Dan Constantinescu (II)

Un alt email de la Dan Constantinescu:
Dragi colegi,

Inca nu am plecat in Moldova. Trebuie sa ajung intr-o locatie destul de izolata langa Suceava. Astept sa treaca furtuna, ... “ vanturile, valurile…”. Am fost la Rm. Valcea la un simpozion medical in localul Bibliotecii lor Judetene. O constructie noua, functionala.

In Valcea, toata lumea face comert. Intr-adevar am vazut cele mai scumpe masini! Am reusit sa vizitez Muzeul lor de Arta care se afla intr-o casa foarte frumoasa in stil maur. Se numeste Casa Simian dupa numele fostului proprietar. Doar la Constanta , in fata Portului Tomis, pe faleza, am mai vazut o casa atat de frumoasa. Din pacate acolo nu am putut intra. In muzeu au cateva tablouri de Grigorescu din “perioada alba”. La simpozion am cunoscut un medic hematolog, dr. Gavanescu de o sensibilitate, cum numai in Moldova am mai intalnit; este membru al Uniunii Artistilor Fotografi, are nenumarate premii internationale. Mi-a daruit un DVD cu fotografii din Cozia, Muntii Fagarasi, Sibiu , Valcea, flori. Sunt niste fotografii deosebite. Ii voi pregati o copie lui Costel. Astept comenzi! (lui Cornel ii pot da un film pe CD ; se numeste “Touching the void” un film cu alpinisti). Inainte de Sarbatori am vazut la TV un interviu luat regizorului Dan Puric. M-a impresionat bogatia lui de idei. A regizat un spectacol, Don Quijote, cu care a mers prin toata Europa, de mare succes. Spre rusinea mea nu am vazut nici o piesa in regia lui. El spunea in interviu sa fim atenti cu integrarea, sa nu ajungem sa avem frigiderele pline si sufletele goale!. Cei din Valcea sunt destul de echilibrati in privinta asta! M-a incitat regizorul amintit si cu ingaduinta voastra va voi spune o poveste despre tineri!

Eram in anul 4 si am vazut undeva pe un avizier din Politehnica o invitatie la un curs de “Scenariu film”. M-am dus din curiozitate. Ne-am adunat 6 sau 7 studenti din facultati si ani diferiti, in 303, la et. 1, intr-o camaruta. Profesorul nostru era un student la IATC, cu cativa ani mai in varsta decat noi. Am inceput cursul cu exercitii de imaginatie. El ne da o tema iar noi in 10 min. trebuia sa imaginam in cateva propozitii o poveste coerenta cu inceput si sfarsit si care sa transmita un mesaj, suportul unui viitor scenariu de film. Asa decurgeau seminariile lor la IATC! Am incercat dar mintile noastre erau blocate, impietrite! Nu puteam scoate nimic din noi, eram neputinciosi! Am vrut sa renuntam dar a intervenit profesorul, un om cu o imaginatie extraordinara, tenace si bun pedagog. Am continuat si incet, incet carapacea s-a spart! Imaginatia noastra incepea sa zboare fara oprelisti! La rezolvarea unei probleme de Titeica, imaginatia este limitata de axiome si teoreme; in acele exercitii imaginatia era libera!

Dupa cateva luni de “antrenament”, am hotarat sa propunem fiecare un scenariu, sa-l alegem pe cel mai bun si sa facem un film. Unul din colegi era din Malini, comuna unde s-a nascut poetul Nicolae Labis. Ne-a povestit ca familia poetului era extrem de modesta. Labis a fost remarcat pentru talentul sau si ajutat sa vina in Bucuresti pentru continuarea studiilor. I s-a cerut sa scrie poezie proletcultista. La inceput a acceptat apoi a refuzat. A fost exclus din organizatie, a inceput sa bea si a murit intr-un ajun de Craciun, calcat de tramvaiul 13, la 21 de ani. Pare un asasinat politic.

Stiti, ultimile cuvinte ale lui Maiakovski au fost: “Nu trageti tovarasi!” Fiecare stat satelit a avut cate un Maiakovski. La noi a fost Labis. Ne-a impresionat destinul tragic al poetului. L-am ales. Am mers cu totii la Bellu, i-am cautat mormantul si i-am aprins fiecare cate o lumanare. Ne-am apucat de lucru cu infrigurare si dragoste. A fost o munca colectiva in care comunicarea dintre noi era totala, fara retineri, fara bariere.

A rezultat un manuscris de 60-70 pagini, pe care l-am gandit neutru si nevinovat dar plin de simboluri. Eram siguri ca putem transmite si altora emotia noastra. Urma partea dificila: obtinerea aprobarii pentru folosirea unui aparat de filmat si pentru pelicula alb-negru de 10-15 min.

Profesorul nostru a mers cu un rezumat inofensiv al scenariului la un tovaras de la UASCR. Dezastru, profesorul trist si putin infricosat ne-a comunicat ca acel tovaras a respins lucrarea noastra. “In loc sa ne inspiram din munca si realizarile oamenilor muncii de la orase si sate noi pierdem timpul, ratacim in misticisme, nu justificam cheltuielile pe care statul le face cu noi, meritam sa fim exmatriculati”… si alte texte la “moda” atunci.

Eram uluiti. Doream sa mergem cu totii pentru a ne sustine cauza. Mai experimentat profesorul ne-a spus ca, in cel mai bun caz, riscam exmatricularea. Dupa multe discutii, cu amaraciune si teama, am hotarat sa distrugem manuscrisul. L-am rupt, l-am pus intr-o punga alaturind un bolovan si l-am aruncat in Dambovita.

Am sters din agende adresele si telefoanele noastre, ne-am strans mana si ne-am despartit pentru totdeauna. Noi devenind personajele unui alt scenariu, scenariul fricii. Nu am povestit nimanui nimic. Nici macar lui Cristi cu care ma intelegeam atat de bine si in care aveam incredere. Din fericire nu au aparut consecinte neplacute.

Eu asociez sistemul trecut cu o ghilotina care a tocat dragostea. Si il mai asociez cu un dispozitiv elaborat si subtil care genera frica la nivel individual si colectiv. Ma gandesc la acei “teroristi” din “89 care …… au fost…… fara sa existe”, emanati de acelasi generator performant.

Astazi, dupa atatia ani, incerc sa-mi reamintesc numele colegilor de atunci, incerc sa le reconstitui chipul. Nu reusesc. Acel “device” mi-a raschetat o zona din memorie…… As vrea ca tinerii de azi si de maine sa nu mai fie nevoiti sa-si distruga lucrarile.

Mi-o imaginez pe fetita mea, speriata, aruncand grabita la ceas de noapte un … “manuscris” in Dambovita si…. “se sperie gandul”. Din pacate pentru noi, “Miorita” ramane inca emblematica…

Va urez numai bine,
Cu salutari,

Dan C.