Peripeţii pe avion şi în aeroport.

Cu cîţiva ani în urmă, călătoresc Los Angeles - Bucureşti via Frankfurt, cursa LH 457 *. Îmi găsesc locul la culoar, obţinut cu greutate de Roşcata, ocupat. Oare şi aici se poate întîmpla ca la CFR: doi pe un loc? Domnul de pe scaunul meu, mă roagă amabil să facem schimb. El ar vrea să stea lîngă fratele lui.

M-a prins într-o pasă bună, deşi ştiam vorba veche: să nu dai vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Îi încredinţez cuponul locului meu şi caut pe celălalt culoar noul scaun. Aici sînt la mijloc între un tinerel la fereastră şi o doamnă corpolentă şi zîmbitoare la culoar. Se prezintă, Mary .... şi într-un minut am aflat: este profesoară la San Diego, merge în Grecia fără soţ. Soţului îi este frică să zboare.

Mă gîndesc, ce fel de soţ o fi avînd Mary !?. Probabil unul mic şi slăbuţ. Gîndul avansează la vorbele lui nenea Visarion: "stă pe ea ca şoarecul pe sacul de păpuşoi".

Cînd avionul atinge altitudinea de croazieră, se aprinde becul care te lasă să scoţi centura. Mary mă întreabă:
- Pot să ridic mînerul ** dintre scaune?
- Desigur.
Îl ridică şi se revarsă pe scaunul meu.
- Ce bine, stăteam doar pe coapse.

După vreo jumăte de oră se simte miros de mîncare încălzită:
- Oare ce ne serveşte?
- Chicken ori Pasta, asta se dă în ultima vreme pe cursele transatlantice. Se poate găsi meniul în cartea cu programele la bord. Caut cartea şi îi arăt meniul:
salată verde cu sos 1000-island; la alegere între Beef Stroganoff cu tăieţei de casă, sau Ravioli cu Mozarella în sos de roşii; mousse de ciocolată la desert. În sectorul băuturilor: apă, pepsi, bere, vin alb sau roşu, toate la păhărel.

Apare stewardesa şi Mary îşi potriveşte cu greutate masuţa portabilă. Eu nu prea am chef de mîncare.
Mai înfing furculiţa într-o pastă, culeg singura felie de roşie din salată dar savurez vinul aspru roşu. Mary a terminat între timp totul. Vesela e lună. Se uită cu jind la nişte călători din stînga/faţă care mai înţelepţi, au venit cu pachetele de mîncare de acasă. Schimbă vederea către tava mea.
- Mai consumaţi?
- Nu.
- Pot să le termin eu?
- Desigur, dar am gustat pe ici pe colo.
- Nu face nimic.
Termină cu poftă şi mîncarea mea. După filmul artistic îmi sugerează:
- Ce zici de un Burger King?
Dau din umeri. Mai trece un timp şi iar îmi şopteşte.
- Abia aştept să ajung la Frankfurt.
- De ce?
- Stiu o cofetarie care vinde nişte pateuri cu brînză delicioase!!

Greu cu zborul. Masa de dimineţă întîrzie. Mary se frămîntă:
- Oare ce-i de mîncare dimineaţa?
Un sfert de idee diabolică îmi răsare în cap.
- Cînd am fost la toaletă am auzit stewardesele vorbind. Din motive tehnice nu vor mai servi masa de dimineaţă şi anume omlete calde.
- Nu se poate !!
Chiar atunci trece grăbită stewardesa Helga pe lîngă ea ... O agaţă de mînă.
- Cînd vine masa de dimineţă?
- Mă grăbesc, am o urgenţă. Stewardesa Helga se depărtează rapid.
- Ti-am spus. Nu mă crezi!?

Mary începe să bată sacadat un tact cu picioarele pe podea şi se uită neliniştită peste tot. Ritmul se înteţeşte. Brusc se potoleşte. Un miros de omletă reîncălzită învăluie suav călătorii.

Paşesc adînc si cu plăcere betonul aeroportului din Frankfurt. Scaunele pe care unii călători dorm, par fotolii comparate de cele din avion. Oare cine or fi adormiţii? Singur găsesc răspunsul: cei care au pierdut cursele de legătură. Ajung la terminalul pentru cursa de Otopeni. Mai am vreo oră jumătate. Mă las pe un scaun. După 12 ore de peripeţii în avion şi 9 ore fuse schimbate, o să adorm imediat. Mi-e frică să nu păţesc ca adormiţii anteriori. Mă apropii de biroul angajaţilor Lufthansa. O rog pe altă Helga:
- Sînt foarte obosit după zborul din Los Angeles. Vreţi să mă treziţi la cursa de Bucharest?
- OK.
Mă aşez pe scaunul din faţa ei şi adorm instantaneu. Nu visez. Parcă trece doar o secundă. Sînt zgîlţîit.
- Sculaţi-vă: cursa spre Budapest e la îmbarcare.

Iar confuzia clasică. Am dormit doar 10 minute. Mi-am revenit.

* Lufthansa.
** pe care îţi odihneşti mîna.