joi, ianuarie 22, 2009
Lecţia de putere
Cînd părinţii mei aveau invitaţi, iar eu eram pe la 5 ani, tata mă îndemna:
- Ia cîntă-ne ceva Costele.
Eu le cîntam o melodie care-mi plăcea foarte mult: M-a făcut mama oltean. Musafirii, toţi moldoveni, rîdeau cu poftă.
Mai tîrziu cînd am devenit student şi căminist la Regie, colegii mei de cameră, anul II pînă în anul IV, au fost olteni din Drăgăşani: Ovidiu şi Mişu. Mă înţelegeam cu ei de minune. Camerele în căminul B, erau proiectate pentru 3 studenţi dar direcţiunea înghesuiseră al patrulea.
În anul II, în afară de cei amintiţi mai sus, am mai stat cu un ardelean. În scurtă vreme s-a însurat şi l-am pierdut din cameră. Cum nu am anunţat direcţiunea, locul rămăsese liber şi Ovidiu l-a adus, cu acordul nostru, pe fratele lui, Ţuţu.
Ţuţu, cu 7 ani mai mare ca Ovidiu, fusese fotbalist în Timişoara. L-au prins cu valută, l-au exmatriculat de la IEFS şi chiar a mirosit pîrnaia. Reabilitat, era din nou student în anul I, la institutul de educaţie fizică şi sport în Bucureşti. Era un tip bine întremat, calm, cu autoritate nativă. Toţi cunoşteau expresia lui preferată:
- Mi se mulează gura pe pahar!
Noi, ascultam povestirile lui de la Suteşti, Drăgăşani şi Timişoara, cu gura căscată. Povestea despre bunicul lor, care fiind pe patul de moarte, n-a mai reuşit să le spună unde îngropase oala cu salbe, ni se părea cea mai interesantă.
Odată cu sosirea lui Ţuţu, priorităţile noastre s-au schimbat. Adică, ne lua zilnic pe terenul de sport unde jucam tenis cu piciorul etc. Într-o duminică dimineaţa cînd juca Sportul Studenţesc pe terenul de la Regie, ne trezeşte Ţuţu:
- Băieţi, hai la meci.
Eu cu Ovidiu ne urnim cu greu. Biletele se vindeau la intrarea în incinta stadionului înconjurat de un gard de plasă. Între gard şi stadion se învîrteau nişte cetăţeni cu bîte în mînă, puşi să asigure ordinea şi disciplina.
Pentru studenţi biletele costau 3 lei. Ţuţu ne face semn să-l urmăm; ocoleşte intrarea şi la numai 10 metri sare nonşalant gardul. Se îndreaptă agale către stadion.
Unul din oamenii de ordine se repede fuguţa către Ţuţu, învîrtind bîta ameninţător. Noi, care nu sărisem gardul încă, studiam situaţia în expectativă. Ţuţu parcă nici nu l-ar fi remarcat.
- Hai băi, ce aşteptaţi?
Noi ne uităm îngroziţi. Încetinind treptat fuga, omul de ordine se apropie de Ţuţu. Nu mai roteşte bîta. Îl întrebă politicos.
- De ce săriţi gardul?
- Vezi-ţi de treabă.
Îi replică Ţuţu calm. Apoi către noi, autoritar:
- Ce aşteptaţi, hai că-ncepe meciul.
Noi sărim gardul şi depăşim omul de ordine la o distanţă rezonabilă.
- Ia cîntă-ne ceva Costele.
Eu le cîntam o melodie care-mi plăcea foarte mult: M-a făcut mama oltean. Musafirii, toţi moldoveni, rîdeau cu poftă.
Mai tîrziu cînd am devenit student şi căminist la Regie, colegii mei de cameră, anul II pînă în anul IV, au fost olteni din Drăgăşani: Ovidiu şi Mişu. Mă înţelegeam cu ei de minune. Camerele în căminul B, erau proiectate pentru 3 studenţi dar direcţiunea înghesuiseră al patrulea.
În anul II, în afară de cei amintiţi mai sus, am mai stat cu un ardelean. În scurtă vreme s-a însurat şi l-am pierdut din cameră. Cum nu am anunţat direcţiunea, locul rămăsese liber şi Ovidiu l-a adus, cu acordul nostru, pe fratele lui, Ţuţu.
Ţuţu, cu 7 ani mai mare ca Ovidiu, fusese fotbalist în Timişoara. L-au prins cu valută, l-au exmatriculat de la IEFS şi chiar a mirosit pîrnaia. Reabilitat, era din nou student în anul I, la institutul de educaţie fizică şi sport în Bucureşti. Era un tip bine întremat, calm, cu autoritate nativă. Toţi cunoşteau expresia lui preferată:
- Mi se mulează gura pe pahar!
Noi, ascultam povestirile lui de la Suteşti, Drăgăşani şi Timişoara, cu gura căscată. Povestea despre bunicul lor, care fiind pe patul de moarte, n-a mai reuşit să le spună unde îngropase oala cu salbe, ni se părea cea mai interesantă.
Odată cu sosirea lui Ţuţu, priorităţile noastre s-au schimbat. Adică, ne lua zilnic pe terenul de sport unde jucam tenis cu piciorul etc. Într-o duminică dimineaţa cînd juca Sportul Studenţesc pe terenul de la Regie, ne trezeşte Ţuţu:
- Băieţi, hai la meci.
Eu cu Ovidiu ne urnim cu greu. Biletele se vindeau la intrarea în incinta stadionului înconjurat de un gard de plasă. Între gard şi stadion se învîrteau nişte cetăţeni cu bîte în mînă, puşi să asigure ordinea şi disciplina.
Pentru studenţi biletele costau 3 lei. Ţuţu ne face semn să-l urmăm; ocoleşte intrarea şi la numai 10 metri sare nonşalant gardul. Se îndreaptă agale către stadion.
Unul din oamenii de ordine se repede fuguţa către Ţuţu, învîrtind bîta ameninţător. Noi, care nu sărisem gardul încă, studiam situaţia în expectativă. Ţuţu parcă nici nu l-ar fi remarcat.
- Hai băi, ce aşteptaţi?
Noi ne uităm îngroziţi. Încetinind treptat fuga, omul de ordine se apropie de Ţuţu. Nu mai roteşte bîta. Îl întrebă politicos.
- De ce săriţi gardul?
- Vezi-ţi de treabă.
Îi replică Ţuţu calm. Apoi către noi, autoritar:
- Ce aşteptaţi, hai că-ncepe meciul.
Noi sărim gardul şi depăşim omul de ordine la o distanţă rezonabilă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Cum trece TIMPUL...
Trimiteți un comentariu