Limba nativă

În iunie 1984 am pus piciorul pe pămîntul californiei. Primele două săptamîni am stat în Hollywood, la Maria şi Marius. Deoarece Roşcata şi-a găsit servici la compania de avioane LTU, ne-am mutat aproape de aeroportul LAX, în Hawthorne.

În iulie mi-am găsit şi eu de lucru aşa că am înrolat copila nostră Iris (nu împlinise trei ani) la o gradiniţă din cartier. Iris se descurca perfect în romîneşte. Prima lună de gradiniţă a fost un calvar pentru ea. La 7:00 o duceam plîngînd, la 18:00 o luam tot plînsă. Brusc, programul ei de viaţă s-a modificat 100%, în plus, nu înţelegea comenzile în limba engleză. Uşor, uşor a început să înveţe limba. Cînd se juca acasă, o auzeam folosind expresii de genul:
- John, sit down.
- Marc, you are a naughty boy.

După alte trei luni progresele erau uimitoare. Ce se întîmplă cu limba romană? Am luat o cărţulie cu animale, pun degetul pe vulpe şi o întreb:
- Ce animal e astă?
- .....
- V, V, V. Încerc s-o ajut eu.
- .....
- Vu, Vu, Vu. Victorioasă răspunde:
- Vulpea.

Trec la următorul animal.
- Lu, Lu, Lu.
Răspunde fără ezitare:
- Lupea.

Săracul lup ..... Observ o lămîie pe masă. Cum se numeşte fructul ăsta?
- .....
- La, La, La.
- .....
- Lămî, Lămî, Lămî. Din nou cu aplomb:
- Lămînă.

După 4 luni limba nativă a fost uitată. În 1990, ne-am reîntors în vizită în Romania. Bunica mea, o strînge în braţe pe Iris şi îi pune tot felul de întrebări. Ea raspunde prin da sau nu.
- Ci copchil tăcut. Zice bunica.
- Limba e de vină. Intervin eu.
- I-o fi greu între străini şi dacă nu li ştii vorba!

Am încercat s-o lămuresc dar nu m-a băgat în seamă.

Excursia de studii

În ultimul an la facultate, se organiza o excursie de studii. O îmbinare a plăcutului cu utilul. Împreună cu prietenii mei de grupă ne-am hotărît să boicotăm acest eveniment şi să organizăm excursia noastră de studii!
Traseul locurile natale a fost definitivat instantaneu:
1. Seleuş - Arad (la John)
2. Şomcuta Mare - Maramureş (la Dan)
3. Iaşi (la mine)
4. Gaeşti (la Tinel)
Evenimentele au fost aşa de intense initial, încît doar ne-am odihnit la Iaşi iar Gaeşti-ul l-am amînat 6 luni.

Seleuş: am ajutat la tăierea celor 2 porci pentru sărbătorile Crăciunului. Operaţia a început la 7:00 dimineaţa dar toată lumea era trează la 5:00, să mănînce curechi şi să bea vinars. Porcul de dimensiuni enorme era scos din coteţ cu o frînghie agăţată de canini. El trăgea înapoi instinctiv. Dacă ar fi mers înainte laţul frînghiei ar fi căzut de la sine.

După lăsarea serii, unchiul lui John a pus la bătaie 2 litri de palincă pentru cel care-l călăreşte pe armăsarul tînar, Mircea. Nimeni nu-l călărise mai mult de 5 minute. S-a uitat mai întîi la Dan care fusese însărcinat să potolească setea lucrătorilor cu vinars. El nu mai era coerent fiindcă cine împarte parte îşi face.

Apoi m-a abordat pe mine. Eu eram suspicios la bunăvoinţa sătenilor. Am mai avut o experienţă ecvestră. La Găvan, unchiul Mitriţă m-a trimis cu băieţii vecinilor să aduc caii de la păşunat. Unul din băieţi mă întreabă:
- Costele, ai mai călărit?
- Nu.
- Nu-ţi fie frică, îţi dăm calul cel mai blînd.
Era blînd dar slab de i se vedea şira spinării şi bineînţeles fără şa. Vă închipuiţi ce a fost la fundul meu. Dupa 5 km de călărit am umblat vreo 10 zile crăcănat.

Tinel a acceptat însă benevol.
L-au scos pe Mircea din grajd şi l-au înşăuat. Armăsarul tremura. Curios, n-a sărit cum vedem pe la rodeo. Nici atunci cînd vărul lui John i-a dezmierdat cu biciul momiţele. Probabil zbieretele porcilor şi luna plină. După cîteva runde prin ogradă, s-a întors brusc în galop spre grajd. Pentru un moment am crezut cu toţii că Tinel va fi decapitat. Cu agilitate, el s-a lăsat pe gîtul armăsarului şi a intrat nevătămat în grajd. A fost eroul serii.

A doua zi, Dan şi Tinel s-au îmbolnăvit cu febră de la şorici, jumări şi vinars de a trebuit să-i consulte medicul comunal.

Moş Ajunul ne-a prins la Şomcuta Mare unde am colindat casele cu fete mari (fecioare). Ele aşteptau colindătorii cu masa plină. Am băut nu mai ştiu cîte feluri de vin şi abia aşteptam să ieşim afară, să dăm colţul, să ne uşurăm pe garduri.

Am colindat toată noaptea şi dis de dimineaţă am pornit spre Iaşi cu o escală de 7 ore la Dej.
Acolo am intrat la cinematograf şi am văzut Tora, Tora, Tora (2 serii). De fapt atunci am dormit pe săturate.

PS. Mulţumiri lui Tinel căruia îi aparţin porţiuni din povestire.

Parcul Laurel

Stau pe bancă în parcul Laurel şi urmăresc cum se joacă fiică-mea cu alţi copii din zonă la Monkey Bar. În dreapta, pe iarbă 9 tineri bruneţi joacă fotbal (aici se cheamă soccer), o miuţă 4 la 5. Aleargă tare fără veleitaţi tehnice. Unul dintre ei mă abordează:
- Senor, nu vreţi să jucaţi cu noi?
Dau din umeri şi arăt cu degetul copilul.
- Nu vă îngrijoraţi, îl urmărim cu toţii.
Are dreptate, eu la vîrsta copilului nu apăream acasă decît dacă se dădea ceva de mîncare.
- OK.
Le-am făcut o surpriză. Nu reuşeau să-mi ia mingea. Păi eu am bătut băşica de la trei ani. Am obosit repede, ăsta a fost norocul lor. Dar şi atunci am folosit cunoştinţele acumulate de la vizionarea meciurilor de fotbal de pe canalul mexican 34. Înţelegeam cuvintele: pelota, tarjeta amarilla sau roja şi multe altele.
Cînd adversarul striga espera, nu mai fugeam. Cînd auzeam:
- Pasa me la.
Stăteam la intercepţie. Iar cînd m-a strigat:
- Cabron.
I-am răspuns.
- Cabron e taică-tău, boule.

Portofelul

Mi-am pierdut portofelul. Unde, cînd? Nu e prima dată. Altă dată mi l-au furat în Amsterdam. Haşek are pe undeva o propoziţie: o trasatură fundamentală a omenirii este aceea de a nu returna obiectele găsite.

Am aşteptat cîteva zile un semn de la găsitor! Nimic. Am demarat acţiunea recuperării actelor (de exemplu - permisul de conducere la DMV, etc). În portofel erau şi vreo $50, aşa că mi-a răsărit o idee. Să vizitez poliţia locală unde să declar că am pierdut portofelul conţinînd $500. La sfîrşitul anului voi extrage din taxe suma respectivă. Pe vremea aia nu aveam internet să verific rapid legislaţia în vigoare.

M-am prezentat la poliţia de pe strada Pictorul şi am vorbit după geamul antiglonţ cu poliţista de serviciu.
- Ce doriţi?
- Am pierdut un portofel cu o sumă importantă de bani, doresc să aflu cum procedez.
- Suma conţinută? Uitîndu-se direct în ochii mei.
- 500 de dolari. M-am uitat şi eu în ochii ei, am realizat instantaneu, $500 nu este o sumă importantă. Nici n-a clipit.
- Completaţi vă rog acestă cerere.

Probabil ar fi trebuit să spun $5000, dar ăştia nu încăpeau în portofel! Am vizitat imediat biblioteca orăşeneasca unde am descoperit că se pot scoate din taxe, sume care depăşesc 2% din venitul anual. Bineînţeles cu dovezi clare, explicite, nu pe declaraţii proprii.

Şerban

Şerban este fost coleg de facultate (anul I şi II). A rămas repetent în al doilea an, s-a ambiţionat şi a terminat seria lui în vîrful piramidei, şef de promoţie.

Prima dată cînd m-am revăzut în Bucureşti cu şeful nostru de promoţie Corneliu, mă întreabă printre altele:
- Ştii ceva de Şerban?
- Sigur. Încep să-i povestesc ...
- Ştii că el a fost şef de promoţie la seria următoare?
- Desigur.
- A fost o serie mai slabă.
Şi eu care credeam că invidiile astea mărunte între colegi se domolesc cu trecerea anilor!

Locaţie: Newbury Park, California, curtea lui Şerban, vizita anuală. Sorbim încet un Chardonnay şpriţ şi ne uităm la nevestele şi copiii care se bălăcesc în bazin. Şerban mă întreabă:
- Stii să tragi cu puşca?
- Nu prea, dar o să încerc.
Aduce o puşcă cu aer comprimat, mi-o explică. Scoate şi nişte hîrtii tipărite cu cercurile concentrice de rigoare. Le fixează pe deluşorul din spatele bazinului. Mă lasă să trag primul. Mă concentrez. Şerban verifică ţinta. Incredibil, am găurit centrul.
- Mai trage o dată.
Iar mă concentrez şi surpriză, iar sînt la mustaţă de centru. Nu mă recunoşteam.
- Bă, tu ai fost la antrenamente de tir?
- Niciodată. Lasă-mă să mai trag şi a treia oară.
De data asta nici hîrtia n-am mai nimerit-o. Nici a patra oară, etc.
- Coincidenţe, decide Serban.

Sfîrşitul zilei ne surprinde cu lătrăturile cîinelui (German Collie) pe lîngă pompa bazinului. Un şarpe gălbui, otrăvitor se ascunsese acolo. Şerban l-a răpus cu o singură alice.

Cheia de instalator

Fiind nevoit să desfund conducta principală de drenaj a casei mele, m-am prezentat de urgenţă la Home Depot unde am cumpărat cea mai mare cheie de instalator posibilă (jumatate de metru şi vreo 3 kg).

Aceasta seamana niţel cu o cheie franceză, are însă fălcile cu dinţi şi se închide în unghi.

Obiectul muncii:
a) deşurubarea unui dop filetat din fontă situat în T pe conducta de scurgere, sub casă.
b) introducerea unui şarpe de otel închiriat cu ora, tot de la Home Depot.
c) operaţiile inverse.

După cum vă închipuiţi, m-am blocat la prima operaţie. În spaţiul restrins şi la puterile mele n-am reuşit să-l deşurubez. Am folosit şpray-ul WD-40. După vreo oră am revenit cu o ţeavă care mi-a dublat pîrghia cheii. Fără succes.

O idee salvatoare: cricul maşinii. Îl asamblez şi tot rotind aud un pîrîit uşor. Incredibil, s-a rupt cheia de instalator. Înjur, mă urc în maşină şi direct la secţia returnari de la Home Depot.

Se uită funcţionarul la cheia fisurată, apoi lung la mine. Eu îmi umflu pectoralii.
- Eşti voinic!
Mai că i-aş fi arătat şi jocul muşchilor de la mînă. Rîd, rîde şi el. Îmi procesează rambursarea. Cumpăr altă cheie identică.

Acasă, succes deplin. Familia poate folosi din nou WC-urile.

Tehnologia Materialelor

Anul I, primul seminar de tehnologia materialelor. Asistentul explică elocvent la tablă, duritatea metalelor. Mă surprinde aruncînd o bucaţică de cretă în capul lui Max.
- Vreţi să-mi repetaţi ce am spus mai înainte?
Eu, pauză. El:
- Ai nota doi.
M-am revoltat instantaneu. Asta ar fost prima mea notă la facultate. Safteaua!
- De ce? Pentru o neatenţie de cîteva minute!
- Bine, nu-ţi pun doi, o sa te am în vedere.
Au urmat o serie de laboratoare practice: sudări, turnări, strunjiri, polizări etc. Eu eram cel desemnat la aparate, colegii fiind de multe ori spectatori. Asistentul a descoperit ceva: Costel era handy.

Vine şi ziua examenului în lacaşul nou al Politehnicii. Plin de stres, am rupt cursul tocind. Stiam ce mă aşteaptă. În general, regulile examenelor scrise erau: dacă aveai peste 8 nu trebuia să intri la oral (doar dacă tînjeai după o notă mai mare). Asistentul s-a prezentat la ora 8:30 şi a repartizat studenţii în banci. A lasat primul rînd liber. Mi-a făcut semn să ocup un loc în banca întîi lîngă uşa de intrare, pe stînga. El s-a aşezat în dreapta mea.

În jurul orei 9:00 a sosit şi profesorul Neacşu care ne-a dat subiectele de examen. Apoi a dispărut undeva, poate la o cafeluţă. M-am apucat cu timiditate. Mă simţeam urmărit. La prima greşeală asistentul mă corectează. Prind curaj. Alte greşeli alte corectări. Sistemul ăsta, eu scriu fără să mă mai gîndesc şi el mă corectează permanent nu pare eficient.
Aşa că îi împing hîrtiile şi îi fac semn discret să scrie direct pe foile mele. Nu comentează. Se aruncă la scris. Amîndoi ne uitam din cînd în cînd prevăzători la uşă şi la ceas. Sînt primul care am terminat examenul.

Toţi studenţii stau pe culoar şi aşteaptă corectarea lucrărilor de catre profesorul Neacşu. Asistentul iese din sală şi îmi comunică separat:
- Ţi-a pus nota 8. Să ceri o mărire. Lucrarea e perfectă dar alţii au scris mai frumos şi au folosit carioca la desene.
- Perfect.
În sinea mea: nu mie mi-a pus 8 ci lui. Îmi vine rîndul în faţa profesorului:
- Eşti mulţumit cu nota 8?
- Da.

Epilog:
Poate unul din colegii mei îşi aminteşte numele Asistentului. Aş vrea să-l google, să-i mulţumesc.

Jonicu

Jonicu a fost motanul colegei Roşcatei de facultate, Rodica. Ea locuia într-o casă naţionalizată pe undeva în spatele Mitropoliei din Bucureşti. Tata lui Rodica era colonel, mama casnică. Mai tîrziu (nu cunosc detalii) tatăl a părăsit benevol domiciliul conjugal.
Jonicu era atît de titirit, alintat şi iubit încît la prima confruntare cu şoricelul prins n-a ştiut cum să-l anihileze. Drept urmare şoricelul l-a muşcat de falcă. Tragedie în familie. Pansamente şi mers la veterinar.
După evenimentul sîngeros se refereau astfel la motănel:
- E prost dar e prostul nostru.

Completări la Tehnologia Materialelor

Nici nu am scris povestea tehnologia materialelor. Nu mai ştiu cum îl cheama pe asistent. Anul trecut m-am regăsit cu colegii de grupă din studenţie. Cu unii corespondez. Le-am trimis un email:
Cum îl chema pe asistentul negricios, anul I, cursul tehnologia materialelor? Activităţile: sudat, turnat, strunjit, etc.

Radu mi-a răspuns primul:
Costel, evident că nu ştiu. Singurul lucru hazliu pe care mi-l amintesc este "Neacşu" (profesor, conferenţiar sau şef de lucrări) ţinea cursul tîrziu (18:00 la 20:00) în Moxa. Intr-o seară, sala de curs în stare normală (jumatate goală), afară ploua iar un cîine scheuna tragic. La un moment dat, cineva din sală strigă tare:
- Fraţilor, ar fi bine să lătraţi pe rînd să înţeleg şi eu ceva ... Neacşu s-a oprit nedumerit, a păstrat un pic de linişte (aşa cum a cerut sala), şi pe urmă a continuat netulburat cu ... ce vrei tu (hai sa spunem diagrama fier-carbon). Hope this helps, este mai tot ce îmi amintesc eu la capitolul tehnologia materialelor.

Mioara

În Bucureşti am lucrat la un institut de cercetări în cadrul laboratorului Frecvenţe Înalte. Acesta era localizat la etajul doi împreună cu magnetism, automatizări şi timp & frecvenţe. 11 camere patrate opuse laboratoarelor terminau descrierea etajului. Patru erau ocupate de şefii colectivelor amintite anterior, restul de cercetători sau ingineri cu vechime în institut. Privilegiaţi, după terminarea stagiaturii (eu, Theo şi Costache) am preluat una din încăperile mobilate spartan. Şi anume: de la intrare pe dreapta o chiuvetă cu oglindă plus două birouri, pe stînga două birouri despărţite de un fişier metalic.

Mai tîrziu şeful nostru M. Aurel ne-a plasat-o pe Mioara. Ea terminase tot facultatea de Electronică cu 10 ani înaintea noastră. Era o tipă plinuţă, drăguţă, excelentă la lucrările birocratice. Fiind ultima sosită a căpătat biroul de lîngă chiuvetă.

Lucrurile s-au schimbat niţel după sosirea Mioarei. Ea se pisicea pe lîngă Theo iar cu Costache era oleacă de rudă prin alianţă (fostul ei soţ, Bîznoşanu era vărul lui Costache). Accepta bucuroasă îndemnurile mele la discuţii. Lasă-mă şi nu-mi da pace! O întrebam despre fostul soţ, alte aventuri, conversaţii înafara activităţilor institutului.

Nici ea nu se lăsa mai prejos. Odată, comentariile ei m-au deranjat încît i-am răspuns obraznic:
- Mai bine te-ai uita în oglindă să-ţi vezi sînii căzuţi.
În ziua respectivă, n-a mai scos un cuvînt. A doua zi s-a nimerit să fim doar noi doi în cameră.
- Costel vreau să-ţi arăt ceva.
Mioara s-a sculat în picioare şi a început să moşmondească ceva cu mîinile la spate. Biroul meu era vis a vis de al ei. M-am întors către ea. Dintr-o mişcare şi-a ridicat bluza. Priveliştea era extraordinară. Am rămas perplex. Şi Rubens ar fi angajat-o ca model.
- Sînt căzuţi?
- Nu, am răspuns hotărît.

În momentul următor s-a auzit zgomotul uşii. A intrat uşor Corcoz Edi, tehnician la laboratorul nostru de frecvenţe înalte.
- Costel ai un BC 107?
- Da, aşteaptă puţin să-l caut. Vorbeşte cu Mioara, tocmai zicea că are o nelămurire.

Mioara abia reuşise să-şi tragă bluza dar nu şi sutienul care se întrezărea la decolteu.
- M-am lămurit singură, bîlbîie ea.
Îi dau tranzistorul, Edi pleacă. Mioara ia la repezelă un catalog pe care mi-l aruncă direct în cap.
- Nesuferitule!

Epilog:
După ce Mioara a plecat din institut, un coleg Pic îmi comunică:
- Ştii că era cuplată cu şeful?
- Nu.
Nici nu mi-ar fi trecut prin minte o astfel de combinaţie. Şeful nostru era un tip sobru, doctor inginer cu cărţi publicate, nevastă şi băiat la liceu. Una din cărţile lui mi-a dăruit-o cu autograf. Iar Mioara desigur mi-ar fi povestit! De data asta însă Pic a avut dreptate.

Le urez casă de piatră!