schelăituri. Cei cinci ciobăneşti au ocupat o poziţie de aşteptare, la distanţă. Numai căpetenia începu să alerge în semicercuri, lătrînd ameninţător. După încă cîteva runde de pietre acesta a sunat retragerea.

Ne-am bucurat de victorie dar n-am vociferat în urale. Ne-am îndreptat grăbiţi spre dealul Chiţocului.