Jocuri (II)

După vizionarea filmului polonez: Cavalerii teutoni (1960), toţi băieţii erau înnebuniţi de armuri, săbii şi arcuri. Avînd la dispoziţie o trusă de scule, abandonată de meşterul lemnar care a luat arvuna tatei şi nu s-a mai prezentat niciodată la repararea acoperişul, mi-am confecţionat cu succes o armură din tablă, coif şi-o suliţă. Pe armură am pictat emblema cavalerilor: crucea neagră. Tata:
- O să te salte ăia de la secu!

Erau vremuri deosebite: într-o noapte Băiatul, cîinele nostru a urlat două ore. Prin pereţii firavi auzeam discuţia din camera alăturată. Mama:
- Vezi ce se-ntîmplă!
- Nu-i nevoie, survolează Belka cu Strelka!
Cele două erau primele căţele care zburau în spaţiul cosmic (întorcîndu-se vii; urmaşele Laikăi care sucombase la bordul Sputnik-ului). Eu nu eram la curent cu activităţile extraterestre ale ruşilor, dar în 1961 am realizat diferenţa.

O adoram pe sora lui Titi, Ani. Umbla c-o fustiţă scurtă şi-o cravată de pionier apretată, peste bluza uşor bombată. Era mai mare ca noi şi nu mă băga în seamă nici cînd îmi etalam talentele la trasul cu praştia sau căţăratul în nuc. Pe 12 aprilie, m-a luat puternic în braţe şi m-a pupat de nenumărate ori. Nu mai ştiam nici pe ce lume trăiam:
- ?!
- Am reuşit, am reuşit, striga ea!
- ?!
- Azi, a zburat primul om (Gagarin) în jurul pămîntului.

Era niţel ca-n bancul cu ochelarista Nataşa care se-nbăia în Neva şi vede înceţoşat un individ care se repede spre ea. Goală puşcă, fuge disperată, tipul după ea. Nataşa se împiedică şi cade pe nisipul umed, la fel presupusul agresor, gîfîind. Din apropiere, Nataşa îşi recunoaşte prietenul, Volodea.
- Nataşa, Nataşa, m-au admis în comsomol.

Într-o zi din vacanţa de vară au bătut la uşă 2 bărbaţi îmbrăcaţi în halate similare:
- Sînt acasă părinţii?
- Nu, sînt la serviciu.
Le-am răspuns mirat de faptul că nu-aveau frică de cîini. Fetiţa îi lătra cu aplomb dar Băiatul era în curtea lui Titi. Cum ajunsese el, acolo?
- Sîntem de la sfatul popular şi trebuie să vaccinăm cîinii.
N-au aşteptat acordul meu; cel care nu vorbise a dat în vileag un leaţ la capătul căruia se întrezărea un oval de sîrmă. Cu dexteritate, a prins căţeaua şi-a tras-o pe stradă. Am dat să-i urmez dar vorbitorul nu m-a lăsat:
- O aducem imediat.
Eu m-am repezit la punctul de observaţie a străzii, din cireş. Pe stradă era o căruţă acoperită c-o prelată şi un al treilea nene în halat pregătind o siringă. Cu greu s-a lăsat Fetiţa vaccinată, apoi a început să tremure spasmodic, căzînd jos. Individul cu leaţul, i-a scos sîrma de pe gît, a dat prelata la o parte şi-a aruncat-o peste un morman de cîini.

Imaginile astea groaznice s-au păstrat în memoria mea şi mi-au distrus respectul faţă de uniforme. Mai tîrziu m-am bucurat de Băiatul care fiind un cîine al străzii adoptat de noi, s-a descurcat singur.